Pin It

Este astăzi un fapt recunoscut că, încă din timpurile cele mai vechi, dreptul comparat a constituit un obiect de preocupare şi de studiu. Elaborând diverse legi şi reglementări, popoarele au ţinut seama de multe ori de modul în care erau reglementate anumite probleme în ţările vecine. Însăşi Legea celor 12 table, potrivit jurisconsulţilor romani, a fost inspirată în bună măsură de prevederile legislaţiei ateniene a lui Solon. De altfel, la romani jus gentium fusese alcătuit tocmai ca un rezultat al comparării diferitelor sisteme de drept străine.

O importantă prevedere a dreptului bizantin, "Novela 89", care reglementa situaţia copiilor naturali, consacra un regim ameliorat în favoarea acestora, tocmai sub influenţa legislaţiilor existente în Siria şi Fenicia15.

Într-o lucrare cunoscută, consacrată dreptului comparat, regretatul specialist român Victor Dan Zlătescu constata că, dreptul unei ţări sau unei regiuni este în esenţă un fenomen provincial. Pe bună dreptate Pascal putea să spună: un adevăr dincoace de Pirinei devine o eroare dincolo de ei. Într-adevăr, "reglementarea juridică - fenomen în cele din urmă subiectiv - este rezultanta unor anumite nevoi sociale, a unor presiuni politice sau psihologice, în fine a unei anumite mentalităţi. O frontieră arbitrar trasată poate face anumite reguli obligatorii pe un teritoriu şi altele, poate opuse, pe cel învecinat. Nu există criterii, uneori nu există posibilităţi de conciliere. Astfel apar conflictele de legi, cu sau fără conflict de suveranitate şi astfel devine necesar dreptul internaţional privat"[1].

În continuare, autorul menţionat subliniază că "Istoria dreptului arată că în toate timpurile dreptul a tânjit către universal, a manifestat cu alte cuvinte o aspiraţie de a-şi depăşi condiţia naţională, spre a deveni un fenomen universal. Ce altceva decât un astfel de drept a fost dreptul roman, care s-a aplicat unui mare număr de popoare nu numai decât rationae imperii ci şi imperii rationis, datorită valenţelor sale de logică şi echitate"[2].

Deşi epoca modernă, caracterizată prin formarea statelor naţionale, a diminuat acest universalism, s-a reuşit totuşi în anumite domenii o anumită uniformizare, sau chiar o unificare legislativă printr-o serie de tratate internaţionale. Pe parcursul anilor, studiile de drept comparat s-au dezvoltat, un rol dintre cele mai importante în această privinţă revenind congreselor asociaţiilor de specialitate care au promovat cu multă consecvenţă necesitatea comparării sistemelor de drept.

Interesul dreptului comparat este multiplu.

El poate fi privit, desigur, ca o "ştiinţă", ori considerat numai ca fiind o simplă "tehnică". Este un fapt cert totuşi că dreptul comparat este mai mult decât o metodologie, doarece preconizează apropierea legislaţiilor, unificarea internaţională a dreptului, facilitează aplicarea dreptului internaţional privat, ameliorarea continuă a reglementărilor şi interpretarea lor în spiritul standardelor juridice universale.

Cu privire la dreptul comparat, autorii de specialitate au enunţat numeroase păreri şi opinii[3]. Raymond Salleiles considera, de pildă, dreptul comparat ca fiind "un drept comun al umanităţii civilizate". Eduard Lambert definea dreptul comparat ca fiind o ştiinţă socială care stabileşte legi generale, dar şi ca o formă superioară a "artei juridice". Louis Josserand considera că dreptul comparat, reflectând tendinţele legislaţiei, reprezintă mijlocul cel mai eficace pentru a ajuta procesul legiferării.

Ilustrul nostru compatriot, profesorul Leontin-Jean Constantinescu, care a scris un remarcabil tratat privind dreptul comparat, sublinia că "La fel ca în ştiinţele naturale, şi în dreptul comparat orice problemă particulară este subordonată problemei mari, care este aceea de a înţelege şi cuprinde universul ca pe un întreg. În ştiinţa dreptului comparat cunoaşterea comparată a instituţiilor juridice izolate nu este decât un pas pe calea cunoaşterii şi înţelegerii întregului: ordinea juridică mai întâi, iar apoi sistemul juridic respectiv"[4].

