Studierea dreptului comparat prezintă un incontestabil interes practic, deoarece - aşa cum s-a văzut în cele ce preced - el contribuie la cunoaşterea sistemelor juridice aplicabile în diverse state ale lumii dar, şi la desprinderea unor standarde general acceptate, a unor concluzii de natură să faciliteze perfecţionarea propriilor legislaţii naţionale.
Autorii de specialitate au acordat, de aceea, un important spaţiu în cercetările lor, problemei funcţiilor dreptului comparat.
Profesorul Alexandre Otetelişanu aminteşte, de pildă, funcţia dreptului comparat de a contribui la unificarea internaţională a dreptului, funcţia relativă la unificarea legislativă internă, funcţia în materie de drept internaţional privat, funcţia în materia interpretării dreptului existent.
Victor Dan Zlătescu, în lucrarea citată, oferă o altă clasificare a funcţiilor dreptului comparat şi anume: a) funcţia de cunoaştere a dreptului naţional; b) funcţia normativă; c) funcţia ştiinţifică; d) funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.
După cum subliniază autorul român, "fiecare dintre acestea legitimează una din faţetele practicării dreptului comparat, ale metodei comparative, şi învederează interesul multiplu pe care îl reprezintă acesta"[1].
Prima funcţie a dreptului comparat, aceea de a cunoaşte propriul drept, este deosebit de importantă, deoarece prin comparare dreptul naţional este relativizat, fiind comparat cu alte sisteme de drept, operaţiune care îi permite fie să scoată în evidenţă avantajul propriilor reglementări, fie să conştientizeze legiuitorul în legătură cu anumite lacune sau deficienţe care trebuie, fireşte, remediate.
"Într-adevăr, scrie Leontin-Jean Constantinesco, compararea îngăduie nu numai să se pătrundă în mod conştient într-o altă lume juridică, ci şi să se ia o anumită distanţă faţă de propria ordine de drept, care apare într-o altă lumină. Asta permite, mai întâi, să se descopere în propria ordine juridică aspecte noi, calităţi şi defecte care până atunci rămăseseră ascunse. Compararea poate să scoată la iveală că, de exemplu, unele elemente ce caracterizează instituţii juridice naţionale au în realitate o importanţă mai limitată decât le-o acordă juriştii naţionali; se poate descoperi că o instituţie juridică ce era considerată indispensabilă, întrucât dădea un răspuns necesar unor probleme permanente, nu este în realitate decât rezultatul unui accident sau unei întâmplări. Compararea poate dezvălui faptul că alte ordini juridice rezolvă aceeaşi problemă prin instituţii mai apropiate sau mai simple. Ea poate arăta de ce şi cum unele instituţii naţionale sunt depăşite sau desuete..."[2].
Juriştii formaţi la şcoala aceluiaşi sistem juridic au de cele mai multe ori tendinţa de a considera soluţiile acestuia ca singurele posibile şi logice, conferindu- le prin aceasta o valoare absolută. Metoda comparatistă poate să infirme această optică, demonstrând că există şi alte soluţii, care pot fi mai logice sau mai eficiente decât cele adoptate de legiuitorul naţional.
Alexandru Otetelişanu, ocupându-se de această problemă, susţine că dreptul comparat ar fi util din acest punct de vedere, în trei situaţii: a) când o instituţie juridică există în mai multe ţări, având aceeaşi origine; b) când instituţia, chiar dacă are o origine diferită, se prezintă sub acelaşi aspect sau sub aspecte asemănătoare;
- când instituţia, deşi nu este nici identică, nici analoagă, se bazează pe aceleaşi principii fundamentale[3].
În ceea ce priveşte dreptul constituţional, un exemplu îndeobşte cunoscut este acela al controlului de constituţionalitate. Elaborând Constituţia actuală a României din 1991, autorii acesteia au conştientizat faptul că asigurarea controlului de constituţionalitate nu se poate face numai prin acordarea unor competenţe de acest gen factorului politic, ci prin crearea unui organ special, a unei jurisdicţii constituţionale. Optând între cele două modele, modelul judiciar american şi modelul Consiliului Constituţional francez, autorii Constituţiei au considerat preferabilă adoptarea sistemului unei Curţi Constituţionale având importante prerogative în domeniul controlului constituţionalităţii, practică urmată de altfel de majoritatea statelor europene.
În legătură cu funcţia normativă, se acceptă ideea că dreptul comparat are o însemnătate deosebită şi în perfecţionarea legislaţiilor naţionale. Aşa cum s-a arătat la începutul prezentului capitol, elaborarea unora din marile legiuiri ale timpului a fost facilitată de cunoaşterea legislaţiilor străine, de unde legiuitorii au desprins adesea importante surse de inspiraţie.
