Drept

1. Definiţie şi elemente

Statul este forma superioară de organizare politico-juridică a societăţii. Acesta constituie „armatura sau scheletul juridic” al unei colectivităţi umane. Totodată, statul este un sistem organizaţional, reglementat din punct de vedere juridic, care realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinând în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului.

Statul este subiectul direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.

Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populaţie, dezvoltare.

Calitatea de subiect de drept internaţional este rezultatul suveranităţii statului. Statele sunt singurii subiecți de drept internaţional ce deţin atributele suveranităţii. Suveranitatea este baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional.

Din punct de vedere juridic, putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a trei elemente obligatorii:

• teritoriul,
• populaţia,
• o conducere efectivă exercitată în numele statului - puterea sa asupra teritoriului şi populaţiei.

Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933 completează această listă, indicând şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.

Dacă primele două elemente sunt de natură materială, ultimele două elemente sunt de natură formală şi în virtutea acestui fapt, devin cele mai importante.

1.1. Teritoriul

Prin teritoriu, ca element natural al statului, se recunoaşte acea parte a globului pământesc, asupra căruia un stat îşi exercită dominaţia sa publică.

În lipsa acestui element o comunitate socială, oricât de numeroasă ar fi, n-ar putea constitui un stat. În această ordine de idei, triburile nomade au fost considerate, în cel mai bun caz, „embrioni de state”, dar nicidecum state.

Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului este necesar să se pornească de la faptul că teritoriul constituie:

• spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului;
• spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;
• obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.

Teritoriul, ca o condiţie juridică de existenţă a statului, este însoţit de următoarele caractere juridice:

1. Inalienabilitate, care presupune: imposibilitatea modificării frontierelor de stat, cu excepţia micilor rectificări de frontieră, care s-ar putea realiza numai printr-o lege organică; imposibilitatea recunoaşterii în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului.
2. Indivizibilitate, care presupune unitate teritorială a statului și interzicerea oricărei secesiuni.

Teritoriul de stat este constituit din suprafeţe terestre, acvatice şi maritime, din solul, subsolul şi coloana aeriană de deasupra lui.

Spaţiul terestru cuprinde partea terestră, sol şi subsol, şi poate fi format dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime, care formează un stat arhipelag.

Spaţiul acvatic este constituit din apele interioare sau naţionale şi marea teritorială.

Apele interioare cuprind: fluvii, râuri, canale, lacuri, mări interioare, ape maritime interioare; acestea sunt supuse suveranităţii statului.

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente, făcând parte integrantă din sistemul portuar, şi care înaintează cel mai mult în larg.

Porturile militare sunt, de regulă, porturi închise, celelalte porturi sunt deschise navelor comerciale.

Navele militare sunt acelea care aparţin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un echipaj militar din forţele armate ale statului căruia îi aparţin, echipaj care este supus disciplinei militare şi este subordonat unui comandant cu grad militar. Navele de război care se află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă, neputând fi sechestrate, confiscate sau rechiziţionate. Intrarea navelor de război într-un port se poate efectua numai pe baza autorizaţiei prealabile a statului ori a unei notificări prealabile.

Navele comerciale sunt acelea care aparţin fie unui stat, fie unor resortisanţi, persoane juridice sau fizice şi care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse maritime. În apele portuare nava comercială este supusă unei duble jurisdicţii: a statului de pavilion şi a statului riveran.

Jurisdicţia penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care la comit între ei membrii echipajului, cât şi faptelor care privesc disciplina internă a navei. Jurisdicţia penală a statului riveran se aplică când infracţiunea a fost comisă la bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparţine echipajului, pe uscat, de membrii echipajului şi a avut ca rezultat tulburarea ordinii publice a statului riveran sau când, deşi fapta a fost săvârşită la bordul navei, căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităţilor locale.

O altă categorie de nave este aceea a navelor de stat destinate unor scopuri necomerciale, cum sunt navele de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, de control vamal, pentru salvarea naufragiaţilor.

Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului.

În practica statelor, lăţimea mării teritoriale a înregistrat valori cuprinse între 3 și 200 de mile marine.