Doctrinarii italieni Giorgio del Vecchio şi Francesco Cosentini se refereau la utilitatea comparării legislaţiilor în vederea realizării unui drept universal.

În Germania, Bernhoeft distingea chiar trei tendinţe în dreptul comparat: o tendinţă etnologică, legată de rase; o tendinţă istorică şi o tendinţă dogmatică.

Tendinţa etnologică, legată de rase, explică pentru ce popoarele având acelaşi grad de civilizaţie au instituţii asemănătoare. Tendinţa istorică învederează de ce este posibil, chiar la acelaşi grad de civilizaţie, ca evoluţiile unor popoare să fie diferite (exemplu în această privinţă fiind civilizaţia hindusă bazată pe caste, care prezintă elemente de specificitate cu totul diferite faţă de civilizaţiile indo- europene). În sfârşit, tendinţa dogmatică avea în vedere raportarea

instituţiilor juridice la mediul social în care trăieşte fiecare popor.

O observaţie pe care dorim să o facem este aceea că studiul dreptului comparat s-a dezvoltat în mod firesc în acele ţări care aveau regimuri şi tradiţii democratice. În statele totalitare de toate genurile sentimentul de suficienţă şi autarhia politică au împiedicat de multe ori afirmarea unor preocupări de drept comparat.

În România, totuşi, aceste cercetări au existat, bazându-se în special pe iniţiativele unor oameni de ştiinţă generoşi, care au contribuit la formarea unor generaţii de specialişti bine pregătiţi în dreptul comparat. Este suficient să amintim aci modul în care Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române a facilitat frecventarea de către un număr de tineri cercetători - care aveau să se afirme mai târziu - a cursurilor şi celorlalte forme de învăţământ organizate de Facultatea Internaţională de Drept Comparat de la Strasbourg.

Preocupările privind dreptul comparat s-au diferenţiat, fireşte, în funcţie de marile domenii ale dreptului, cercetările desfăşurându-se cu precădere în domeniul dreptului privat. Pentru dreptul public, problema de esenţă care se punea era aceea a comparării unor instituţii politice, a unor mecanisme de înfăptuire a puterii în diverse tipuri de ţări. O asemenea sarcină era, evident, mult mai dificilă decât compararea instituţiilor de drept privat, pentru că punea în discuţie nu numai elaborarea unei legi sau alteia, ci însăşi reevaluarea unui mod de guvernare.

Considerăm că nu este lipsit de interes să menţionăm că un om de ştiinţă de talia lui Hans Kelsen s-a opus întotdeauna absolutizării diferenţei dintre dreptul privat şi dreptul public. După cum atrăta marele savant austriac, "Înfăţişând opoziţia dintre dreptul public şi dreptul privat ca fiind opoziţia absolută dintre putere şi drept sau cel puţin dintre puterea statului şi drept, se crează ideea că în domeniul dreptului public, mai ales în cel al dreptului constituţional şi administrativ - deosebit de important din punct de vedere politic - principiul juridic nu ar avea acelaşi sens şi aceeaşi intensitate ca în domeniul dreptului privat, considerat într-un fel domeniul propriu-zis al dreptului"[5]. În viziunea sa, "drepturile private sunt în acelaşi sens drepturi politice[6].

Ilustrul gânditor Charles de Secondat, baron de Montesquieu, părintele separaţiei puterilor, a fost cel care a subliniat cu deosebită vigoare ideea unor cercetări de drept comparat în ceea ce priveşte dreptul public. În viziunea sa, dreptul public comparat trebuia să cuprindă în primul rând un sistem de legislaţii şi instituţii comparate, capabile să se adapteze cerinţelor politice ale unor diverse forme de guvernământ. Totodată, dreptul public comparat urma să reprezinte o doctrină de politică şi de drept comparat, întemeiată pe o vastă cercetare a regimurilor aplicabile în prezent unor diverse ţări sau care au fost aplicate în diverse epoci[7].

