Drept

Istoria dezvoltării constituţionale a Franţei prezintă un deosebit interes deoarece în sistemul politic constituţional francez s-au perindat, succesiv, aproape toate formele de guvernământ. După cum se ştie, Franţa a cunoscut în decursul îndelungatei sale istorii atât monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, dar şi republica parlamentară, iar în prezent ea este o republică

semiprezidenţială.

Istoria dezvoltării constituţionale a Franţei demonstrează preocuparea permanentă pentru găsirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a conţinutului unor principii constituţionale.

La timpul său, Joseph de Maistre critica aforismul lui Thomas Payne, care pretindea că "O Constituţie nu poate exista decât atunci când ea poate fi purtată într-un buzunar". Acelaşi gânditor francez se grăbea, însă, să facă afirmaţia că: "Există întotdeauna, în fiecare Constituţie, ceva care nu poate să fie scris "²³''. Era vorba de o recunoaştere a bogăţiei de idei pe care constituţiile le cuprind şi care trebuie să reflecte, doar într-o formă excesiv de succintă, concepţiile politice, gândurile şi ideile celor care le-au elaborat.

În continuare vom căuta, de aceea, să înfăţişăm sistemul constituţional francez într-o viziune istorică, analizând apoi, în mod succesiv, principalele instituţii pe care le consacră actuala Constituţie a Franţei (din 1958).

1. Monarhia absolută

Franţa a cunoscut, odată cu centralizarea statală, un regim de monarhie absolută exprimat în cunoscutele formule "L'etat c'est moi" şi "Apres moi le deluge"^[1]. Aceste maxime înfăţişau într-o formă concentrată întreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui şi despre paseismul concepţiei politice care călăuzea monarhia franceză. În pofida luărilor de atitudine ale unor gânditori, ale unor oameni de înaltă cultură care atrăgeau atenţia monarhiei asupra necesităţii de a se reorienta în concordanţă cu noile schimbări intervenite în viaţa socială, puterea absolutistă monarhică venea tot mai des în conflict cu realităţile sociale, cu cele economice, promovând totodată un sistem juridic care se caracteriza prin abuzuri şi încălcarea oricăror libertăţi cetăţeneşti.

Deşi un gânditor francez atrăgea atenţia monarhiei că "Nu există monarhie fără Parlament"^[2], Statele Generale - acele forme de convocare a poporului, în special pentru plata impozitelor - nu fuseseră reunite după anul 1614.

Ideile revoluţionare promovate de iluminişti, de teoreticieni care revendicau schimbări politice, nu aveau să rămână fără ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimând un punct de vedere comun gânditorilor timpului său, declara: "A renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar şi la datoriile tale"^[3].

Sub influenţa ideilor înaintate, poporul, dar şi o parte a clerului şi chiar a nobililor, vedea cu urgenţă necesitatea unor schimbări. Revoluţia franceză a inspirat remarcabile documente de gândire politică şi juridică, printre care cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.

Perioada revoluţionară 1789-1799

Perioada revoluţiei franceze a fost o perioadă deosebit de dinamică şi complexă, caracterizată prin numeroase deplasări ale forţelor politice; ea s-a axat, în esenţă, în jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituantă b) Convenţia şi c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentând un anumit moment de echilibru al forţelor politice revoluţionare şi reflectând chiar unele concepţii diferite despre drept şi valorile umane.

1. Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase să se supună somaţiei regelui şi care şi-a propus să elaboreze o nouă Constituţie pentru Franţa. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: "Suntem aici prin forţa poporului şi nu vom pleca decât prin forţa baionetelor"⁵

reflectau, de fapt, mentalitatea unor gânditori, a unor oameni de elită care vedeau în emanciparea Franţei nu numai propria lor emancipare, dar şi edificarea unui stat nou, întemeiat în mod ferm pe principiile libertăţii. Prima Constituţie franceză a fost Constituţia din 3 septembrie 1791, constituţie care mai marca încă menţinerea monarhiei, dar fundamenta aşezarea acesteia pe baze democratice şi constituţionale.

