După cum este bine cunoscut, cele 13 colonii engleze din America au fost întemeiate în momente istorice diferite. Ele dispuneau de organizare politică proprie, dar erau supuse unui regim discriminatoriu în ceea ce priveşte relaţiile lor cu Marea Britanie, fiind obligate să-şi exporte produsele în această ţară, pe nave englezeşti. Singurele mărfuri care puteau intra pe teritoriile coloniale americane erau mărfurile britanice. Coloniile au intrat în conflict cu autorităţile britanice mai întâi prin aceea că au contestat impozitul "timbrului", întemeindu-se pe principiul că nici un impozit nu poate fi plătit de cetăţeanul englez decât dacă a consimţit el însuşi la aceasta, prin reprezentanţii săi. Conflictul dintre colonii şi autorităţile britanice a reizbucnit când parlamentul britanic a votat stabilirea unor taxe vamale cu prilejul intrării anumitor mărfuri în America. Conflictul "ceaiului" a provocat incidente sângeroase între soldaţii britanici şi colonişti. Americanii refuzau să cumpere ceai britanic. În decembrie 1773, americani deghizaţi în indieni au invadat trei nave britanice încărcate cu ceai, aruncând încărcătura în mare. Atitudinea lipsită de flexibilitate a autorităţilor britanice a agravat conflictul, care iniţial se limitase la zonele Boston şi Massachusetts. Declaraţia de independenţă redactată în termeni solemni a fundamentat drepturile naţiunii americane în lupta sa pentru emancipare. După un război lung şi dificil, coloniştii au triumfat, iar victoria de la Saratoga (1777) a determinat Franţa să se alăture cauzei insurgenţilor. Războiul a luat sfârşit în cele din urmă, cu semnarea unei păci definitive la 3 septembrie 1783, la Versailles, când englezii au recunoscut independenţa Statelor Unite.
Perioada care a trecut de la victoria coloniştilor şi până la adoptarea Constituţiei a fost o perioadă de concretizare şi precizare a scopurilor revoluţiei americane, ce a servit totodată decantării ideilor politice. "Succesul revoluţiei a creat americanilor posibilitatea de a da o formă legală idealurilor lor politice, aşa cum erau ele exprimate în Declaraţia de independenţă, şi de a-şi rezolva unele dintre nemulţumiri prin constituţiile statelor. Astăzi americanii sunt atât de obişnuiţi cu constituţiile scrise încât le consideră ceva de la sine înţeles. Constituţia scrisă din America a fost printre primele din istorie. «În toate statele libere, constituţia este hotărâtoare», a scris John Adams, cel de-al doilea preşedinte al Statelor Unite. Iar americanii de pretutindeni au cerut "o lege permanentă după
care să trăim"[1].
Încă din 1776 Congresul american votase o rezoluţie recomandând fostelor colonii să formeze guverne noi. În toată perioada care a urmat, acestea s-au preocupat într-adevăr de a-şi adopta propriile constituţii, sub influenţa ideilor democratice, a experienţei dobândite, precum şi a filozofiei politice înaintate. Un element deosebit de important, pe care istoricii constituţiei americane nu omit să-l semnaleze, este acela că revoluţia americană s-a desăvârşit tocmai prin elaborarea acestor constituţii ale statelor.
Obiectivul fundamental al noilor constituţii era tocmai de a asigura acele "drepturi inalienabile", a căror încălcare determinase fostele colonii să rupă legăturile cu Marea Britanie. Lucrul acesta explică de ce constituţiile elaborate de state erau precedate întotdeauna de declaraţii de drepturi, care înscriau principii fundamentale şi garantau drepturile omului.
De notat este faptul că în lupta pentru independenţă se produce şi o schimbare a unor concepte politice. Dacă în urmă cu 20 de ani adunările generale ale coloniştilor respinseseră "planul uniunii de la Albany", refuzând să cedeze măcar o părticică din autonomia lor unui organism central, fie el ales, ideea unui guvern naţional susţinut de toate statele s-a impus treptat, în mod inevitabil. Existenţa unui guvern puternic era determinată în special de nevoia sincronizării acţiunilor militare, a subordonării miliţiilor statelor unui singur comandament şi de a găsi metode pentru soluţionarea unor dispute chiar între state. "În acea perioadă, George Washington scria că statele sunt unite doar printr-o «sfoară de nisip», iar prestigiul Congresului atinsese un nivel minim. Disputele dintre Maryland şi Virginia cu privire la navigaţia pe Potomac au condus la ţinerea unei conferinţe a reprezentanţilor a cinci state la Annapolis, în 1786. Unul dintre delegaţi, Alexander Hamilton, şi- a convins colegii că problema comerţului depindea prea mult de alte chestiuni şi că situaţia era prea gravă pentru a fi abordată de un for atât de nereprezentativ.
El a convins adunarea să lanseze un apel ca toate statele să desemneze reprezentanţi ai Statelor Unite şi să «elaboreze orice alte prevederi ce li s-ar părea necesare aşa încât Constituţia Guvernului Federal să fie adecvată exigenţelor Uniunii». Congresul Continental a fost întâi indignat de această măsură îndrăzneaţă, dar protestele s-au stins când s-a aflat că Virginia îl alesese delegat pe George Washington, iar în toamna şi iarna ce au urmat s-au ţinut alegeri în toate statele, cu excepţia lui Rhode Island"[2].
