În ceea ce priveşte investitura Guvernului, trebuie precizat că în România ea comportă mai multe faze[1]:
- În primul rând, Preşedintele României va desemna un candidat pentru funcţia de prim- ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea în Parlament, sau dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Astfel cum este redactat textul constituţional al articolului 103, nu rezultă că primul ministru trebuie să fie neapărat un membru al Parlamentului. Preşedintele României dispune de o largă arie de posibilităţi pentru desemnarea primului ministru, acesta putând fi, în anumite situaţii, o persoană independentă, care să nu aparţină nici unui partid, dar care să fie acceptabilă tuturor formaţiunilor politice.
- După ce primul ministru va fi desemnat, el urmează să solicite, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Referirea pe care o face textul la "întreaga listă" a Guvernului trebuie interpretată în sensul că toţi membrii Guvernului, fără excepţie, trebuie să fie aprobaţi de Parlament. Aşa cum se cunoaşte, după Revoluţia din Decembrie 1989 a fost reintrodusă în România instituţia "secretarilor de stat". Unii dintre aceşti secretari de stat sunt membri ai Guvernului, alţii nu au această calitate. Acei secretari de stat care sunt membri ai Guvernului, fiind incluşi în componenţa acestuia, trebuie să fie cuprinşi în lista membrilor Guvernului, care este supusă Parlamentului spre aprobare.
- Un al treilea moment îl reprezintă dezbaterea programului şi a listei Guvernului de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite în şedinţă comună. Potrivit prevederilor Constituţiei, Parlamentul acordă încrederea Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
- Un al patrulea - şi ultim - moment este acela în care primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun în mod individual jurământul în faţa Preşedintelui României. Momentul acesta este deosebit de important, deoarece Guvernul, în întregul său, şi fiecare membru al acestuia, în parte, încep să-şi exercite mandatul numai după depunerea jurământului.
Constituţia prevede că funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau senator. Se prevede, totodată, că funcţia de ministru este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. Prin legi organice pot fi însă stabilite şi alte incompatibilităţi.
În ceea ce priveşte încetarea calităţii de membru al Guvernului, aceasta are loc în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
O poziţie specială în cadrul Guvernului o ocupă primul ministru, care conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. El prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care urmează să fie dezbătute cu prioritate. În ipoteza în care primul ministru se află în imposibilitate să-şi exercite funcţiile ori a demisionat, a decedat sau se găseşte într-o stare de incompatibilitate, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile sale. Acest interimat va înceta dacă primul ministru îşi reia activitatea într-un termen de cel mult 45 de zile. Termenul de 45 de zile este valabil şi pentru cazul altor miniştri care nu-şi pot exercita temporar funcţiile.
În îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe[2]. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor în timp ce ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale, de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Atât hotărârile cât şi ordonanţele vor fi semnate de primul ministru şi contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. Ele urmează să fie publicate în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa hotărârii sau ordonanţei.
[1] Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României. Comentată şi adnotată, pag.301 şi urm.
[2] Constanţa Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura "Victor", Bucureşti, 2001, pag.218.