Refuzul regelui Ludovic al XVI-lea de a înţelege procesul de schimbări, încercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu forţele străine care doreau să intervină în treburile Franţei au dus în final la judecarea şi condamnarea sa. Din acest moment, Franţa a început o epocă nouă în care violenţa revoluţionară era considerată mijlocul cel mai eficace pentru a garanta instituţiile unui autentic stat de drept.

Robespierre, unul dintre cei mai cunoscuţi conducători ai revoluţiei franceze, enunţa ideea că "Guvernul revoluţiei reprezintă despotismul libertăţii contra tiraniei"⁶. Încercând să fundamenteze ideea violenţei revoluţionare, acelaşi gânditor şi om politic declara: "Acela care nu urăşte crima nu poate să iubească virtutea"^[4].

1. Convenţia. Perioada Convenţiei s-a reflectat în adoptarea Constituţiei din 24 iunie 1793, care nu a mai fost însă aplicată în condiţiile confruntărilor pe care le cunoştea viaţa politică revoluţionară franceză. Efervescenţa procesului de schimbări marca apariţia unor numeroase cluburi şi organizaţii revoluţionare, dar şi cristalizarea unor căi privind mersul mai departe al transformărilor: calea iacobină, exprimată de Robespierre şi apropiaţii săi, care preconiza intransigenţa şi fermitatea faţă de adversarii revoluţiei, şi calea girondină, vizând efectuarea unor transformări paşnice, democratice.
2. Directoratul a reprezentat o nouă formă de organizare politică; ea dorea să ia locul Convenţiei revoluţionare, păstrând cuceririle revoluţiei, dar instituind o mai mare garanţie a libertăţii împotriva arbitrarului şi eliminând definitiv violenţa din arsenalul metodelor politice. Constituţia din 1791 a instituit o separaţie a puterilor în stat, iar Constituţia din 1793 - neaplicată

• prevedea primatul legislativului, "o adevărată dictatură a adunărilor"^[5]. În schimb, cum s-a spus la timpul respectiv, Constituţia din 5 fructidor anul III (22 august 1795) încerca un echilibru între puterile statului.

Directoratul s-a dovedit, prin întregul său sistem de organizare, un regim politic tranzitoriu care căuta, pe de o parte, să elimine abuzurile săvârşite în numele Revoluţiei, iar pe de altă parte, să menţină valoarea principiilor revoluţiei.

Regimul consular şi imperial

Regimul consular şi imperial marchează trecerea spre centralizarea puterii şi subordonarea rolului adunărilor. Beneficiind de un uriaş prestigiu, primul consul - Napoleon Bonaparte - avea să-şi întărească puterea în stat, sfârşind prin a se proclama "împărat al tuturor francezilor". În concepţia lui

Napoleon "O bună constituţie trebuie să fie scurtă şi obscură"^[6], ceea ce reflecta preocuparea pentru o puternică organizare a statului, mai curând, decât pentru acurateţea unor reguli constituţionale.

În timp ce Constituţia anului VIII concentrase puterile în mâinile executivului, prima Constituţie napoleoniană, cea din 28 frimae anul VIII, repartiza puterea legislativă în competenţa a trei adunări: Tribunatul, Corpul legislativ şi Senatul. Ulterior avea să se revină însă la regimul celor două Camere.

Înfrângerea lui Napoleon şi restabilirea monarhiei avea să ducă, pentru o scurtă perioadă, la revitalizarea practicilor "fostului regim". Cu toate acestea, monarhia franceză restaurată prin Carta din 4 iunie 1814 avea să păstreze, totuşi, o anumită imagine a fostelor libertăţi care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.

Monarhiile censitare

Ca urmare a mişcărilor politice în Franţa, în 1830 monarhia acceptă principiul "Regele domneşte, dar nu guvernează"^[7]. Era vorba de o trecere de la regimul absolutist spre un regim democratic, dar bazat pe recunoaşterea censului ce fusese deja stabilit ca principiu de vot în 1814.

