În antichitate, teritoriul Germaniei de astăzi era populat de triburi germanice, celtice şi slave[1]. Apoi, în secolele I-IV d.Chr., regiunile de Sud şi de Apus au devenit teritorii ale Imperiului Roman. Mai târziu, o importantă zonă a ceea ce considerăm în prezent Germania a devenit o parte a Statului Franc. Acesta, prin Tratatul de la Verdun (843), a fost împărţit între urmaşii lui Carol cel Mare. Regatul Franc de Răsărit a fost precursorul statului federal german. Otto I (936-973), denumit şi "Otto cel Mare", a fost încoronat în anul 936 de Papa Leon al VII-lea la Aix-la-Chapelle împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Între timp, feudalismul - afirmat poate mai puternic aci decât în alte ţări din Europa - a dus la o fărâmiţare fără precedent a teritoriului german în nenumărate principate, ducate şi comitate autonome, care recunoşteau doar în anumite privinţe autoritatea împăratului. Concomitent cu expansiunea germană spre răsărit şi creşterea puterii Imperiului German apare rivalitatea dintre Imperiul Roman de naţiune germană şi papalitate ("lupta pentru investitură"), care atinge apogeul în vremea lui Henric al IV-lea şi a Papei Grigore al VII-lea Hildebrand. Deşi la Canossa, în 1077, Henric al IV-lea - excomunicat - se supune cu umilinţă puterii papale, în cele din urmă se încheie un compromis între puterea papală reprezentată de Papa Calixt al II-lea şi puterea imperială germană reprezentată de fiul lui Henric, Henric al V-lea (Concordatul de la Worms, din 1122), prin care Papa îşi rezerva numai investirea spirituală a episcopilor germani, investitura temporară a suveranităţii asupra domeniilor bisericeşti revenind împăratului. Cu timpul, pe teritoriul Germaniei încep să se dezvolte oraşe, care devin importante centre economice dar şi politice ("Liga Hanseatică"), iar pe plan spiritual se afirmă ideologia Reformei. Războiul de 30 de ani (1618-1648) transformă întreaga Germanie într-un câmp de bătălie, iar Pacea de la Westphalia din 1648 consfinţeşte fărâmiţarea Germaniei în peste 300 de stătuleţe. Secolul XVIII este marcat de ascensiunea Prusiei şi Austriei, care îşi dispută hegemonia lumii germanice. Congresul de la Viena din 1815 consfinţeşte din nou fărâmiţarea Germaniei, în pofida creării unei Confederaţii Germane sub patronajul Austriei. Anul revoluţionar 1848 se manifestă cu putere în Germania dar, ca şi în alte ţări europene, revoluţia este înnăbuşită de forţele conservatoare. În rivalitatea dintre Prusia şi Austria, Prusia - după războiul împotriva Austriei (186) şi Franţei (1870-1871) - îşi afirmă în cele din urmă supremaţia, devenind forţa unificatoare a întregii Germanii, cu excepţia Austriei care îşi păstrează şi întăreşte propriul imperiu, extinzându-şi dominaţia asupra unor popoare din centrul şi sud-estul Europei. Spre sfârşitul secolului XIX, Germania a devenit una dintre promotoarele Triplei Alianţe, manifestându-şi dorinţa unei reaşezări a echilibrului european în folosul său. Primul război mondial, după numeroase fluctuaţii militare şi evoluţii politico-diplomatice contradictorii, a dus în final la înfrângerea Puterilor Centrale, care au fost nevoite să ceară armistiţiu.
Cu două zile înainte de încheierea armistiţiului, la 9 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Germană, iar Adunarea Naţională Constituantă întrunită la Weimar a votat, la 10 februarie 1919, o
7 , 5 5
'9 ' '
lege cu privire la guvernul provizoriu al imperiului. După nouă luni de deliberări, Adunarea a adoptat, la 31 iulie 1919, Constituţia de la Weimar, promulgată şi publicată la 11 august 1919[2].
3.4.1 lPrincpiile Constituţiei de la Weimar.
Constituţia de la Weimar a consfinţit voinţa poporului german de a-şi consolida ţara în
libertate şi justiţie, servind pacea internă şi externă şi promovând progresul social.