În marea teritorială, satul riveran exercită asupra solului şi subsolului toate drepturile decurgând din suveranitate: dreptul de explorare şi exploatare a tuturor resurselor naturale, reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de securitate, de protecţie a mediului, de control vamal şi sanitar.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar vertical se întinde până la limita inferioară a spaţiului extraterestru, considerată că ar putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.

Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau, după caz, de marea liberă şi care se întind în înălţime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne.

Problema modificărilor teritoriale

Dobândirea originară se referă la modurile prin care, în trecut, anumite state şi-au lărgit teritoriul, fără ca prin aceasta să se micşoreze corespunzător teritoriul altui stat. Este vorba de dobândirea teritoriilor fără stăpân (Terra nullius). Conform anumitor concepţii, teritoriile ocupate de o colectivitate umană neorganizată în formele statale cunoscute de civilizaţia europeană erau considerate teritorii fără stăpân. În prezent, nu mai există spaţii terestre nesupuse suveranităţii unui stat. Excepţie fac Antarctica, care are un regim internaţional stabilit pe cale conven­ţională, şi Arctica.

Alte modalităţi de dobândire:

• căsătoriile între familiile regale;
• partajele succesorale;
• bulele papale, de exemplu, Bula dată de Papa Alexandru al VI-lea, în 1543, prin care teritoriile nou descoperite în America de Sud erau împărţite între Spania şi Portugalia;
• continuitatea prin care în numele suveranităţii exercitate asupra anumitor zone ale unui teritoriu, aceasta era extinsă în alte zone, uneori mai întinse decât primele;
• contiguitatea - ocuparea unei insule conferea dreptul de a revendica întregul arhipelag din care această insulă făcea

Modificări admise de dreptul internaţional contemporan:

Singura modalitate legal admisă de modificare a teritoriului unui stat este aceea care se întemeiază pe consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul respectiv. În consecință, se pot desprinde unele teritorii de la un stat cu formarea unor state noi sau alăturarea unor părţi din teritoriul unui stat ori a unor state în întregul lor la alte state.

Forma de manifestare a consimţământului se poate exprima prin:

1. hotărârea organului legislativ suprem;
2. consultarea directă a populaţiei prin intermediul referendumului.

1.2. Populaţia

Fiind o formă specifică şi superioară de organizare a vieţii sociale, statul este reprezentat ca o societate umană organizată şi stabilită în interiorul unor frontiere permanente. Indiferent de titlul pe care-l poartă colectivitatea umană care stă la baza statului (populaţie, popor, naţiune), este cert faptul că această colectivitate este un element constitutiv al statului, fără de care existenţa acestuia este imposibilă şi care îi conferă statului o anumită unitate internă, firească, naturală şi o fizionomie proprie, autonomă şi distinctă de entităţi asemănătoare.

Populaţia statului, totalitatea persoanelor care trăiesc pe teritoriul unui stat şi care sunt supuse jurisdicţiei sale, se compune din: cetățeni, străini, apatrizi.

Statutul juridic al fiecărei categorii ce formează populaţia este stabilit prin legile interne ale statului respectiv, cu excepția persoanelor cu statut diplomatic, asupra cărora jurisdicţia statului este limitată.

În acelaşi timp, unele probleme privind populaţia sunt subiectul cooperării internaţionale: drepturile omului, protecţia diplomatică, apatridia şi bipatridia, regimul juridic al străinilor, statutul refugiaţilor etc.

1.2.a. Cetățenii

Majoritatea populaţiei din cele mai multe state o reprezintă cetăţenii proprii.

În mod obişnuit prin cetăţenie se înţelege legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană.

Astfel, statul, ţinând cont de obligaţiunile sale internaţionale, determină cercul de drepturi de care se bucură cetăţenii săi şi obligaţiunile la care sunt ţinuţi aceştia în raport cu statul lor naţional. Totodată, statul are atât obligaţiuni, cât şi drepturi în privinţa propriilor săi cetăţeni.

Legătura dintre stat şi cetăţean este stabilă în timp şi spaţiu. Aceasta înseamnă că ea nu poate fi întreruptă o dată cu scurgerea unei anumite perioade de timp sau în caz de aflare a cetăţeanului pe teritoriul unui stat străin, pe mare, în aer sau în cosmos.