Sufragiul universal, cucerire a Revoluţiei franceze, era înlocuit tot mai mult de un sufragiu censitar ce dorea să asigure sprijinul instituţiilor politice de către o clasă puternică de proprietari.

Dacă în 1814 începeau să se întrevadă potenţialităţile edificării unui regim parlamentar, acesta în 1830 devenea o realitate.

A doua revoluţie franceză, determinată de evenimentele revoluţionare din 1848, avea să restabilească sufragiul universal care în 1850 urma să fie redus datorită înscrierii condiţiei domiciliului, pentru ca în 1852 să fie reintrodus. Regimul politic instaurat în 1848 avea să fie un regim democratic apropiat de regimul prezidenţial.

Al doilea imperiu

Al doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte după ce efectuase o concentrare masivă a puterilor în mâinile executivului, avea să reprezinte o reluare în forme noi, parlamentare, a sistemului monarhic. Împăratul păstra importante prerogative politice şi în sistemul de organizare a statului, respectând totuşi instituţiile democratice ale statului.

Regimul lui Ludovic Bonaparte se deosebea fundamental de cel al predecesorului său, deoarece legislativul îşi menţinea prerogativele sale, puterile împăratului nefiind aceleaşi cu cele pe care, la timpul său, Napoleon I le concentrase în mâinile sale.

Regimul - deşi autocrat - permitea totuşi o anumită marjă de libertate politică, iar angajarea tot mai puternică pe plan extern a dus la prăbuşirea sa ca o consecinţă a războiului franco-german.

Comuna din Paris din 1870 a reprezentat o încercare efemeră de a edifica un nou tip de stat proletar, pe ruinele fostului imperiu.

A treia Republică

A treia Republică a fost precedată de evenimentele deja amintite ale războiului franco-prusac care au făcut ca imperiul să nu poată supravieţui dezastrului de la Sedan. Un guvern de salvare naţională a fost investit de către Corpul legislativ pentru a semna armistiţiul şi a organiza, la 8 februarie 1871, alegerea unei Adunări Naţionale. Această adunare, ce avea drept scop să restabilească în mod primordial pacea cu Germania, avea să se consacre în acelaşi timp elaborării unei noi

Constituţii. Ea era dominată de figura lui Thiers, cunoscut om politic care avea să declare că "Republica este forma de guvernământ care ne dezbină cel mai puţin"^[8].

Thiers deţinea iniţial, în cadrul republicii, funcţia de şef al puterii executive, pentru ca apoi să devină preşedinte al Republicii franceze. După semnarea Tratatului de pace de la Frankfurt, la 10 mai 1871, noua putere s-a consacrat redactării unei constituţii. În acest scop a fost instituită "Comisia celor 30", în care mulţi vedeau posibilitatea restabilirii unei soluţii monarhiste. Au fost propuse şi votate 3 legi constituţionale: prima - privind organizarea Senatului, cea de a doua - referitoare la organizarea puterilor publice şi ultima - cu privire la raporturile dintre puterile publice.

Instituţiile statului definite de Constituţia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaţilor, aleasă pe 4 ani, şi Senatul, alcătuit din senatori numiţi pe viaţă sau recrutaţi prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputaţilor, al cărei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reînnoire a unei treimi din mandate efectuându-se la fiecare 3 ani. Vârsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar vârsta cerută pentru ca o persoană să poată fi aleasă senator era stabilită la 40 de ani.

Camerele aveau în principal atribuţia de a vota legile; reunite, ele puteau pune în discuţie responsabilitatea guvernului.

Preşedintele republicii era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absolută a voturilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite la Versailles ca Adunare Naţională. Preşedintele era şef al statului şi şef al executivului, dispunând de largi atribuţii de a desemna miniştrii, de a avea iniţiativa legilor, de a opune un veto provizoriu, având în acelaşi timp statutul unui şef de stat parlamentar, nefiind răspunzător pentru actele sale (de care răspundeau miniştrii).

Miniştrii erau numiţi de preşedinte, fiecare având conducerea unui departament.