In prima parte a Constituţiei se precizează că statul german este o republică în care puterea politică emană de la popor. Teritoriul statului se compune din teritoriile landurilor germane. Regulile de drept internaţional general recunoscute sunt considerate ca fiind "parte integrantă a dreptului Reichului german" (art.4). Trebuie observat că deşi statul este denumit "republică", textul constituţiei păstrează peste tot, din motive istorice şi afective, terminologia de "Reich", dorind să sublinieze prin aceasta continuitatea juridică a tinerei republici cu vechiul stat german.
Constituţia prevedea că Reichul (statul german) este un stat federal în care sunt delimitate prerogativele guvernului central şi cele ale landurilor (statelor). Reichul are dreptul exclusiv4 de a legifera în problemele ce privesc relaţiile cu străinătatea, naţionalitatea, organizarea vieţii publice, sistemul monetar, regimul vamal, asigurând unitatea teritorială din punct de vedere vamal şi comercial şi libera circulaţie a mărfurilor.
Intr-o serie de importante domenii, dreptul de legiferare al Reichului nu era exclusiv. Aşa de pildă, Constituţia de la Weimar consacra dreptul de a legifera al autorităţilor centrale în problemele dreptului civil, dreptului penal, procedurii judiciare, regimului paşapoartelor, regimului presei, regimului sanitar, dreptului muncii, dreptului de expropriere, regimului asigurărilor etc. Cu toate acestea, în măsura în care Reichul nu folosea dreptul său de a legifera, landurile îşi conservau dreptul de legiferare, cu excepţia materiilor care intrau în competenţa legislativă executivă a Reichului.
3.4.12Raporturile dintre Reich şi landuri.
Guvernul Reichului exercita supravegherea în toate problemele în care puterea legislativă aparţinea acestuia. Dacă legile Reichului erau executate de autorităţile landurilor, guvernul Reichului putea stabili instrucţiuni cu caracter general. În cazul unei divergenţe între autorităţile Reich-ului şi landuri, în legătură cu interpretarea unor legi, hotărârea revenea Înaltei Curţi de Justiţie
(Staatsgerichtshof).
Constituţiile landurilor trebuiau să fie republicane, Adunările reprezentative fiind alese prin vot universal, egal, direct şi secret, iar guvernele fiecăruia trebuiau să se bucure de încrederea adunărilor.
Diviziunea Reichului în landuri trebuia să favorizeze la maximum dezvoltarea economică şi culturală a ţării, modificările teritoriale sau formarea unor noi landuri neputând să intervină decât în virtutea unor legi ale Reichului, revizuind Constituţia. In acest scop, dând expresie ideii constituţiei flexibile, era suficientă o lege ordinară a Reichului după ce, în prealabil, voinţa populaţiei ar fi fost stabilită pe calea unui plebiscit.
3.4.13Reichstag-ul
Adunarea legislativă o constituia Reichstag-ul (art.20-40), format din deputaţii poporului german aleşi prin vot universal, egal şi secret, de toate persoanele care au împlinit vârsta de 20 de ani. Reichstagul era ales pe o perioadă de 4 ani. El avea dreptul să instituie comisii de anchetă, precum şi comisii permanente pentru afacerile externe. Reichstag-ul putea institui însă şi alte comisii. El avea dreptul de a invita să se înfăţişeze înaintea sa pe Cancelarul Reich-ului şi pe ceilalţi miniştri. Landurile aveau dreptul să trimită la aceste şedinţe delegaţi pentru a-şi exprima punctele de vedere.
Pe lângă Reichstag funcţiona un Tribunal electoral care decidea în problema regularităţii alegerilor şi în ceea ce priveşte pierderea mandatului de deputat.
Preşedintele Reichului nu putea să dizolve Reichstag-ul decât o singură dată pentru acelaşi motiv. Membrii Reichstag-ului nu puteau să constituie obiectul unor urmăriri judiciare sau disciplinare. Fără autorizaţia Camerei din care făceau parte, ei nu puteau să fie arestaţi în cursul sesiunii, afară de cazurile de flagrant delict. Autorizaţia Reichstag-ului era, în egală măsură, necesară pentru orice restricţie a libertăţii individului, care ar fi afectat exercitarea mandatului parlamentar.
O dispoziţie oarecum aparte este aceea care dispunea că "membrii Reichstag-ului sau unei Diete au dreptul să refuze să depună mărturie cu privire la persoanele care le-au încredinţat fapte în calitatea lor de deputaţi sau care le-au fost mărturisite în exerciţiul mandatului lor, precum şi cu privire la aceste fapte înseşi. Ei sunt, în ceea ce priveşte păstrarea secretelor, asimilaţi cu persoanele care în mod legal pot să refuze să depună mărturie. Nu se poate proceda la o percheziţie sau confiscarea în localurile Reichstag-ului sau al unei Diete decât cu asentimentul preşedintelui" (art.38).