Compararea constituţiilor statelor şi evaluarea acestora trebuie, desigur, să ţină seama în primul rând de faptul că "instituţiile unui popor nu au valoare decât dacă ele sunt opera naţională a acestui popor, făurite în focul luptelor şi al

suferinţelor în slujba idealului pe care viaţa l-a sădit în fiecare naţiune"[8].

Aceste constatări se justifică întru totul şi experienţa elaborării unui număr extrem de mare de constituţii demonstrează cu evidenţă faptul că în legile fundamentale ale tuturor statelor se regăsesc tradiţii, elemente de specificitate, un mod de gândire al fiecărui popor, permanenţa unor instituţii care şi-au demonstrat utilitatea în practica poporului respectiv etc.

Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că elaborarea constituţiilor moderne trebuie să ţină seama, în special, tot mai mult de anumite standarde internaţionale, de anumite realizări ale gândirii juridice, cum ar fi ideea drepturilor omului, separaţia puterilor, pluralismul politic, libertatea consultării electorale, mecanisme eficiente de garantare a drepturilor şi libertăţilor etc.

Aceste standarde se reflectă obligatoriu în reglementările constituţionale, determinând - evident, în forme variate dar respectând această mare orientare de principiu - nivelul de dezvoltare politică existent la un moment dat, raportat la realităţile istorice ale fiecărei ţări.

Un mare specialist român în filosofia dreptului, profesorul Mircea Djuvara, releva în mod argumentat că "Filosofia juridică contemporană este... pe cale de a da dreptului ca ştiinţă o nouă înfăţişare, întemeindu-l pe de o parte, pe o mai exactă observaţiune a faptelor sociale şi analizând, pe de altă parte, datele astfel obţinute cu o metodă întemeiată pe o minuţioasă critică a cunoştiinţei raţionale în general şi a celei juridice în particular"[9].

Compararea sistemelor de drept reprezintă un instrument eficace în această privinţă, utilitatea dreptului comparat dovedindu-se nu numai sub aspect teoretic, al evaluării şi comparării unor instituţii, dar şi ca mecanism esenţial de lucru pentru îmbunătăţirea unor prevederi legislative.

Pe drept cuvânt, cunoscutul teoretician al Dreptului comparat Rene David spunea că "dreptul comparat nu reprezintă un domeniu rezervat pentru câţiva jurişti care îşi găsesc interesul lor în această ramură. Toţi juriştii sunt chemaţi să se intereseze de dreptul comparat, atât pentru a cunoaşte mai bine propriul lor drept, cât şi pentru a acţiona în vederea ameliorării lui sau, şi mai mult, pentru a stabili - de acord cu juriştii din ţările străine - reguli uniforme de conflict sau de fond, sau o armonizare a unor drepturi diferite"[10].

În ce priveşte delimitarea dintre dreptul comparat şi alte discipline conexe sau asemănătoare, profesorul Alexandre Otetelişano relevă în cunoscuta sa lucrare mai multe discipline sociale, juridice şi filosofice cu care dreptul comparat nu trebuie confundat.

O primă distincţie care urmează a fi făcută este aceea între dreptul comparat şi dreptul străin. Există numeroase lucrări în zilele noastre care confundă dreptul comparat cu dreptul străin, prezentând sub denumirea de drept comparat lucrări care constituie de fapt compendii, prezentări ale legislaţiei străine. În opinia lui Alexandre Otetelişano dreptul străin nu poate fi considerat drept comparat deoarece "studiul dreptului străin nu urmăreşte un scop ştiinţific, ci mai curând un scop de erudiţie"[11]. Dreptul comparat are un obiect şi un scop propriu, constituind o disciplină ştiinţifică ce foloseşte, desigur, elemente ce ţin de dreptul străin, dar numai în măsura în care acestea servesc scopului comparatist.