În mai 1787, la Philadelphia, a fost convocată o mare adunare a notabililor, la care participau conducători cu experienţă ce se făcuseră remarcaţi fie în activitatea politică, fie în magistratură. Printre iluştrii participanţi la această adunare se numărau George Washington, înţeleptul Benjamin Franklin, guvernatorul Morris din Pensylvania, James Madison din Virginia, Alexander Hamilton din New York, Rufus King şi Elbridge Gary din Massachusetts.
Deşi convenţia fusese autorizată iniţial numai să amendeze prevederile acordului confederaţiei din 1781, în fapt s-a trecut la adoptarea unui nou document menit să asigure îmbinarea eficientă a controlului local cu puterea unui guvern central. "A fost adoptat principiul după care funcţiile şi puterile unui guvern naţional, fiind noi, generale şi cuprinzătoare trebuiau să fie definitive şi menţionate cu atenţie, pe câtă vreme celelalte funcţii şi puteri urmau să fie considerate ca revenind statelor. Dar, dându-şi seama că guvernul central trebuia să aibă putere reală, delegaţii au acceptat, în general, şi faptul că guvernul trebuia să fie autorizat
- între altele - să bată monedă, să reglementeze comerţul, să declare război şi să încheie pace"[3]. De remarcat este şi faptul că participanţii la Congresul de la Philadelphia erau adepţi convinşi ai lui Montesquieu şi ai separaţiei puterilor. Ei considerau că trebuie să se asigure un echilibru armonios între puterile legislativă, executivă şi judecătorească. În mod firesc, au apărut însă unele divergenţe între reprezentanţii statelor mari şi ai celor mici, acestea din urmă temându-se că influenţa lor va fi redusă în viitoarea federaţie. După lungi dezbateri s-a adoptat principiul reprezentării proporţionale a statelor în prima Cameră a Parlamentului - Camera reprezentanţilor - şi o reprezentare egală a statelor în Senat. Se manifestau, de asemenea, diferenţe de opinii în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a alegerilor pentru reprezentanţa naţională, unii opinând pentru votul direct, iar alţii pentru votul indirect. Anumiţi delegaţi doreau ca Vestul în plină dezvoltare să acceadă la calitatea de stat, în timp ce alţii nu considerau oportună o asemenea dorinţă.
Printre problemele care îi frământau pe delegaţi era şi aceea de a se asigura un echilibru între interesele economice regionale, de a se institui mecanisme eficiente privind soluţionarea disputelor între puteri, de a se stabili tipurile de tribunale, durata mandatului, alegerea executivului etc.
De remarcat este faptul că în ceea ce priveşte relaţiile dintre statul federal şi statele membre, Convenţia de la Philadelphia a adoptat principiul că acele puteri care nu sunt transferate guvernului federal şi nici nu sunt interzise de către acesta statelor, revin în mod firesc acestora. În
ce priveşte principiul separaţiei puterilor, deja verificat prin includerea în majoritatea constituţiilor statelor, acesta preconiza o îmbinare a prerogativelor preşedintelui cu cele ale Congresului. De pildă, legile nu puteau fi promulgate de Congres înainte de a fi fost aprobate de preşedinte, dar şi preşedintele era obligat să supună Senatului, în vederea confirmării, o serie de numiri importante în funcţii, precum şi tratatele internaţionale. Constituţia stabilea anumite proceduri care permiteau Congresului, în cazuri grave, să-l înlăture din funcţie pe preşedinte. Judecătorii dispuneau de largi prerogative: ei puteau interpreta atât legea fundamentală, cât şi legile promulgate de Congres.
La 17 iulie 1787, după 16 săptămâni de deliberări, Constituţia definitivă a fost semnată prin acordul unanim al statelor prezente; relevând solemnitatea momentului, Franklin a spus, arătând spre jumătatea de soare pictată în auriu strălucitor pe spatele scaunului lui Washington: "M-am tot uitat, în cursul acestei sesiuni, cu speranţă şi teamă, la acel ceva din spatele preşedintelui, fără să-mi pot da seama dacă răsare sau apune; dar acum, într-un târziu, am fericirea să ştiu că este "«un soare care răsare şi nu unul care apune»"[4].
Adoptarea Constituţiei nu reprezenta însă şi momentul intrării în vigoare a acesteia. Era necesar ca ea să primească ratificarea statelor. Procesul adoptării a fost însă facilitat de adoptarea Declaraţiei drepturilor, incluzând primele 10 amendamente care au fost introduse în Constituţia federală, ceea ce a făcut ca statele care încă ezitau să se ralieze acestui document.
Lupta între "federalişti", partizanii noii constituţii, şi "antifederalişti", adversarii constituţiei, avea să continue totuşi, războiul civil din 1861-1865 având să constituie mult mai târziu, în fond, o expresie tot a acestor tendinţe, care au fost mult timp prezente în viaţa politică americană.
[1] Scurtă istorie a Statelor Unite ale Americii, pag.45.
[2] Ibidem, pag.49.
[3] Ibidem, pag.50.
[4] Ibidem, pag.54.