3.4.14Peşedintele Reichului
Pentru funcţia de preşedinte al Reichului se cerea o vârstă de cel puţin 35 de ani. Preşedintele era ales prin vot universal, pentru o perioadă de 7 ani, putând fi reales. Exista posibilitatea destituirii preşedintelui Reich-ului printr-un plebiscit, la propunerea Reichstag-ului, cu o majoritate de două treimi. Începând din momentul în care Reichstag-ul decidea destituirea preşedintelui, acesta nu mai putea să-şi exercite funcţiile. În cazul în care poporul se pronunţa împotriva destituirii, preşedintele trebuia considerat reales şi Reichstag-ul dizolvat.
Preşedintele era şi comandantul suprem al forţelor armate. Dacă unul din landuri nu executa obligaţiile care îi reveneau în virtutea Constituţiei, Preşedintele putea să-l constrângă la aceasta folosind - dacă era cazul - şi forţa armată.
3.4.15Guvernul Reich-ului
Guvernul Reich-ului se compunea din Cancelar şi miniştri. Aceştia trebuiau să se bucure de încrederea Reichstag-ului. În cazul în care Reichstag-ul retrăgea încrederea Cancelarului sau unuia dintre miniştri, printr-un vot expres, cel în cauză trebuia să-şi prezinte demisia.
Participarea ţărilor germane la elaborarea legislaţiei şi administrarea statului era asigurată prin consiliul Reich-ului (Consiliul de Stat - Reichsrat). În acest consiliu, fiecare land avea cel puţin un vot, landurilor mai importante fiindu-le atribuit un vot pentru 700.000 de locuitori. Un excedent de 300.000 de locuitori dădea dreptul la un vot în plus. Cu toate acestea, nici un land nu putea să dispună mai mult de două treimi din ansamblul voturilor consiliului.
Consiliul Reich-ului şi comisiile sale erau prezidate de către un membru al guvernului.
3.4.16Imtiativa legislativă
Iniţiativa legislativă aparţinea Guvernului şi membrilor Reichstag-ului (art.68). Proiectele de lege prezentate de guvern trebuiau să fie aprobate, în prealabil, de Consiliul de Stat. Dacă acesta refuza aprobarea, Guvernul putea depune proiectul pe biroul Reichstag-ului, dar adăuga şi expunerea părerii divergente a Consiliului de Stat. Dacă Consiliul de Stat vota un proiect de lege pe care Guvernul nu-l aproba, în mod similar proiectul urma să fie transmis Reichstag-ului, cu indicarea punctului de vedere diferit al Guvernului.
Legile adoptate de Reichstag puteau fi supuse unui referendum înainte de publicare, în cazul în care preşedintele Reichului ar fi hotărât astfel, în termen de o lună. Consiliul Reich-ului putea opune însă veto- ul său legilor votate de Reichstag. În acest caz, legea urma să fie supusă unei noi deliberări în cadrul Reichstag-ului.
In ceea ce priveşte drepturile cetăţenilor (art.109-165) se observă consacrarea lor detaliată şi analitică. In afară de drepturile tradiţionale, înscrise în toate constituţiile democratice, sunt de reţinut drepturile economice, ca de pildă libertatea comerţului, cerinţa ca viaţa economică să fie organizată după principii de justiţie. Proprietatea era garantată, ca şi dreptul de moştenire. Constituţia prevedea că repartizarea şi utilizarea solului urmau să fie controlate de către stat, pentru a împiedica abuzurile şi pentru a asigura fiecărui german o habitaţie sănătoasă, iar familiilor numeroase o habitaţie şi o exploatare corespunzând nevoilor lor. Proprietăţile funciare puteau să fie expropriate pentru a satisface nevoile de locuinţă, de a favoriza colonizarea internă şi defrişările sau dezvoltarea agriculturii.
