Drept

Promovând cu consecvenţă ideea respectului faţă de om şi de drepturile sale fundamentale, ordinea juridică instaurată în România după abolirea regimului totalitar a repus în drepturile sale fireşti recunoaşterea şi garantarea demnităţii umane, adevărată condiţie pentru promovarea valorilor statului de drept, pentru eliminarea oricăror vestigii ale arbitrariului din viaţa societăţii noastre, pentru făurirea unei democraţii durabile.

Titlul II din Constituţia României din 1991, intitulat "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale"^[1], reprezintă unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor constituţionale. El cuprinde nu numai o enumerare clară şi corespunzătoare a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale dar, în acelaşi timp, enunţă garanţii de natură să asigure respectul ferm al acestora. Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând convenţiile internaţionale privind drepturile omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte Internaţionale ale drepturilor omului: Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice şi sociale^[2]. În acelaşi timp, a fost avut în vedere modul în care aceste drepturi sunt enunţate în constituţiile principalelor state democratice.

Sub titulatura "Dispoziţiilor comune" sunt enunţate, în primul rând, o serie de reglementări cu caracter general, considerate indispensabile pentru înţelegerea întregii problematici a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor. Astfel, este de reţinut de la început ideea universalităţii, în sensul că toţi cetăţenii ţării beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin legi, asumându- şi totodată şi obligaţiile pe care acestea le prevăd. Corelat acestui aspect se înfăţişează ideea accesului la justiţie, specifică pentru statul de drept, care întregeşte în mod fericit ideea de universalitate. Totodată, ideea de universalitate se coroborează şi cu principiul egalităţii în drepturi, care statorniceşte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fără nici un fel de privilegii şi discriminări.

În această privinţă este de remarcat prevederea expresă cuprinsă în art.16 alin.2 din Constituţie, care dispune că "nimeni nu este mai presus de lege", înţelegând prin aceasta să pună capăt pentru totdeauna unor practici care au făcut ca în trecut anumite persoane ocupând funcţii importante să încalce în mod voit prevederile legii fundamentale a statului.

În legătură cu drepturile civile remarcăm valoarea dispoziţiilor privind libera circulaţie în ţară şi străinătate - o noutate pentru sistemul nostru constituţional. Această măsură reprezintă o cucerire a Revoluţiei din Decembrie 1989, ştiut fiind că în trecut dreptul de circulaţie peste hotare fusese supus unor numeroase restricţii şi limitări. Elemente noi aduce şi art.26 din Constituţie, referitor la viaţa intimă, familială şi privată. Se înfăptuieşte astfel un deziderat al constituţiilor moderne actuale care fac din protecţia vieţii intime un element esenţial decurgând din respectul personalităţii. Situaţiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea domiciliului sunt precis enumerate în art.27 alin.2, nefiind posibile pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane decât în anumite situaţii expres prevăzute de lege (executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei primejdii, apărarea siguranţei naţionale, prevenirea răspândirii unei epidemii).

Elemente demne de analiză sunt aduse şi de art.31 din Constituţie, care se referă la dreptul la informaţie, exprimat în primul rând în dreptul unei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public. Pe de altă parte, se prevede că autorităţile sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, ceea ce constituie o importantă inovaţie.

În legătură cu dreptul la învăţătură, subliniem valoarea prevederilor art.32 alin.5, care dispun că instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, precum şi ale prevederii de la pct.6 al aceluiaşi articol, prin care se garantează autonomia universitară. Alineatul (7) la acest articol, adăugat prin reforma constituţională din anul 2003, dispune că : « Statul asigură libertatea învăşământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul relilgios este organizat şi garantat prin lege ».

Cât priveşte dreptul de petiţionare, sunt relevante posibilităţile inedite pe care le oferă textul constituţional al art.51. În condiţiile acestuia, persoanele vătămate într-un drept al lor de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, au dreptul să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Deşi o asemenea prerogativă a existat într-o anumită formă în România în Constituţia din 1965, fiind legiferată prin Legea nr.1/1967, ea nu şi-a găsit o aplicaţie practică în condiţiile regimului anterior, care prefera să îndrume cetăţenii să ia calea "sesizărilor" către organele de stat. Deşi prevederile Legii nr.1/1967 - care erau în fond democratice - dădeau posibilitatea cetăţenilor să atace în justiţie actele administrative ilegale, ele nu au fost aplicate din raţiuni politice. În prezent, condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de a se adresa justiţiei sunt stabilite şi garantate prin Legea contenciosului administrativ.

În legătură cu aspectele politice ale exercitării drepturilor cetăţeneşti considerăm necesar să subliniem importanţa prevederilor legate de libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere. Cu privire la dreptul de asociere trebuie observat că, potrivit Constituţiei, "Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau independenţei României sunt neconstituţionale".