Problemele cetăţeniei, inclusiv dobândirea şi pierderea ei, se reglementează, în principal, prin legislaţia naţională a statelor, desigur cu luarea în considerare a eventualelor obligaţii internaţionale care le revin. Deoarece în acest domeniu fiecare stat acţionează de sine stătător, sunt inevitabile conflicte între actele legislative cu privire la cetăţenie ale diferitelor state. Aceste conflicte ar putea da naştere la neînţelegeri şi diferende cu caracter internaţional. Pentru lichidarea unor asemenea situaţii sau pentru prevenirea lor, statele procedează la încheierea de tratate internaţionale, adică la crearea unor norme respective de drept internaţional.

Modalităţile de dobândire a cetăţeniei pot fi divizate, în general, în două mari grupuri: modalităţi generale şi modalităţi speciale.

Modalităţile generale de dobândire a cetăţeniei sunt mai mult sau mai puţin stabile, fiind caracteristice pentru legislaţia majorităţii statelor. La ele se atribuie:

1. dobândirea cetăţeniei prin naştere;
2. dobândirea cetăţeniei prin naturalizare;
3. dăruirea cetăţeniei.

Dobândirea cetăţeniei prin naştere este cea mai răspândită modalitate. Legislaţia statelor urmează, în general, unul dintre cele două criterii:

• „dreptul sângelui” (jus sanguini) - când noul născut dobândeşte cetăţenia părinţilor, indiferent de locul lui de naştere,
• „dreptul solului” (jus soli) - când noul născut va dobândi cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.

Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la ce­rerea persoanei interesate şi în urma unui act al autorităţilor statului care o acordă. În majoritatea statelor naturalizarea se înfăptuieşte cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite de lege: domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care acordă cetăţenia (5, 7, 8 sau chiar 10 ani); cunoaşterea şi respectarea prevederilor Constituţiei; cunoaşterea limbii de stat; prezenţa surselor legale de existenţă ş. a.

Dăruirea cetăţeniei, spre deosebire de naturalizare, se realizează la iniţiativa autorităţilor competente ale statului şi nu la cererea persoanei interesate. Dobândirea cetăţeniei unui stat în ordinea dăruirii are loc, de obicei, pentru merite deosebite faţă de acest stat.

Modalităţile speciale de dobândire a cetăţeniei, după cum ne sugerează şi sintagma utilizată, reprezintă o derogare, o excepţie de la ordinea generală stabilită de dobândire a cetăţeniei. O asemenea ordine este prevăzută fie în tratate internaţionale, fie în acte legislative speciale, stabilindu-se pentru o anumită perioadă şi, de regulă, pentru unele categorii de persoane. Analizând practica, observăm că dobândirea cetăţeniei în ordine specială îşi are originea în anumite evenimente, care conduc la strămutări în masă a persoanelor, precum şi ca rezultat al transformărilor teritoriale.

La modalităţile speciale de dobândire a cetăţeniei se referă:

1. dobândirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea colectivă (cazul special este aşa-numitul transfer sau strămutare de populaţie);
2. opţiunea sau alegerea cetăţeniei;
3. reintegrarea sau redobândirea cetăţeniei.

Dobândirea în grup a cetăţeniei constă în conferirea cetăţeniei populaţiei unui anumit teritoriu în ordine simplificată sau dobândirea în ordine simplificată a cetăţeniei de către persoanele strămutate.

Un caz special de dobândire în grup a cetăţeniei este transferul (când are loc trecerea unui teritoriu de la un stat la altul). În conformitate cu regula transferului sau strămutării de populaţie, cetăţenia locuitorilor derivă din apartenenţa teritoriului, adică locuitorii se transformă în mod automat în cetăţeni ai acelui stat la care trece teritoriul.

În cazul în care transferarea automată dă naştere la obiecţii din partea unei părţi a populaţiei teritoriului transferat, regula transferului este completată prin regula opţiunii, adică acordarea dreptului de a alege cetăţenia. Însă opţiunea nu întotdeauna reprezintă un mijloc de dobândire a cetăţeniei. De exemplu, posibilitatea opţiunii este prevăzută în convenţiile cu privire la dubla cetăţenie. Dacă cetăţeanul unui stat deţine în acelaşi timp şi o cetăţenie străină, acestuia i se poate acorda dreptul de a alege una din ele, renunţând astfel la cea de-a doua.