Toate bogăţiile solului şi toate forţele naturale economic utilizabile se găseau sub controlul statului. Munca era plasată sub protecţia specială a statului. Totodată, statul acorda o atenţie deosebită muncii intelectuale, drepturilor de autor, de inventator şi artistice. Constituţia dispunea că salariaţii şi muncitorii aveau dreptul la obţinerea unui timp necesar pentru a-şi îndeplini datoriile civice şi în măsura în care nu ar fi rezultat un prejudiciu grav pentru exploatare, pentru a-şi exercita funcţiile publice onorifice care le erau încredinţate. Statul organiza un sistem de asigurare pentru conservarea sănătăţii şi capacităţii de muncă, pentru protecţia maternităţii şi asigurări împotriva consecinţelor economice la bătrâneţe, în caz de invaliditate şi pentru urmările accidentelor. O dispoziţie interesantă pentru momentul respectiv este şi cea prevăzută de articolul 162, care dispunea că statul va interveni în favoarea unei reglementări internaţionale a muncii, care să asigure clasei muncitoare din lumea întreagă un minimum de drepturi sociale. Constituţia prevedea că fiecărui german trebuia să i se recunoască posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă productivă. Legislaţia şi administraţia trebuiau să favorizeze clasa mijlocie independentă în agricultură, industrie şi comerţ, protejând-o, pentru ca ea să nu fie copleşită de sarcini şi nici absorbită. Muncitorii şi funcţionarii erau chemaţi să colaboreze cu întreprinzătorii, pe picior de egalitate, la stabilirea salariilor şi a condiţiilor de muncă. Constituţia prevedea în mod special crearea unor consilii muncitoreşti (art.165) în întreprinderi, districte, regiuni, şi un consiliu al muncitorilor la nivelul statului. Acesta putea propune legi în problemele relaţiilor de muncă şi aviza în mod obligatoriu proiectele de legi întocmite de guvern în această privinţă.
Constituţia de la Weimar a reprezentat, fără îndoială, la timpul său, una dintre constituţiile cele mai evoluate din Europa, în special sub aspectul drepturilor sociale. Din păcate, instaurarea hitlerismului în Germania a dus practic la abolirea acestei Constituţii şi la edificarea unei ordini constituţionale autoritare, cu totul străină principiilor democratice. La 30 ianuarie 1933, devenit cancelar al Reich-ului, Hitler a depus în faţa venerabilului preşedinte von Hindenburg jurământul solemn de a respecta Constituţia de la Weimar[3]. La 27 februarie 1933, în preajma desfăşurării alegerilor generale, a avut loc însă incendiul Reichstag-ului, înfăptuit de către Goering, incendiu care a constituit pretextul suprimării libertăţilor democratice. Hindenburg s-a lăsat indus în eroare de Hitler şi a semnat un decret privind instituirea stării de asediu, care a adus grave atingeri unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor precum: libertatea persoanei, libertatea de exprimare, libertatea presei, dreptul de asociere şi întrunire, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului şi a persoanei, dreptul de a nu fi percheziţionat sau arestat fără un mandat emis de organul competent.
De notat este faptul că, devenit Cancelar al Reich-ului, Hitler nu a abolit însă niciodată, în mod expres, Constituţia de la Weimar. Mai curând, după expresia lui Roger Bonnard, a "deconstituţionalizat"-o, stabilind principiul că ea poate fi modificată sau amendată de către Fuhrer în baza unor simple legi ordinare (art.2 din Legea de abilitare din 24 martie 1933 şi art.4 din Legea cu
privire la noua organizare a Reich-ului din 30 ianuarie 1934)[4].
3.4.1.8. Suprimarea libertăţilor democratice de către regimul nazist
Urmare instituirii regimului de dictatură nazistă, în Germania au fost adoptate o serie de legi care încălcau grav drepturile omului. Aşa, de pildă, prin legea din 7 aprilie 1933 se excludea de la exerciţiul unor funcţiuni (ziarist, avocat etc.) persoanele care nu aparţineau rasei ariene. Pentru a se constata dacă cineva aparţine rasei ariene se cercetau ascendenţii individului - de obicei până la bunici[5]. Legea pentru cetăţenia germană făcea deosebire între naţionalitate şi cetăţenie, aceasta din urmă fiind subordonată condiţiei de rasă, numai cetăţenii de origine ariană reprezentând poporul german. Legea pentru protecţia sângelui german, emisă tot la 7 aprilie 1933, interzicea căsătoriile între evrei şi naţionalii germani, de sânge german sau înrudit. Erau de asemenea interzise "raporturile extraconjugale între evrei şi naţionalii germani de sânge german sau înrudiţi". Evreii nu puteau angaj a în serviciul lor naţionali germani "de sex femenin, de sânge german sau înrudit, în vârstă mai mică de 45 de ani". Ulterior, această limită a fost redusă la 35 de ani, prin instrucţiunea de aplicare ea aplicându-se la gospodăriile evreieşti "unde exista un bărbat mai mare de 16 ani".