O asemenea prevedere se corelează cu dispoziţiile Legii siguranţei naţionale, care interzic activităţile de natură a pune în pericol cuceririle statului de drept, principiile pluralismului politic, precum şi orice acţiuni de sorginte totalitaristă, fascistă sau comunistă. Cu privire la partidele politice este de observat că nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, Avocaţii Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică.

În categoria persoanelor care nu pot face parte din partide politice se află şi Preşedintele României care, odată ales, trebuie să păstreze o atitudine de echidistanţă faţă de toate partidele politice, devenind garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Restrângerea dreptului de a face parte din partidele politice - mai exact interdicţia pentru unele persoane de a fi membri ai unor partide sau altora - nu reprezintă o măsură de natură a aduce restricţii dreptului de asociere. Ea este determinată de raţiuni bine justificate, motiv pentru care este practicată şi în alte ţări. Este lesne de înţeles că judecătorii Curţii Constituţionale, magistraţii, poliţiştii etc., prin funcţiile pe care le îndeplinesc şi pe care ei le exercită în interesul întregii populaţii, al tuturor categoriilor sociale, nu pot să adopte o atitudine partizană, ci numai o atitudine de deplină obiectivitate, aceasta fiind o condiţie a însuşi exerciţiului funcţiei lor.

Cu referire la drepturile economice şi sociale trebuie amintit că în noile condiţii social- economice rolul statului în economie s-a restrâns şi se va restrânge în continuare, ca urmare a diversificării agenţilor economici şi a trecerii la măsurile de privatizare. În aceste condiţii şi rolul statului trebuie regândit, în concordanţă cu noile realităţi. Statul român nu mai poate să "garanteze" dreptul la muncă în condiţiile desprinderii de regimul centralizat. În schimb, el va trebui să ia măsuri de protecţie, să instituie un salariu minim pe economie, să vegheze la respectarea strictă a legilor de către toţi factorii economici.

O noutate o constituie recunoaşterea dreptului la grevă. Art.43 din Constituţie, care constituie sediul materiei, dispune în primul său alineat că "Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale". O asemenea prevedere exclude însă, în mod evident, greva cu caracter politic, care nu se încadrează în textul constituţional. Pe de altă parte, este de menţionat că Legea conflictelor colective de muncă (Legea nr.15 din 11 februarie 1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă, publicată în "Monitorul Oficial" al României nr.33 din 11 februarie 1991), a reglementat pentru prima oară situaţiile în care dreptul la grevă poate fi exercitat, stabilind o procedură prealabilă declanşării grevei, care trebuie respectată de părţile în conflict. A fost reafirmat principiul că dreptul la grevă nu poate fi exercitat pentru motive politice şi nici în sprijinul unor "cazuri individuale", cum ar fi de pildă desfacerea contractului de muncă al unui anumit salariat^[3].

Importante prevederi sunt legate de protecţia proprietăţii private, care este garantată de lege şi nu poate fi supusă exproprierii decât în cazuri de utilitate publică, pe baza unei drepte şi prealabile despăgubiri.

Este de remarcat, ca o prevedere comună tuturor categoriilor de drepturi la care ne-am referit, dispoziţia art.49 al Constituţiei, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Aceasta nu poate fi efectuată decât prin lege, în situaţii deosebite, cum ar fi apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, prevenirea unor calamităţi, a unui sinistru etc. Trebuie semnalată şi dispoziţia potrivit căreia restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, neputându-se aduce atingere însăşi existenţei dreptului sau libertăţii în cauză.

O privire de ansamblu asupra modului în care sunt reglementate drepturile şi libertăţile în noua Constituţie a României atestă preocuparea de a se da acestora un conţinut real şi concret, depăşindu-se sloganurile publicitare şi emfaza cu care erau tratate aceste drepturi în constituţiile anterioare. Este suficient să amintim modul concret în care este reglementată reţinerea şi arestarea indivizilor (art.23), consacrarea libertăţii de expresie (art.30), a dreptului la informaţie (art.31), a dreptului la grevă (art.43), prevederile care garantează regimul proprietăţii private (art.44) etc.

Considerăm necesar să subliniem că în România, în special în ultimii ani, au fost adoptate importante acte normative, care aduc dezvoltări şi precizări în legătură cu exercitarea unor drepturi ale omului. Astfel, este suficient să amintim Legea privind prelevarea şi transplantarea de ţesuturi şi organe umane, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală, Legea pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, modificarea prevederilor legale privind statutul refugiaţilor, demilitarizarea Poliţiei şi adoptarea Statutului Poliţistului ş.a.

Cât priveşte modalităţile practice la care cetăţenii pot recurge pentru valorificarea drepturilor lor, pentru restabilirea drepturilor încălcate, acestea ar putea fi clasificate, după părerea noastră, în mai multe categorii.

