Pe parcursul timpului, instituţia drepturilor omului a cunoscut un laborios - dar şi îndelungat - proces de cristalizare, înfăţişându-se în zilele noastre ca o instituţie deosebit de complexă, ce ţine atât de ordinea juridică internă, cât şi de cea internaţională. Reflectând un anumit standard, deja câştigat, de protecţie internaţională a drepturilor şi libertăţilor ce aparţin oricăror fiinţe umane, ea defineşte şi însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, precum şi ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea acestor drepturi şi libertăţi, intervenind în acele situaţii în care drepturile omului ar fi încălcate. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce ţin de ordinea juridică internă, dar şi de cea internaţională, instituţia drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în acelaşi timp o instituţie de drept intern, integrată normelor constituţionale, dar şi o instituţie de drept internaţional ce prefigurează trăsăturile unui principiu juridic ce se aplică direct în relaţiile dintre statele suverane[1].
Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului reprezintă, de altfel, o recunoaştere de netăgăduit a complexităţii şi originalităţii acestei instituţii juridice, dar şi a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui în zilele noastre o societate democratică şi nici realiza, pe plan extern, cadrul juridic normal indispensabil colaborării naţiunilor.
Este necesar să precizăm totuşi că, elaborat pe plan internaţional şi consacrat prin constituţiile statelor, conceptul de drepturi ale omului prezintă totuşi anumite specificităţi atunci când el se referă în mod nemijlocit la drepturile cetăţenilor, ori la drepturile străinilor şi apatrizilor, cu alte cuvinte, practic, la categoriile diferite de indivizi care locuiesc permanent sau temporar pe teritoriul unui stat. Este firesc, deci, ca între categoriile menţionate - deşi există incontestabil puncte de contact - să se înregistreze în toate constituţiile lumii şi anumite diferenţieri, determinate de faptul dacă există sau nu o relaţie directă de cetăţenie faţă de un anumit stat. Cu alte cuvinte, drepturile omului fiind unele şi aceleaşi pentru toţi oamenii, cunosc anumite specificităţi în funcţie de ideea dacă cel în cauză este sau nu cetăţean al statului pe teritoriul căruia se află sau este cetăţeanul altui stat, ori este apatrid.
Cetăţeanului îi revine, fireşte, plenitudinea drepturilor, dar şi anumite îndatoriri. Astfel, cetăţenii beneficiază în toate cazurile de protecţia statului lor când se găsesc pe teritoriu străin. Ei au şi o serie de îndatoriri fundamentale faţă de statul ai cărui cetăţeni sunt, precum obligaţia efectuării serviciului militar, la care străinii nu pot fi obligaţi. Însuşi conceptul de "drepturi ale omului" nu se suprapune perfect cu acela de drepturi ale cetăţeanului, motiv pentru care însăşi Declaraţia franceză din 26 august 1789 considera necesar să se intituleze "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", prin aceasta încadrând conceptul de cetăţean în noţiunea mai largă de fiinţă umană.
În ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, doctrina română de drept constituţional a adus importante precizări. Astfel, s-a remarcat că drepturile fundamentale ale cetăţeanului sunt acele drepturi primordiale ale omului care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea sa, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii sale, care sunt stabilite şi garantate prin constituţii şi legi. Drepturile fundamentale ale cetăţeanului sunt, deci, acele drepturi vitale, fundamentale, care prezintă o anumită importanţă pentru însăşi existenţa omului şi afirmarea sa, fapt ce face ca ele să fie determinate pe baza unui proces de selecţie. După cum observă, cu just temei, autorii români Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, "anumite drepturi subiective, datorită importanţei lor, sunt selectate pe criteriul valoric şi înscrise ca drepturi fundamentale. Deci pentru definirea drepturilor fundamentale, vom reţine că ele sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date. Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau drept fundamental, sau simplu drept subiectiv, potrivit condiţiilor concrete economice, sociale, politice şi - bine înţeles - conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce stabileşte chiar catalogul acestor drepturi"[2].
Dacă drepturile şi libertăţile omului sunt cele enunţate şi stabilite pe plan internaţional, drepturile şi libertăţile cetăţeanului reprezintă un concept cu conotaţii mult mai concrete, desprinse pe baza practicii. Pe de altă parte, conceptul de drepturi se corelează organic cu acela de îndatoriri, acesta devenind un corolar, o altă faţetă a însuşi conceptului de drepturi, imposibil de disociat în actualele condiţii de obligaţiile pe care individul le are faţă de societate. Într-o adnotare la Constituţia României, profesorul Ion Deleanu aducea interesante precizări arătând că "La început drepturile au apărut ca simple posibilităţi care nu presupuneau decât abţinerea generală de a nu le încălca şi nu presupuneau şi obligaţii. Erau doar libertăţi proclamate sau admise. În timp s-a produs o îmbogăţire a conţinutului acestor libertăţi, ele presupunând şi obligaţii din partea statului sau altor subiecte de drept, obligaţiile fiind indispensabile valorificării dreptului sau libertăţii. Intervenţia, îndeosebi a statului, ca urmare a trăsăturilor sale democratice şi sociale, este astăzi de neconceput pentru garantarea exercitării drepturilor cetăţenilor. Mai mult, unele drepturi şi libertăţi au astăzi un conţinut complex, de drept şi obligaţie, precum dreptul la învăţătură, dreptul şi obligaţia de a apăra patria etc. De aceea, din punct de vedere juridic, astăzi nu se mai fac deosebiri între drepturi şi libertăţi, în unele constituţii întreaga materie fiind cuprinsă sub denumirea de libertăţi publice"[3].