Prin reintegrare sau redobândire se înţelege revenirea la cetăţenia anterioară.

De regulă, problemele pierderii cetăţeniei sunt reglementate de legislaţia naţională a statelor, însă unele dispoziţii referitoare la subiectul în cauză sunt prevăzute în tratatele bilaterale, şi mai rar în cele multilaterale. Potrivit practicii majorităţii statelor, există trei forme de pierdere a cetăţeniei:

1. renunţarea;
2. retragerea cetăţeniei;
3. pierderea sau retragerea automată a cetăţeniei.

Renunţarea reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în baza deciziei autorităţilor competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.

Retragerea cetăţeniei cuprinde un element de sancţiune. Spre deosebire de renunţarea la cetăţenie, ea se realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi, de regulă, în privinţa persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au dobândit cetăţenia statului de origine în mod fraudulos. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă principiul potrivit căruia „nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetăţenia sa” (art. 15 pct. 2).

Legislaţia unor state (de exemplu, cea a SUA) prevede şi pierderea sau retragerea automată a cetăţeniei în anumite împrejurări (dobândirea unei noi cetăţenii, refuzul de a reveni în ţară pentru serviciul militar sau participarea unui cetăţean american la alegerile dintr-un stat străin). Retragerea automată apare, la fel, ca o sancţiune, dar ea intervine în mod automat, fără emiterea unui act juridic din partea autorităţii competente.

Faptul că la reglementarea juridică a problemelor cetăţeniei statele se bazează pe diferite principii poate conduce la coliziunea normelor de drept intern în procesul aplicării lor concrete. În urma unor asemenea conflicte una şi aceeaşi persoană poate fi considerată cetăţean a două sau mai multe state (bipatrid).

Dubla cetăţenie (bipatridia) este situaţia juridică a unei persoane fizice care posedă concomitent cetăţenia a două sau mai multe state. Astfel, sintagma cuprinde şi pluricetăţenia.

Deşi dubla cetăţenie nu este un handicap, în anumite cazuri ea poate conduce la anumite complicaţii atât pentru persoana în cauză, cât şi în raporturile dintre statele vizate. Cetăţeanul poate, spre exemplu, pretinde la acordarea într-un volum deplin a drepturilor civile în ambele state, a căror cetăţenie o deţine, iar statele la rândul lor pot cere de la acesta satisfacerea obligaţiilor civile în fiecare din ele, de exemplu, în cazul unui bărbat el poate fi obligat să presteze serviciul militar în ambele state.

Văzând care pot fi consecinţele, cooperarea internaţională a statelor este îndreptată la reducerea numărului de persoane cu dublă cetăţenie, determinarea drepturilor şi obligaţiilor în raporturile cetăţeanului cu statele a căror cetăţenie o deţine.

În plan internaţional această cooperare se realizează atât pe cale bilaterală, cât şi multilaterală. Prevederile principale ale tratatelor bilaterale constau în faptul că persoanei i se acordă dreptul de a-şi alege în mod benevol una din cele două cetăţenii. Spre deosebire de cooperarea bilaterală, reglementările multilaterale încercate n-au adus rezultate remarcabile. Situaţia în cauză se explică prin deosebirile esenţiale existente în legislaţiile naţionale ale statelor privitor la problemele cetăţeniei, precum şi datorită ciocnirii de interese între ţările de emigraţie şi cele de imigraţie.

1.2.b. Apatrizii

Individul care nu este considerat de nici un stat ca având naţionalitatea sa este apatrid. Apatrizii au drepturi reduse în raport cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află şi chiar cu străinii. De regulă, ei sunt limitaţi în beneficierea de drepturile civile şi politice, nu se bucură de protecţia diplomatică a vreunui stat şi pot fi victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.

Cooperarea internaţională în domeniul examinat este îndreptată spre reducerea cazurilor de persoane cu acest statut, eliminarea cauzelor ce generează situaţii de apatrid, precum şi spre asigurarea unui statut juridic apatrizilor.