În timpul dominaţiei naziste întreaga ordine de drept a fost subordonată statului totalitar de tip fascist, în baza principiului autoritar al conducerii (Fuhrung). La 15 septembrie 1935 Reichstag-ul a renunţat singur la dreptul său de iniţiativă legislativă, stabilind că nu va putea delibera în viitor decât asupra problemelor care îi vor fi supuse de preşedintele său (Hermann Goering). În afară de faptul că fuseseră interzise libertăţile democratice, este de remarcat că legislaţia fascistă consacra în mod expres obligaţia cetăţenilor germani să denunţe autorităţilor pe cei care unelteau împotriva Reich-ului sau care pronunţau cuvinte injurioase la adresa persoanei Fuhrer-ului.
Evoluţiile intervenite după 1945
După înfrângerea nazismului german şi ocuparea temporară a Germaniei de către Puterile Aliate, împrejurările bine cunoscute au făcut ca pe teritoriul german să apară două state: Republica Federală a Germaniei, în fostele zone de ocupaţie americană, engleză şi franceză, şi Republica Democrată Germană, pe teritoriul fostei zone sovietice. Constituirea celor două state germane şi legalizarea diviziunii Germaniei a reprezentat o consecinţă a războiului rece, a degradării relaţiilor dintre puterile învingătoare în cel de al doilea război mondial. Timp de patru decenii, pe teritoriul german au funcţionat două state separate, naţiunea germană reunificându-se de abia în 1989, ca urmare a prăbuşirii regimului comunist al lui Erick Honecker şi a acceptării Republicii Democrate Germane ca cel de al unsprezecelea land al Republicii Federale a Germaniei.
Constitutia R.F.G. din 1949
Constituţia din 23 mai 1949 a R.F.G. (în prezent Republica Germania) este şi astăzi în vigoare, ea reprezentând un document minuţios elaborat, care se remarcă prin precizia reglementărilor şi cadrul pe deplin democratic pe care îl oferă pentru înfăptuirea drepturilor poporului german la autodeterminare[6].
Constituţia cuprinde un număr de 146 articole, care sunt grupate în 11 capitole.
Este de remarcat că, deşi elaborată cu patru decenii în urmă, Constituţia germană din 1949 face referire la voinţa germanilor "de a-şi apăra unitatea naţională şi politică şi de a contribui la pacea mondială, ca membru de sine stătător al unei Europe unite". Menţionând landurile care au participat la adoptarea noii Constituţii, se precizează că poporul german "a acţionat, de asemenea, în numele germanilor cărora li s-a interzis să colaboreze la această sarcină", referirea vizând, în mod evident, populaţia germană din fosta zonă sovietică de ocupaţie, devenită ulterior Republica Democrată Germană.
Drepturilefundamentale ale omului
Urmând o schemă modernă, constituţia germană înscrie chiar în primul său capitol drepturile fundamentale ale omului. Reţine atenţia, de pildă, prevederea care dispune că demnitatea omului este intangibilă, orice persoană reprezentând autoritatea de stat fiind obligată să o respecte şi să o protejeze. Este de remarcat formularea că "poporul german îi recunoaşte omului drepturi inviolabile şi imprescriptibile, ca fundamentale ale oricărei comunităţi umane, ale păcii şi justiţiei în lume". Este de menţionat şi precizarea că drepturile fundamentale obligă în egală măsură puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judiciară "cu titlu de drept direct aplicabil", prin aceasta înţelegându-se aplicarea directă a tuturor convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, a marilor principii juridice care definesc aceste drepturi pe teritoriul german.
Printre drepturile înscrise de Constituţie menţionăm: dreptul la libera dezvoltare a personalităţii, dreptul la viaţă şi la integritatea fizică, egalitatea în faţa legilor, libertatea credinţei, libertatea exprimării opiniilor, protecţia căsătoriei şi familiei, libertatea învăţământului, întrunirilor, asociaţiilor, secretul corespondenţei, libertatea de circulaţie, libera alegere a profesiunii, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate ş.a.