Cu deosebită vigoare această idee este relevată de profesorul Pierre Legrand de la Universitatea Pantheon-Sorbonne, care critică practica de a prezenta drept studii comparatiste simple încercări de sinteză a dreptului străin. Aşa cum menţionează profesorul Legrand, studiile juridice comparative au atras un număr mereu în creştere de jurişti, dornici să-şi aroge merite care nu le aparţin, pentru care practica comparaţiei se reducea la alinierea, mai mult sau mai puţin stăpânită, a înlănţuirilor de sisteme de drept pozitiv, în absenţa oricăror repere teoretice. Într- o asemenea situaţie, "comparatistul nu face decât să se dedice unei cercetări alimentare, acea cercetare care hrăneşte, cu o valoare nutritivă de altfel cu totul relativă, cabinetele avocaţilor, ca şi birourile guvernamentale. El se transformă într-un simplu repetitor al unui drept străin (după cum adesea, fusese mai întâi un repetitor al dreptului său naţional) - ceea ce, pentru rigoare, ar trebui să oblige la adăugarea ghilimelelor, fiind vorba în acest caz de un «comparatist»". Specialistul francez atrage atenţia asupra faptului că revistele specializate, iar acum librăriile, sunt înţesate de aceste panorame zise «comparative» care, în câteva paragrafe sau capitole, chestionare sau tabele, creionează pentru cititorul grăbit survoluri ale unui eşantion de elemente ţinând de dreptul pozitiv, "acumulând fragmente aşa cum unii colecţionează fluturi". În asemenea condiţii, "cum să nu se ridice cercetătorii care ţin la integritatea intelectuală a proiectului comparativ împotriva toleranţei, pe care o găsesc cu totul regretabilă, de care continuă să se arate capabilă comunitatea universitară faţă de nişte exerciţii care duc la secarea comparaţiei şi care, în fond, nu pot pretinde că ţin de comparaţie decât prin intermediul unui titlu uzurpat?"[12].

O a doua distincţie ce urmează să fie făcută este aceea între dreptul comparat şi dreptul naţional aprofundat şi comparat.

În programele multor facultăţi de drept există cursuri de drept aprofundat civil, comercial, constituţional etc., care în mod inevitabil folosesc exemple şi analize din dreptul comparat, desigur, în scopul unei mai bune înţelegeri a instituţiilor naţionale proprii. În opinia cunoscutului comparatist profesor Eduard Lambert, dreptul civil comparat nu este, de pildă, decât "un instrument de educaţie juridică". În asemenea condiţii, comparaţia legislaţiilor străine urmează a fi considerată numai ca "un mijloc de a întineri şi de a insufla mai multă vivacitate studiilor de drept civil francez".

După cum se cunoaşte, în Franţa ideea interpretării legislaţiei putea fi considerată ca încetăţenită de foarte mult timp. Stupefiat de comentariile numeroase pe care juriştii le elaborau pe marginea Codului său civil din 1804, Napoleon a rostit celebrele cuvinte: "mon Code est perdu" ("Codul meu este pierdut"). În pofida acestei opinii de autoritate, comentariile juridice au continuat şi elementele de drept comparat au servit ca un serios argument de evaluare şi de analiză a propriului sistem juridic.

În opinia profesorului Eduard Lambert, pe care l-am menţionat, compararea legislaţiilor străine "nu trebuia să fie prezentată decât cu titlu accesoriu şi numai în măsura în care ea ar fi fost de natură să procure auditoriului o cunoaştere mai precisă şi mai completă a dreptului nostru naţional".

La rândul său, Alexandre Otetelişano relevă că studiul aprofundat şi comparat al dreptului naţional permite evidenţierea unor divergenţe sau lacune ale dreptului naţional sau, dimpotrivă, prezentarea superiorităţii propriului sistem de drept faţă de alte sisteme de drept străine. Chiar într-o asemenea situaţie însă, cunoaşterea dreptului comparat este deosebit de utilă, deoarece contribuie la o mai bună cunoaştere a instituţiilor naţionale şi "de a avea în vedere în cunoştinţă de cauză toate posibilităţile aplicării lor practice"[13].

O altă distincţie ce trebuie făcută este aceea între dreptul comparat şi politica legislativă sau politica juridică.

Politica legislativă este o noţiune întâlnită în special în literatura juridică germană, dar şi în cea franceză, şi are în vedere un procedeu folosit de legiuitor, dar şi de doctrină, pentru a adapta legile existente la cerinţele sociale într-o continuă transformare.

Eduard Lambert remarcă, în acest sens, că spre deosebire de legiuitor, comparatistul nu face o politică juridică, ci el oferă acesteia elemente de mare utilitate, desigur, pentru elaborarea şi direcţionarea politicii juridice.