Ca o consecinţă a numeroaselor crize şi frământări politice pe care le-a cunoscut în această perioadă viaţa politică franceză, se produce o trecere de la primatul adunărilor la întărirea executivului. Totodată are loc şi un proces de modernizare a Constituţiei, în 1884 renunţându-se la instituţia senatorilor pe viaţă şi modificându-se regulile de desemnare a senatorilor.

Tot din 1884 datează înscrierea expresă în Constituţie a principiului că "Forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei propuneri de revizuire"^[9].

Cea de a treia republică a durat până în 1940, când prăbuşirea Franţei în faţa atacului german a suprimat instituţiile celei de a treia republici iar mareşalul Petain a convocat Adunarea Naţională la Vichy, pentru a-l învesti cu largi atribuţii de şef al statului.

Prin legea din 10 iulie 1940, mareşalul Petain a dobândit atribuţii foarte largi, în Franţa fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita decât o autoritate limitată asupra teritoriului său şi care a sfârşit prin a fi, cu timpul, subordonat total autorităţilor germane.

A patra Republică

Cea de a patra republică franceză îşi găseşte originea în instituţiile revoluţionare create de generalul De Gaulle în timpul luptei de eliberare a ţării. În aprilie 1944 se angajase să reunească o Adunare Constituantă, cel mai târziu în anul întregii eliberări a teritoriului, pentru a pune bazele unei edificări noi, democratice, a statului.

Printr-un referendum care a fost organizat la 21 octombrie 1945, francezii au fost întrebaţi dacă doreau ca Adunarea ce va fi aleasă de ei să fie şi Adunare Constituantă şi dacă apreciau oportun ca o nouă Constituţie să organizeze într-un mod nou puterile statului. Elaborarea noii Constituţii a Franţei a fost precedată de instituirea unei comisiuni în cadrul Adunării, care urma să definească profilul viitorului stat de drept ce trebuia, pe de o parte, să elimine imperfecţiunile şi instabilitatea celei de a treia Republici, iar pe de altă parte, să garanteze instituţii trainice, în măsură să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor şi funcţionarea normală a organelor statului. Supus unui referendum, textul a fost respins, ceea ce a făcut ca o nouă adunare să fie aleasă pe 2 iunie 1946.

În noile condiţii, Adunarea a adoptat un nou proiect de constituţie, care a fost acceptat cu o largă majoritate la referendumul din 13 octombrie 1946.

Organizarea puterilor în sistemul Constituţiei din 1946 consacră Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Naţională aleasă prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentării proporţionale, şi Consiliul republicii, cea de a doua Cameră, ales prin scrutin indirect, departamental.

Bicameralismul era, de fapt, rezultatul unui compromis, deoarece adversarii săi obţinuseră ca el să fie inegalitar în ceea ce priveşte atribuţiunile, astfel încât practic nu mai era vorba de un bicameralism, ci de un "monocameralism temperat". Cea de a doua Cameră - Consiliul republicii - aleasă prin scrutin indirect, departamental, fusese concepută ca o cameră de "reflectare", destinată să exprime îmbunătăţirea procesului legislativ.

În sistemul Constituţiei din 1946, preşedintele republicii era ales pe 7 ani. El avea atribuţii importante, printre care numirea Consiliului de miniştri, promulgarea legilor şi desfăşurarea raporturilor internaţionale. Cu toate acestea, în sistemul acestei constituţii preşedintele pierdea multe din prerogativele sale esenţiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, iniţiativa legislativă, responsabilitatea executării legilor.

Instituţia prezidenţială din 1946 era foarte departe de " monarhul republican pe care-l doriseră autorii Constituţiei din 1875 " ^[10]. Singura atribuţie importantă care-i revenea preşedintelui republicii în sistemul Constituţiei din 1946 era aceea de a prezenta un candidat la preşedinţia Consiliului de miniştri. În mod ironic, omul politic Edouard Herriot califica pe preşedintele celei de a

• a Republici ca fiind un "grefier" sau un "factor"^[11]. Constituţia consacra un sistem destul de complicat de desemnare a miniştrilor, reducând în bună măsură rolul Parlamentului.