În ceea ce priveşte modul în care sunt enunţate şi reglementate aceste drepturi, sunt de remarcat anumite formulări specifice. Aşa, de pildă, articolul în care se defineşte libertatea credinţei precizează în acelaşi timp că nimeni nu poate fi constrâns împotriva conştiinţei lui la serviciul militar în timp de război. În ceea ce priveşte căsătoria şi familia, o prevedere importantă este aceea care dispune că legislaţia trebuie să asigure copiilor naturali aceleaşi condiţii ca şi copiilor legitimi (art.6 pct.5) cât priveşte dezvoltarea lor fizică şi morală şi situaţia lor socială. În legătură cu învăţământul se prevede că dreptul de a fi înfiinţate şcoli particulare este garantat. Asemenea şcoli trebuie să primească aprobarea statului, dar ele nu trebuie să fie inferioare şcolilor publice în ce priveşte mijloacele aflate în dotare, formaţia ştiinţifică a personalului didactic şi să nu favorizeze în nici un caz o discriminare între elevi în funcţie de averea părinţilor. Cu privire la dreptul de asociere se prevede că dreptul de a forma asociaţii în vederea apărării şi ameliorării condiţiilor de muncă şi condiţiilor economice este garantat pentru toată lumea şi pentru toate profesiile. Acordurile care îngrădesc acest drept sau caută să împiedice exercitarea lui sunt nule, iar măsurile luate în acest sens sunt ilegale.
Constituţia germană conţine prevederi detaliate în capitolul privind drepturile omului în legătură cu serviciul militar. Se prevede că orice persoană care, pe motive de conştiinţă, refuză să îndeplinească serviciul militar pe timp de război poate fi obligată, în schimb, să îndeplinească un serviciu care să-l înlocuiască pe acesta. Durata acestui serviciu nu poate să depăşească însă durata serviciului militar. Modalităţile practice ale organizării unor asemenea servicii urmează a fi reglementate printr-o lege care să prevadă posibilitatea efectuării unui serviciu care să nu aibă nici o legătură cu Forţele armate sau cu Corpul federal al grănicerilor.
Dispoziţii interesante sunt legate de cetăţenie, extrădare şi dreptul de azil. Astfel, se prevede că cetăţenia germană nu se poate retrage nici unei persoane. Pierderea cetăţeniei nu se poate produce decât în virtutea unei legi şi ea nu poate interveni împotriva voinţei persoanei în cauză, dacă are ca efect declararea acestuia drept apatrid. Nici un german nu va putea fi extrădat în străinătate. Cei persecutaţi din punct de vedere politic se bucură de dreptul de azil.
O dispoziţie aparte este aceea care prevede că acele persoane care abuzează de anumite libertăţi, de pildă libertatea presei, libertatea de întrunire, de asociere, libertatea învăţământului, vor pierde aceste drepturi fundamentale pe o durată limitată, printr-o hotărâre a Tribunalului constituţional federal.
In ce priveşte limitarea altor drepturi cu caracter general, aceasta se va putea face numai printr-o lege care să specifice acele drepturi fundamentale ce urmează a fi limitate. Asemenea prevederi - explicabile poate pentru condiţiile "războiului rece" - diminuează valoarea prevederilor înaintate ale Constituţiei germane, remarcabile pentru epoca în care a fost elaborată. Ne exprimăm convingerea că asemenea prevederi vor fi eliminate cu timpul, pentru a se asigura Constituţiei germane o deplină unitate de concepţie cu obiectivele fundamentale pe care se întemeiază.
[1] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.220; Dicţionar Diplomatic, Bucureşti, 1979, pag.454.
[2] B.Mirkine-Guetzevitch, Les Constitutions de l'Europe Nouvelle, Librairie Delagrave, Paris, 1930.
[3] Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nurnberg, Bucureşti, 1983, pag.130.
[4] Roger Bonnard, Le Droit et l'Etat dans la doctrine nationale-socialiste, Paris, 1939, L.G.D.J., pag.45.
[5] Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942, pag.57.
[6] Les Constitutions de l'Europe des Douze, Textes rassembles et presentes par Henri Oberdorff, La Documentation franţaise, Paris, 1992, pag.17; Thomas Gross, Le regime politique de l'Allemagne, în Les regimes politiques des pays de
l'U.E. et de la Roumanie, sous la direction de Genoveva Vrabie, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 2002, p. 15 şi urm.