Alexandre Otetelişano observă, în aceeaşi ordine de idei, că politica juridică este "procedeul folosit fie de legiuitor, fie de judecător, fie de doctrinar, pentru a descoperi aspectele specifice ale regulii de drept determinate în parte de factorul social"[14].

Se poate estima, deci, conform punctului de vedere acceptat de toţi autorii de specialitate, că dreptul comparat serveşte politica juridică, fără a se confunda cu ea. Politica juridică are drept scop determinarea punctelor diferite între aspectele unei instituţii, în timp ce dreptul comparat are drept scop principal exact contrariul, adică de a evidenţia punctele asemănătoare pe care le prezintă aceeaşi instituţie în diverse legislaţii[15].

O altă distincţie urmează a fi făcută între dreptul comparat şi istoria comparativă a instituţiilor juridice ale popoarelor. Potrivit opiniei autorilor de specialitate, prin istoria comparativă a instituţiilor se înţelege acea disciplină potrivit căreia sunt studiate instituţiile juridice aşa cum ele au evoluat în toate timpurile şi la toate popoarele, pentru a putea stabili legile potrivit cărora aceste instituţii apar, se dezvoltă şi dispar şi, desigur, legile care reglementează aceste instituţii.

Spre deosebire de dreptul comparat, istoria comparativă se ocupă de toate instituţiile; dreptul comparat le studiază numai în contextul actualităţii şi numai la acele popoare faţă de care sistemele de drept prezintă o anumită identitate sau asemănare a civilizaţiilor. Dacă istoria comparativă are ca scop să determine legile după care instituţiile apar, se transformă sau dispar, scopul dreptului comparat este cu totul altul şi anume acela "de a găsi forma cea mai propice a unei instituţii juridice care rezultă din studiul diverselor legislaţii actuale"[16].

O altă distincţie ce urmează a fi operată este aceea între dreptul comparat şi sociologie. Potrivit opiniei cunoscutului profesor francez Raymond Saleylles, obiectul sociologiei este "a căuta şi a studia legile care duc la constituirea, dezvoltarea şi într-o manieră generală la viaţa organizată a societăţilor"[17].

Rezultă, deci, că sociologia se ocupă de toate legile care reglementează viaţa unei societăţi şi nu numai de fenomenul juridic. Cunoscutul profesor francez, participant la primul Congres de drept comparat din 1900, înţelegea chiar, pentru a pune în evidenţă diferenţele care există între dreptul comparat şi sociologie, să utilizeze două expresii, tocmai spre a pune în lumină diferenţa dintre cele două ştiinţe. Referindu-se la sociologie, el folosea expresia le devenir social (devenirea socială), iar cu privire la dreptul comparat - expresia le devoir social ("datoria socială").

După cum arăta în celebrul raport prezentat la Congres, "această datorie socială trebuie să ţină cont, fără îndoială, de rezultatele şi de consecinţele sociologiei; dar ea trebuie să se adapteze în egală măsură concepţiilor dominante în materie de justiţie; ea trebuie să se inspire, în sfârşit, şi din realităţile economice"[18].

La cele de mai sus se adaugă şi ideea că sociologia încearcă să stabilească anumite tipuri abstracte şi legătura cauzală ce există între asemenea tipuri abstracte, determinând legi generale ale evoluţiei tuturor fenomenelor sociale, pe când dreptul comparat doreşte să stabilească numai aspecte de natura unei instituţii juridice sau tendinţele comune care îi justifică prezenţa şi utilitatea în legislaţiile unor popoare între care există o identitate sau o asemănare de civilizaţii.

În sfârşit, o ultimă delimitare urmează a fi făcută între dreptul comparat şi filosofia dreptului. După cum este îndeobşte admis, filosofia dreptului ca şi, în general, orice filosofie, caută să pătrundă în natura intimă a fenomenului juridic pentru a stabili care este originea fenomenului, care este cauza sa iniţială şi care sunt raporturile între aceste fenomene şi alte fenomene ale vieţii umane sau chiar ale vieţii în general.