Referindu-ne la catalogul drepturilor omului, vom vedea cu uşurinţă că o examinare comparativă a prevederilor înscrise în diverse constituţii relevă
acceptarea generală a unui număr de drepturi consacrate de documentele internaţionale, care se regăsesc în formulări mai mult sau mai puţin apropiate în toate constituţiile examinate în cuprinsul prezentei lucrări. Remarcăm astfel egalitatea cetăţenilor fără nici un fel de discriminare, dreptul la viaţă, prezumţia de nevinovăţie, libertatea cuvântului, a întrunirilor, libertăţile electorale ş.a.
Constituţiile mai noi atestă însă înscrierea în rândurile drepturilor omului şi a unor drepturi cu un profil relativ nou, cum ar fi dreptul la informaţie, la viaţă intimă, iar constituţiile fostelor state socialiste recunosc pentru prima dată dreptul la grevă şi libertatea de asociere sindicală, precum şi pluralismul politic. De remarcat este însă faptul că acest catalog al drepturilor, în special în ceea ce priveşte drepturile sociale, este mult mai prezent în acele constituţii care au fost elaborate cu participarea unor largi forţe sociale şi politice. Din acest punct de vedere menţionăm în primul rând Constituţia italiană din 27 decembrie 1947, care cuprinde nu numai un amplu capitol consacrat drepturilor omului, dar şi dispoziţii cât se poate de precise cu privire la protecţia muncii, relaţiile economice, dreptul de organizare sindicală, rolul cooperaţiei, recunoaşterea iniţiativei economice private, dreptul la asigurări sociale.
Prevederi nu mai puţin relevante are şi Constituţia Republicii Portugalia, din
- aprilie 1976, care cuprinde un capitol cât se poate de elaborat cu privire la drepturile omului. Reţine atenţia, din acest punct de vedere, nu numai o largă enumerare a drepturilor şi protecţia acestora - chiar în cazul declarării stării de asediu - cât şi modul amplu şi minuţios în care sunt reglementate o serie de drepturi, cum ar fi utilizarea informaticii, libertatea presei, dreptul la antenă, dreptul de răspuns şi de replică politică, drepturile, libertăţile şi garanţiile muncitorilor, printre care securitatea muncii, drepturile comisiilor de muncitori, libertatea sindicală, negocierile colective, recunoaşterea dreptului de grevă şi prohibiţia lock- out-ului.
În legătură cu drepturile omului şi reglementările lor în diverse constituţii mai trebuie semnalat că mijloacele practice prin care se asigură respectul acestor drepturi sunt extrem de diverse şi uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constituţiile lumii garantează dreptul persoanelor care au fost prejudiciate în drepturile lor să se adreseze justiţiei. Cu toate acestea, gama drepturilor omului nu se opreşte nici pe departe aci. Într-o serie de constituţii a fost recunoscută şi consacrată instituţia Ombudsman-ului, denumită în anumite ţări
Avocat general, Comisar parlamentar, Controlor de stat etc. Aşa de pildă, în Danemarca, Ombudsman-ul este ales de Folketing pentru a controla administraţia civilă, militară şi municipală, având dreptul să procedeze la anumite anchete, ce pot avea loc ca urmare a iniţiativei sale sau a unei plângeri individuale. În Finlanda, Ombudsman-ul este numit de Eduskunta, are atribuţii asemănătoare cu cel danez, şi în plus dreptul de a controla respectul legalităţii de către tribunale. În Suedia, Ombudsman-ul - care este ales de Rikstag, asigură supravegherea activităţii tuturor funcţionarilor publici şi a magistraţilor, pentru a se asigura că ei respectă legile şi se achită de funcţiile lor. În Germania există un comisar parlamentar pentru forţele armate, care are şi dreptul de a asista Bundestag-ul în controlul forţelor armate. Comisarul parlamentar poate efectua anchete la sesizarea comisiei pentru apărare a Bundestag-ului, a membrilor forţelor armate, dar şi din proprie iniţiativă. În Franţa, un mediator numit de Consiliul de Miniştri are dreptul de a face anchete în legătură cu plângerile privind funcţionarea administraţiei şi relaţiile acesteia cu particularii, dar el nu poate fi sesizat de către parlamentari. În Marea Britanie există un comisar parlamentar pentru administraţie, numit de Regină la propunerea primului ministru, care examinează plângerile cu care este sesizat de către Camera Comunelor, acţionând pentru interesele particularilor. În Zambia există o Comisie de investigaţii, iar în Israel un Controlor de stat etc.[4]
O examinare comparativă a problemelor ce privesc drepturile constituţionale şi modul în care ele se regăsesc în diferite constituţii mai atestă faptul că unele constituţii - mai ales cele mai recente - sunt favorabile unor probleme noi. Aşa cum se cunoaşte, în ultimul deceniu s-au ridicat foarte multe aspecte noi în legătură cu protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, a etnicilor aparţinând ţării respective dar trăind în străinătate, drepturile minorităţilor sexuale, transplantul de organe, euthanasia ş.a.