În cadrul ONU au fost elaborate şi adoptate Convenţia cu privire la statutul apatrizilor din anul 1954 (în vigoare din 1960) şi Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatridie din anul 1961 (în vigoare din 1975). Printre dispoziţiile principale ale acesteia din urmă, putem menţiona:

- statele părţi contractante vor acorda cetăţenia lor persoanelor născute pe teritoriul lor, care în lipsa acesteia vor fi apatride;

• în caz de modificare a statutului personal, pierderea cetăţeniei să fie condiţionată de faptul ca persoana vizată să posede ori să obţină cetăţenia unui alt stat;
• statul nu poate lipsi o persoană de cetăţenia lui, dacă prin aceasta ea devine apatrid (cu unele excepţii, bunăoară, dobândirea cetăţeniei în mod fraudulos).

Prevederile principale ale Convenţiei cu privire la statutul apatrizilor se rezumă la aceea că statele contractante le vor acorda apatrizilor acelaşi tratament de care beneficiază străinii pe teritoriul lor, dacă un regim mai favorabil nu este prevăzut de însăşi Convenţia.

1.2.c. Străinii

Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia acestuia, ci a altui stat. Statutul său juridic este determinat de legislaţia naţională a ţării de şedere, a ţării a cărei cetăţenie o deţin, precum şi de dreptul internaţional.

Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui stat, în temeiul legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor internaţionale la care el este parte, formează statutul sau regimul juridic al străinilor.

Dreptul comparat relevă existenţa următoarelor regimuri juridice aplicabile străinilor:

1. a) regimul naţional, în temeiul căruia străinilor le sunt acordate, într-o mare măsură, aceleaşi drepturi sociale, economice, culturale şi civile ca şi propriilor cetăţeni. În practică, de regulă, o echivalare deplină în drepturi nu are loc. De exemplu, ei nu dispun de drepturi politice, cum este dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice ale statului de reşedinţă.
2. b) regimul special, prin care statul acordă străinilor anumite drepturi prevăzute de legislaţia sa sau de convenţiile internaţionale la care este parte. În virtutea acestui regim, pentru străini pot fi prevăzute anumite obligaţiuni, care se deosebesc de cele prevăzute în acest domeniu pentru cetăţenii statului în cauză. De regulă, aceasta se face prin enumerarea drepturilor şi obligaţiilor respective. Dar regimul special mai poate prevedea şi un şir de restricţii juridice aplicabile numai străinilor: limitarea dreptului străinilor de a desfăşura unele genuri de activitate profesională (deţinerea de funcţii publice, practicarea activităţii de avocat, de comandanţi ai navelor aeriene şi maritime etc.). Regimul special poate însemna admiterea anumitor privilegii într-o anumită sferă de activitate pentru cetăţenii unor state luate aparte în raport cu alţi străini, însă nu şi faţă de cetăţenii proprii. El se stabileşte, de regulă, prin tratate bilaterale între statele interesate şi se referă, în special, la aşa probleme ca ordinea simplificată de trecere a frontierei de stat, scutirea de vize pentru intrarea în ţară ş.a. Privilegii esenţiale acordate în mod reciproc sunt prevăzute în documentele CSI pentru cetăţenii statelor membre în privinţa intrării şi şederii, învăţământului, politicii sociale etc.
3. regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, în virtutea acestuia, străinii dintr-un stat vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state pe bază convenţională.

În practica statelor privitor la străini s-au cristalizat anumite principii şi norme care, în principal, au fost incluse în Declaraţia asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetăţeni ai ţării în care trăiesc, adoptată prin rezoluţia nr. 40/144 a Adunării Generale a ONU la 13 decembrie 1985. Acestea se rezumă la următoarele:

• dreptul fiecărui stat de a stabili regimul juridic al străinilor, cu luarea în considerare a obligaţiilor sale internaţionale, inclusiv cele din domeniul drepturilor omului;
• străinii sunt obligaţi să respecte legile statului pe al cărui teritoriu se află, iar în caz de încălcare a lor, poartă răspundere de rând cu cetăţenii acestui stat;
• străinii beneficiază de un volum respectiv de drepturi şi libertăţi;
• sunt inadmisibile expulzările în masă a cetăţenilor ce se află în mod legal pe teritoriul ţării date; expulzarea individuală este posibilă doar în vederea executării deciziei, adoptată în conformitate cu legea;

- străinii se bucură de dreptul la protecţie diplomatică din partea statului lor.