Dreptul comparat nu se poate lipsi de cercetările pe care le oferă filosofia dreptului, deoarece pentru a putea stabili care este cea mai bună formă a unei instituţii juridice, trebuie să ţină seama de împrejurarea dacă această instituţie corespunde ideatic a ceea ce oamenii doresc, cu alte cuvinte dacă instituţia în cauză concordă cu aspiraţiile lor. Această idee a fost verificată foarte mult în practică în ultimele decenii, când afirmarea fără precedent a teoriilor privind drepturile omului a determinat - şi pe plan statal - adaptarea tot mai puternică a formelor de guvernare la exigenţele şi dorinţele individului, ale cărui revendicări au devenit primordiale, astăzi, pentru orice sistem politic.

Nu întâmplător majoritatea constituţiilor lumii înscriu drepturile şi libertăţile cetăţeneşti după principiile generale, înainte chiar de a fundamenta rolul autorităţilor statului şi de a preciza atribuţiile acestora.

În opinia cunoscutului teoretician al filosofiei dreptului, profesorul italian Giorgio del Vecchio, dreptul comparat ar trebui să devină o adevarată ştiinţă a dreptului universal comparat, prin intermedsiul căruia ar urma să fie identificate elemente juridice de o valoare generală, aplicabile pentru întreaga umanitate. Dar chiar Giorgio del Vecchio recunoaşte că un asemenea drept universal comparat ar reprezenta o ştiinţă diferită de filosofia dreptului propriu zisă, el găsind în aceasta din urmă numai principiile fundamentale pe baza cărora ar urma şi ar trebui să elaboreze anumite constatări.

Importanţa filosofiei dreptului este relevată, de altfel, de numeroşi teoreticieni. G.Cornil apreciază, de pildă, filosofia dreptului ca fiind un "summum" spre care ar trebui să tindă dreptul comparat. "În definitiv, arată el, întotdeauna filosofia dreptului este cea care trebuie să conducă comparatismul".

 

 

[1]  Victor Dan Zlătescu, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag.11.

[2]  Ibidem

[3]  A se vedea pentru dezvoltări, Alexandre Otetelişano, op.cit., pag.200 şi urm.

[4]      Leontin-Jean Constantinescu, Tratat de drept comparat, vol.I, Introducere în dreptul comparat, Editura All, Bucureşti, 1997, pag.227.

[5]   Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2000, pag.336.

[6]   Ibidem, pag.337.

[7]   Cit. de Alexandre Otetelişano, op.cit., pag.147.

[8]   Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, vol.I, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942, pag.209. Semnalăm şi opinia deosebit de judicioasă a profesorului Ioan Alexandru, care observă că "dreptul public are chiar din obiectivul său, o imagine proprie: se preocupă de elementele structurale esenţiale ale statului. Aceasta înseamnă, mai mult, că dreptul public este determinat într-o măsură mai mare decât alte ramuri de drept de factori extra-legali ce îşi găsesc rădăcinile în tradiţia istorică, în stilul politic şi ideologiile specifice" (Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2000, pag.11). In acelaşi sens a se vedea şi Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Editura Naţional, Bucureşti, 1999, pag.16 şi urm.

[9] Mircea Djuvara, Filosofia Dreptului. Omagiu profesorului C.Rădulescu-Motru, în "Revista de Filosofie", vol.XVII, 1932, pag.475.

[10] Rene David, C.Jauffret-Spinosi, Les grands systemes de droit contemporain, Dalloz, Paris, 1992, pag.9.

[11] Alexandre Otetelişano, op.cit., pag.110.

[12] Pierre Legrand, Dreptul comparat, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.12.

[13]    Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, pag.33; Liliana Mihuţ, Despre pluralism în America, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag.60.

[14] Cristian Ionescu, op.cit., pag.539; Philippe Ardant, op.cit., pag.430; Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, 4e edition, Ed.Economica, Paris, 2001, pag.491.

[15] Ion Deleanu, op.cit., p.51; Sergiu Tămaş, op.cit., loc.cit.

[16]    Tudor Drăganu, începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916,

Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1991, pag.6.

[17] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, pag.273; Ion Deleanu, Drept

constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.I, pag.167; Genoveva Vrabie, op.cit., pag.159.

[18]    Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol.I, ed.II-a, Paris, pag.174;

Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, pag.274.