Folosirea metodei comparative permite de foarte multe ori identificarea unor elemente ce pot fi preluate fără a pune în discuţie esenţa sistemului de drept al unei anumite ţări, specificitatea sa şi realităţile naţionale pe care le reprezintă. După cum în mod cât se poate de corect remarcă Victor Dan Zlătescu, "În realitate, funcţia normativă trebuie înţeleasă numai în sensul de sursă de inspiraţie. Nu poate fi vorba desigur de o aplicare directă a normei străine. Chiar în dreptul internaţional privat, atunci când norma de conflict indică aplicarea legii străine, aceasta nu se aplică în temeiul suveranităţii statului la dreptul căruia se face trimitere. Se consideră în mod unanim că această normă este desprinsă din dreptul statului respectiv şi că este nostrificată fiind aplicabilă ca lege naţională în temeiul normei de trimitere care face parte din dreptul naţional. Conflictului posibil de suveranitate îi face loc un simplu procedeu de trimitere, frecvent în tehnica legislativă"[4].
Funcţia ştiinţifică este ilustrată de prezenţa disciplinei dreptului comparat în programele unor instituţii de învăţământ şi în cadrul preocupărilor pe care le desfăşoară diverse societăţi având ca principal obiect de preocupare dreptul comparat.
Remarcabilele studii de drept comparat, manualele şi tratatele întocmite de specialişti de prestigiu, printre care la loc de frunte se situează compatrioţii noştri Alexandre Otetelişano,Leontin-Jean Constantinescu şi, mai recent, Victor Dan Zlătescu, au avut - şi au - un rol esenţial în perfecţionarea procesului legislativ, deoarece identifică legităţi valabile în mai multe sisteme de drept, tendinţe ale evoluţiei dreptului, factori care facilitează afirmarea unor instituţii sau dispariţia lor. Cercetările comparative au, aşa dar, o importantă valoare teoretică, prin aceasta înţelegând întreaga orientare a dreptului în anumite domenii sau modalităţile practice prin care normele de drept sunt aplicate.
Referindu-ne la dreptul public, considerăm necesar să precizăm că, în pofida specificităţii acestui drept, organic legat de anumite realităţi, de structura statului şi de suveranitatea de stat, interesul cercetărilor de drept comparat este la fel de important şi se manifestă cu aceeaşi evidenţă.
Alexandre Otetelişano citează o cunoscută controversă între doi eminenţi specialişti francezi, la începutul secolului trecut, respectiv profesorul Maurice Deslandres de la Facultatea din Dijon şi Felicien Larnaude, de la Facultatea din Paris.
În opinia profesorului Deslandres, în domeniul dreptului public specificul fiecărui popor este mai accentuat decât în dreptul privat, astfel încât unificarea instituţiilor juridice de drept public se realizează mai greu sau nu se realizează deloc.
Pe de altă parte, el arată că în domeniul dreptului public, la procesul de creare a dreptului participă de fapt întregul popor, care îşi exprimă voinţa prin instituţiile constituţionale. Deslandres adaugă la acestea că în realitate este foarte greu să cunoşti pe deplin un regim politic al unei ţări străine.
În opinia profesorului Larnaud, dreptul comparat îndeplineşte un rol important atât în ceea ce priveşte doctrina dreptului public cât şi a celui privat, facilitând interpretarea dreptului public existent, dar şi perfecţionarea legislaţiei referitoare la instituţiile publice.
Sintetizând argumentele şi contraargumentele celor doi jurişti ai secolului trecut, Alexandre Otetelişano conchide că dreptul comparat este o ştiinţă independentă, având un obiect propriu şi o metodologie ştiinţifică orientate întotdeauna în scopul determinării formei unitare a unei instituţii sau a identificării tendinţelor spre care aceasta se îndreaptă[5].
Acceptând punctul de vedere al profesorului Larnaud, Alexandre Otetelişano dă exemplul dreptului administrativ francez, domeniu în care reglementările din dreptul comparat au adus o importantă contribuţie.
Profesorul Ioan Alexandru constată că statele membre ale Uniunii Europene sunt toate, mai mult sau mai puţin, ţări cu o dezvoltare industrială foarte ridicată, ale căror administraţii naţionale au în faţă aceleaşi probleme esenţiale. "În toată Europa sarcinile urgente ale dreptului administrativ modern sunt pe primul plan, fie în domeniul «construcţiei» legilor, controlul planificării şi dezvoltării, protecţia mediului, sănătatea publică sau legi sociale"[6].
În sfârşit, ultima funcţie a dreptului comparat, aceea privind unificarea legislaţiilor, este amplu şi sugestiv tratată în numeroase lucrări de drept. Se arată totuşi că rezultatele obţinute în acest domeniu pot fi considerate încă destul de modeste faţă de speranţele pe care comparatiştii din diverse ţări şi le-au pus într-o asemenea unificare. Se relevă, de fapt, că unificarea dreptului se poate realiza în două moduri: unificarea indirectă (cea mai frecventă) şi unificarea directă.
Unificarea indirectă constă în adoptarea unui proiect de convenţie sau de lege uniformă în cadrul unui congres sau al unei conferinţe internaţionale, care este supus ulterior parlamentelor statelor participante pentru a fi adoptat sub formă de lege. Exemplul cel mai cunoscut în această materie îl reprezintă Convenţia de la Varşovia din 1929 cu privire la transportul aerian internaţional.