Expulzarea este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini aflaţi pe teritoriul său să-l părăsească (de regulă pentru străini care devin indezirabili pentru fapte ce încalcă legile sau interesele statului de reşedinţă).

Extrădarea este actul prin care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autorul unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior.

6.2.1.2.d. Protecţia diplomatică - protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi aflaţi în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale. Acest drept, de origine cutumiară, este prevăzut actualmente în Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) şi în cea referitoare la relaţiile consulare (1963), precum şi în legislaţia naţională a statelor. În conformitate cu art. 18 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova: „Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de protecţia statului atât în ţară, cât şi în străinătate”. Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului naţional, în baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între stat şi resortisanţii săi. Statul poate să le impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată, statul are dreptul să inculpe şi să condamne o persoana chiar în contumacie (în lipsă), însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală şi arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită aceasta. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de drepturi.

1.2.e. Statutul refugiatului

Definirea noţiunii de refugiat şi determinarea statutului juridic al refugiaţilor sunt făcute prin Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 şi Protocolul de la New York cu privire la statutul refugiaţilor din 31 ianuarie 1967.

Prin refugiat se înţelege persoana care şi-a părăsit ţara de origine în virtutea:

• unei temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică şi nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să revină în ţara sa;
• agresiunii externe, ocupaţiei, dominaţiei străine sau a unor evenimente care au tulburat în mod esenţial ordinea publică din ţara sa sau dintr-o anumită parte a acesteia;
• unor dezastre naturale (secetă, cutremure, inundaţii, foamete ş.a.) care au condus la subminarea bazelor materiale ale existenţei lor.

În conformitate cu Convenţia din 1951 (art. 7(1)), refugiaţii beneficiază de aceleaşi drepturi acordate, în general, străinilor. Reglementările interne ale unor state pot merge mai departe, acordând refugiaţilor un tratament mai favorabil. În unele drepturi ei sunt echivalaţi cu cetăţenii statului de reşedinţă (de exemplu, dreptul la învăţământul primar, la locuinţă, la profesiune remunerată). Refugiaţilor le sunt eliberate documente de călătorie pentru a se putea deplasa în afara graniţelor statului lor de reşedinţă.

1.2.f. Instituția azilului politic

Dreptul de a solicita azil, ca drept fundamental al omului, este consacrat la nivel internaţional. Declaraţia Universală a drepturilor omului (art. 14 alin. 1) prevede: „Oricine are dreptul de a căuta şi de a se bucura de azil contra persecuţiei în alte ţări”. La 14 decembrie 1967 Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia nr. 2312 (XXII) a adoptat Declaraţia referitoare la azilul teritorial. În acest document (art. 1) se prevede că statele trebuie să respecte acordarea azilului de către alte state în virtutea suveranităţii lor.

Acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării şi interzicerea extrădării; fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se de persecuţii pe motive politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea suveranităţii lor, stabilesc în legislaţia naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a azilului; dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor penale prevăzute de tratatele internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de acordare a azilului sau refuzului acordării acestuia îi aparţine statului solicitat; acţiunea de acordare a azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie considerată de alte state drept un act inamical.

Dreptul la azil îmbracă două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul acordat pe teritoriul statului se numeşte teritorial. Azilul acordat în misiunile diplomatice sau în instituţiile consulare străine se numeşte diplomatic. Acesta din urmă a fost practicat, cu caracter excepţional, în ţările din America Latină.

2. Drepturi şi obligaţii ale statelor, identificate de doctrină şi care se regăsesc şi în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1974:

1. a) Drepturi: la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, egalitatea în drepturi, de a participa la viaţa internaţională, la legitimă apărare, de a avea acces la descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, la dezvoltare şi progres, la cooperare etc.
2. b) Obligaţii: de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate conflictele pe cale exclusiv paşnică, de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate, de a proteja mediul etc.