• O primă clasificare ar putea avea în vedere mijloace de protecţie directe şi mijloace de

protecţie indirecte. Mijloace de protecţie directe ar fi valorificarea nemijlocită a drepturilor cetăţenilor, sub forma unor petiţii, acţiuni în justiţie etc., adresate direct de către cei în cauză, iar mijloace indirecte, cum ar fi de pildă recurgerea la serviciile "Ombudsman"-ului (Avocatul Poporului), ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate cu prilejul judecării unui proces etc. În situaţiile din ultima categorie, promovarea drepturilor cetăţeneşti se face practic printr-un organ intermediar, care la rândul său declanşează procedura de realizare sau restabilire a drepturilor (Ombudsman, Curtea Constituţională etc).

-O a doua clasificare ar putea avea în vedere mijloace care implică participarea directă a unor organe de stat şi mijloace în care asigurarea sau realizarea drepturilor se face cu sprijinul organizaţiilor obşteşti, de masă, al opiniei publice. Aşa, de pildă, o cerere adresată unui organ de stat pentru recalcularea pensiei privind vechimea în muncă s-ar încadra în prima categorie de mijloace, în timp ce solicitarea sprijinului unor organizaţii obşteşti în scopul atenţionării asupra unor situaţii ce nu au fost rezolvate în mod satisfăcător de către autorităţi s-ar încadra în mijloacele din cea de a doua cale.

-O a treia clasificare are în vedere mijloacele interne şi mijloacele internaţionale. Mijloacele interne sunt cele care se adresează unor organe de stat competente din interiorul ţării (tribunale, instanţe de contencios administrativ, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului etc.); mijloacele internaţionale au în vedere adresarea unor plângeri către Consiliul Europei, în condiţiile Protocolului 11 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, ori o sesizare către Comitetul drepturilor omului, abilitat să primească asemenea solicitări de către Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

O încercare de sinteză a tuturor acestor mijloace în sistemul constituţional român ne permite câteva consideratiuni:

1. temeiul folosirii oricărui mijloc de apărare, respectare sau garantare a drepturilor omului se găseşte întotdeauna în lege sau în Constituţie. Aceasta poate determina cu precizie calitatea unor anumite organe de a apăra drepturile cetăţenilor sau poate crea pur şi simplu norme permisive, care să permită activitatea unor instituţii cu caracter nestatal (asociaţii, fundaţii etc.);
2. în toate situaţiile, mecanismele de protecţie a drepturilor omului oferă celui în cauză mai multe căi ierarhice. Astfel, în cazul justiţiei funcţionează ca mijloace de reformare a unor sentinţe apelul şi recursul. În cazul utilizării mijloacelor internaţionale, al adresării unor plângeri către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, trebuie făcută mai întâi dovada că au fost epuizate mijloacele interne, numai apoi fiind posibilă sesizarea unor organisme internaţionale;
3. în sfârşit, o trăsătură a mecanismelor de protecţie a drepturilor omului este caracterul lor sistemic, îmbinarea lor în cadrul unui tot unitar, vizând aceeaşi finalitate şi anume respectarea drepturilor cetăţeneşti. Unui asemenea scop îi poate servi, de pildă, o interpelare adresată de un parlamentar în legătură cu nerespectarea drepturilor unor cetăţeni sau grupuri de cetăţeni, dar şi sentinţele judecătoreşti prin care drepturile sunt confirmate sau sunt puse în practică. Mecanismul de protecţie şi de valorificare a drepturilor nu exclude folosirea concomitentă a mai multor căi, în situaţia în care s-au produs încălcări ale unor drepturi fundamentale. Astfel, nimic nu împiedică un cetăţean care a ales calea justiţiei să se adreseze unui organ de presă sau televiziunii, atrăgând atenţia asupra unor drepturi ale sale care au fost încălcate. Ceea ce legea exclude sau condiţionează este respectarea unor mecanisme şi căi ierarhice în cazurile precis prevăzute (cum este de pildă cazul gradelor de jurisdicţie) sau specializarea anumitor tipuri de acţiuni judiciare (cum este, de pildă, cazul celor administrative).

O concluzie cu privire la căile şi direcţiile de acţiune prin care pot fi apărate drepturile omului în sistemul constituţional român nu poate fi, desigur, decât o concluzie pozitivă, în condiţiile în care coexistă mai multe tipuri de mecanisme la care cetăţenii pot recurge pentru a-şi valorifica drepturile încălcate. Evident, transpunerea în practică a tuturor acestor drepturi solicită, în mod necesar, obiectivitate şi spirit de răspundere din partea organelor chemate să apere drepturile cetăţenilor, o atitudine politică militantă, opţiunea fermă a opiniei publice împotriva încălcărilor, a faptelor antisociale, astfel încât climatul social să favorizeze pe deplin respectarea principiilor statului de drept şi condamnarea neechivocă a oricărui fel de încălcări.

[1]        Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, mijloace interne şi internaţionale, Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.151.

[2]        Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul internaţional public, pag.291 şi urm.

[3]     In prezent dreptul la grevă este reglementat în România prin prevederile art.250 şi urm. din Codul muncii (Legea nr.53/2003, publicată în „Monitorul Oficial" nr.72 din 5 februarie 2003).