Soluţionarea problemelor drepturilor omului nu poate fi, desigur, străină unor aspecte şi probleme noi, de mare importanţă, care nu pot scăpa atenţiei reglementării juridice. În acest context ne limităm să dăm un singur exemplu şi anume Constituţia germană, care în art. 12 A, introdus prin Legea federală din 24 iunie 1968, a înscris posibilitatea efectuării serviciului alternativ pentru persoanele ce nu doresc - sau nu pot - să efectueze servicul militar, ca urmare a unor motive de conştiinţă.
În sfârşit, un ultim aspect pe care dorim să-l relevăm cu privire la înscrierea drepturilor omului în diverse constituţii este acela referitor la primatul dreptului internaţional. În acest sens sunt relevante menţiunile exprese pe care unele constituţii le fac cu privire la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi alte documente internaţionale, recunoaşterea superiorităţii dreptului internaţional asupra celui intern, cu precizarea că în ipoteza unor situaţii conflictuale între reglementările interne şi normele de drept internaţional, acestea din urmă vor avea prioritate.
În această ordine de idei se cuvine a releva în mod deosebit împletirea tot mai puternică a mij loacelor interne cu cele internaţionale, în special în activitatea Consiliului Europei. Astfel, ca urmare a reformei intervenite în 1998 prin intrarea în vigoare a Protocolului 11 la Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, dobândirea posibilităţii cetăţenilor de a se adresa direct Curţii Europene şi eliminarea verigilor şi procedurilor intermediare a prilejuit un aflux considerabil de solicitări ce au fost adresate acestui forum jurisdicţional european. Numărul plângerilor adresate Curţii Europene a crescut de la 5.979 în 1998 la 13.858 în anul 2001, ceea ce reprezintă o creştere de circa 130%[5].
Între 1 noiembrie 2001 şi 28 februarie 2002 Curtea Europeană a examinat 5.780 de cauze, declarând admisibile 133, iar 321 au fost transmise guvernelor[6]. Deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului au constituit şi constituie importante puncte de reper pentru dezvoltarea legislaţiilor naţionale, fiind recunoscute ca obligatorii şi iniţiindu-se ample măsuri de cunoaştere şi de înţelegere a prevederilor Convenţiei Europene din 1950, document de o uriaşă importanţă, care îşi vădeşte mereu actualitatea, mai ales după perfecţionarea unor prevederi instituţionale care au asigurat mai buna apropiere a instanţei judiciare europene de cetăţenii continentului, dornici să-şi găsească un temei juridic "în ultimă instanţă" pentru soluţionarea unor probleme care îi afectau.
În România, prin modificările aduse Codului de procedură civilă, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie temeiul introducerii unor recursuri în anulare de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, tocmai în scopul asigurării confirmării acelor hotărâri judecătoreşti pe care Curtea Europeană le-a considerat neconforme cu prevederile Convenţiei Europene.
Se vădeşte, de altfel, tot mai mult - în special în ţările europene - procesul de apropiere tot mai puternică între Dreptul constituţional şi Dreptul internaţional public, firesc în condiţiile unei societăţi în care omul şi drepturile sale au devenit un element central al preocupărilor nu numai ale factorilor politici, dar şi însăşi raţiunea pe care se întemeiază orice sistem legislativ democratic.
[1] Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi internaţ ionale,
ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.26-27.
[2] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţ ional ş i instituţii politice, ediţia a IX-a, revăzută
şi completată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.161.
[3] Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia României, comentată ş i adnotată, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, pag.37-38, notă.
[4] Les parlements dans le monde, Recueil des donnes comparatives, Presses Universitaires de France, Paris, 1977, pag.115-123; Monica Vlad, Ombudsman-ul în dreptul comparat, Editura SERVO-SAT, Arad, 1998, pag.82 şi urm.; Corneliu Manda, Ioan Popescu Slăniceanu, Ovidiu Predescu, Cezar Corneliu Manda, Ombudsman-ul. Instituţie fundamentală a statului de drept, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1997, pag.12 şi urm.
[6] Bulletin d'information sur les droits de l'homme, Conseil de l'Europe, no.55, novembre 2001- fevrier 2002.