Iniţial, sistemul de desemnare a Consiliului de miniştri cuprindea mai multe etape, preşedintele acestuia fiind investit de majoritatea absolută a deputaţilor. Preşedintele Consiliului se prezenta singur în faţa Adunării, desemnarea sa fiind condiţionată de voinţa majorităţii guvernamentale.

Printr-o reformă din 1954 s-a înlocuit practica prezentării şefului guvernului cu investirea întregului Guvern de către Adunare, iar majoritatea pentru investirea guvernului a devenit majoritate simplă, spre deosebire de situaţia anterioară, când desemnarea preşedintelui de consiliu se făcea cu majoritatea absolută a deputaţilor.

Guvernul era format de preşedintele de consiliu, care avea importante atribuţii ce aparţinuseră anterior preşedintelui republicii, cum ar fi iniţiativa legislativă, asigurarea executării legilor, numirea unor funcţionari civili şi militari - alţii decât cei care ar fi fost numiţi de preşedintele republicii.

Preşedintele consiliului devenea un veritabil conducător al apărării naţionale, deţinând largi atribuţii în acest domeniu.

Constituţia din 1946 consacra un regim parlamentar, înscriind reguli cu privire la răspunderea politică a guvernului. Dizolvarea Adunării era menţinută, dar existau condiţii foarte dificile pentru ca ea să se realizeze. De exemplu, Adunarea nu ar fi putut în nici un caz să fie dizolvată în primele 18 luni ale legislaturii. Pe de altă parte, pentru ca Adunarea să fie dizolvată ar fi fost necesar ca într-un interval de 18 luni să fie declanşate două crize ministeriale.

Cea de a patra Republică avea să dureze 12 ani şi 5 luni; neputinţa sa de a face faţă problemelor Franţei a dus la discreditarea şi la înlocuirea ei cu o altă formă de guvernământ în care preşedintele dispune de atribuţii importante. Expresia neputinţei celei de a patra Republici de a face faţă problemelor Franţei este demonstrată de faptul că, în Franţa, în 12 ani s-au perindat 20 de guverne şi numai 6 dintre acestea au fost răsturnate prin forme constituţionale. Ţara a rămas 256 de zile fără nici un guvern, ceea ce reprezintă, fără îndoială, o experienţă nedorită. Imobilismul politic al unor conducători avea să demonstreze lipsa de eficienţă şi de seriozitate în organizarea politică a sistemului pe care îl edifică cea de a patra Republică.

[1] Franţois Bluche, De la Cezar la Churchill, vorbe memorabile explicate în contextul lor istoric, Edit.Humanitas, Bucureşti, 1992, pag.85, 100.

[2]     Idem, pag.113; cu privire la evoluţia dezvoltării constituţionale a Franţei a se vedea: J.J.Chevalier, Histoire des institutions et des regimes politiques de la France moderne (1789-1958), Paris, 1967; M.Morabito, D.Bourland, Histoire constitutionnelle et politique de France (1789-1948), ed.IV-a, Paris, 1996; Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 18^e edition, Ed.Armand Collin, Paris, 1999, pag.269 şi urm.; Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 14^e edition, Ed.Montchrestien, Paris, 1995, pag.419 şi urm; Dominique Rousseau, Le regime politique de la FRANCE, în Regimes politiques des pays de l'U.E. et de la Roumanie, sous la direction de Genoveva Vrabie. Regia Autonomă Monitorul official, Bucureşti, 2002, p. 135 şi urm.

[3]     Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Biblioteca filosofică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag.91.

[4]     Franţois Bluche, op.cit., pag.127.

[5]     Citat de Julien Freund, op.cit., pag.525.

[6]     Idem, pag.519.

[7]     Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionel, 7^e edition, L.G.D.J., Paris, 1996, pag.373.

[8]     Julien Freund, op.cit., pag.351.

[9]     Franţois Bluche, op.cit., pag.184.

[10]   Idem, pag.404.

[11]   Idem, pag.399.