Forma directă - mult mai rară astăzi - constă în preluarea integrală a unor reglementări din alte state, fără existenţa unor convenţii prealabile. Asemenea situaţii s-au realizat, de pildă, în fostele colonii engleze, unde au fost preluate, după independenţă, în multe cazuri, reglementări cunoscute în metropolă, unele chiar sub forma unor cutume validate de o întreagă practică.
În literatura de specialitate se citează reuşita operaţiune de unificare a legislaţiei în ţările nordice într-o serie de materii, încercările de unificare existente pe continentul american dintre care o importanţă cu totul aparte o are Codul Bustamante, adoptat până în 1932 de 15 state.
O problemă deosebit de importantă şi actuală, legată de unificarea legislaţiilor, o constituie elaborarea dreptului comunitar, implicând adoptarea unor reglementări comune valabile pentru toate statele europene, proces ce se înfăptuieşte pe baza unei atente cercetări comparatiste şi a evaluării intereselor generale ale comunităţii, dar şi a domeniilor ce trebuie rezervate competenţelor naţionale.
Autorii care au cercetat procesul de armonizare şi integrare legislativă în cadrul Uniunii Europene au remarcat existenţa, din punct de vedere juridic, a mai multor posibilităţi: substituţia, armonizarea, coordonrea şi coexistenţa. Dacă în cazul substituţiei, dreptul aplicabil nu mai poate emana de la autorităţile naţionale, ci numai de la cele comunitare, în cazul armonizării dreptul naţional continuă să existe, dar trebuie să se modifice şi să evolueze în funcţie de exigenţele definite şi impuse de dreptul comunitar. Coordonarea - spre deosebire de armonizare - nu afectează sistemele de drept naţionale, dreptul comunitar neintervenind decât pe planul efectelor, pentru a le coordona în beneficiul subiectelor de drept care aparţin mai multor state. Cât priveşte coexistenţa, aceasta presupune o aplicare concomitentă a dreptului comunitar si a celui naţional, când guvernează acelaşi obiect dar în domenii prin ipoteză diferite. Exemplul citat în această materie este al dreptului concurenţei, domeniu în care prevederile fundamentale înscrise în tratatul de la Roma nu se substituie dispoziţiilor naţionale care reglementează concurenţa.
Amploarea şi intensitatea procesului de integrare care se înfăptuieşte astăzi în Europa suscită în mod firesc întrebarea dacă în noile condiţii unificarea legislativă nu trebuie să capete dimensiuni noi, şi tot mai ample, reducând tot mai mult sfera competenţelor naţionale şi tinzând - într-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată - să dezvolte incomensurabil legislaţia unificată, normele unice, nu numai în domeniul privat, dar şi în cel public, prin crearea unor instituţii politice europene unice.
Acest proces de perspectivă nu este, desigur, uşor de intuit şi nici nu pot fi făcute predicţii asupra duratei sale sau asupra dimensiunilor pe care el le va cunoaşte în viitor. Un eminent autor francez, care a consacrat o cercetare dreptului comparat, observa în mod sugestiv că "nu trebuie să uităm că dacă Tratatul de la Roma cheamă la «o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele europene», Tratatul de la Maastricht consacră «respectul» datorat «istoriei», «culturii» şi «tradiţiilor» - deci drepturilor - acestor popoare."[7]
În opinia profesorului francez, "câştigurile realizate prin înfiinţarea unei pieţe comune nu trebuie să se obţină cu preţul dislocării unor comunităţi şi a repunerii în cauză a sentimentului de identitate şi de apartenenţă al indivizilor, care este inevitabil subordonat reperelor simbolice care, înscrise într-un cadru cultural semnificant, validează vieţile"[8].
Concluzia cercetării sale, pe care o reproducem, este cât se poate de sugestivă, deoarece redă relaţia ce va trebui să existe în perspectivă între compararea sistemelor de drept, integrarea juridică şi făurirea unităţii politice europene: "Dat fiind că în orice regulă de drept este ascunsă o cultură, actul comparaţiei valoroase pretinde, într-adevăr, învestirea şi actualizarea virtualităţii semnificante a regulii. Comparaţia drepturilor va fi CULTURALĂ sau nu va fi deloc"[9].
De un incontestabil interes este şi părerea exprimată de marele jurist român Leontin-Jean Constantinesco: "O ordine internaţională justă şi valabilă devine condiţia de existenţă a unei umanităţi care, datorită forţei de distrugere a mijloacelor pe care ea le-a inventat, s-a plasat în alternativa de a nimici sau de a ordona planeta. Cunoaşterea popoarelor prin dreptul lor devine un element al acestei ordini"[10].
[1] Ibidem, pag.43.
[2] Leontin-Jean Constantinesco, op.cit., vol.II, pag.311-312.
[3] vezi în Victor Dan Zlătescu, op.cit., pag.45.
[4] Ibidem, pag.47-48.
[5] Alexandre Otetelişano, op.cit., pag.407.
[6] Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2000, pag.19.
[7] Vezi Pierre Legrande, op.cit., pag.118.
[8] Ibidem, pag.118.
[9] Ibidem, pag.120.
[10] Leontin-Jean Constantinescu, op.cit.,vol.II, pag.354.