Amerigo Vespucci a stimulat cercetările ce aveau să ducă la descoperirea lui Rio de la Plata de către Juan Diaz de Solis, în 1516, şi a strâmtorii Magellan, de Ferdinand Magellan, în 1520. Aceşti doi călători au pus în lumină contururile Coastei atlantice a ceea ce se numeşte astăzi Argentina. Încercând să-şi constituie o aşezare în sus de la Plata, pe care au denumit-o Mar dulce sau Marea proaspătă, Solis şi puţinii săi prieteni au fost ucişi de către indieni într-o ambuscadă. Supravieţuitorii acestei expediţii s-au întors în Spania. Rio de la Plata nu a mai fost explorat până când Magellan a ajuns acolo, în 1520 şi apoi, după el, Sebastian Cabot, în 1526. Cel din urmă i-a reunit pe supravieţuitorii expediţiei lui Solis, care vorbeau despre bogăţiile regiunii. Cabot a descoperit râurile Parana şi Paraguay şi a pus bazele primei aşezări spaniole în bazinul la Plata - Sancti Spiritus1.
O altă expediţie a pornit din Spania în 1528, sub comanda lui Diego Garcia, un fost ofiţer din expediţia lui Solis.
Toate expediţiile, de fapt, căutau o încântătoare "cetate a cezarilor", o variantă a Eldorado-ului, care a incitat, de altfel, numeroase expediţii şi explorări în această perioadă. Baza de la Sancti Spiritus a fost şi ea distrusă ca urmare a unui atac al indienilor.
O nouă expediţie spaniolă a avut loc în 1535, sub conducerea lui Pedro de Mendoza, care a sfârşit, de asemenea, în mod tragic. În acelaşi timp, o expediţie sub conducerea lui Juan de Ayolas şi Domingo Martinez de Irala a încercat să urce pe râurile Plata şi Paraguay. Ambele expediţii porniseră din Buenos Aires, dar puţinii colonişti care locuiau acolo s-au deplasat în 1541 spre Assuncion, care a rămas în tot acest timp rezidenţa permanentă în zonă şi care a jucat un rol important în cucerirea Argentinei de Nord. În 1580, Buenos Aires este refondat de Juan de Garay cu sprijinul locuitorilor din Assuncion, dar mult timp a rămas izolat de zona de Nord.
În această perioadă se înregistra o emigraţie foarte slabă din Spania, datorită atracţiei mult mai puternice pe care o exercitau pe atunci Mexic asupra spiritelor dornice de aventură, Peru şi alte colonii spaniole. Cu toate acestea, o societate puternică s-a dezvoltat chiar din primele comunităţi, cu sprijinul forţei de muncă indiene şi sprijinul cailor, catârilor şi navelor importate de către spanioli. La acestea se adăugau produsele naturale ale ţării, care erau exploatate cu forţa de muncă indiană. Misiunile catolice au îndeplinit şi ele un rol remarcabil în procesul de colonizare.
În perioada colonială, din punct de vedere politic Argentina constituia o provincie ce făcea parte din vice-regatul Peru, până în 1776. Trei din oraşele sale - Tucuman, Cordoba şi Buenos Aires - au dobândit o anumită faimă în această regiune şi au contribuit mult la edificarea unităţii naţionale argentiniene.
Mişcarea de independenţă a început odată cu lupta împotriva invaziei britanice a zonei Buenos Aires, în 1806-1807. Intervenţia lui Napoleon în Spania a împărţit ţara între sprijinitorii celor două guverne rivale: unul dintre acestea era condus chiar de fratele lui Napoleon, Joseph Bonaparte, iar celălalt fusese creat de o juntă patriotică în numele regelui exilat Ferdinand al VlI-lea şi era sprijinit de britanici. Mişcarea legitimă era sprijinită mai mult de creoli decât de spaniolii originari. În această perioadă oraşul Buenos Aires - ca şi alte aşezări - era condus de un consiliu municipal care se numea cabildo. O asemenea instituţie spaniolă s-a dezvoltat în colonii încă din secolul XVII. Deşi puterile sale erau limitate, el era singurul organ care le-a dat coloniştilor experienţa autoconducerii. Cu timpul, cabildo a devenit un fel de organizaţie deschisă, un fel de adunare publică a oraşului, care includea membri importanţi ai comunităţii. La 25 mai 1810, un asemenea cabildo deschis a pus bazele unui guvernământ autonom, care urma să administreze vice-regatul la Plata în numele regelui Ferdinand al VII-lea. Cu toate acestea, când Ferdinand şi-a restaurat puterea, în 1814, el s-a dovedit a fi unul dintre cei mai răi regi pe care i-a avut Spania. În consecinţă, o adunare care a reprezentat majoritatea locuitorilor ţării s-a reunit la San Miguel de Tucuman şi la 9 iulie 1816 a proclamat independenţa ţării, sub numele de Provinciile Unite de la Rio de la Plata. Noul stat independent a avut de făcut faţă unor ciocniri cu forţele spaniole care ameninţau ţara de la bazele lor din Peru, până când şi această ţară a fost eliberată de sub dominaţia spaniolă de Jose de San Martin şi Simon Bolivar, în 1820-1824. Consolidarea independenţei statului Rio de la Plata a fost legată de îndepărtarea spaniolilor şi proclamarea independenţei de către provinciile spaniole vecine.
După o scurtă perioadă în care se manifesta rivalitatea între două organizaţii politice, guvernul revoluţionar permanent de la Buenos Aires şi Liga popoarelor libere, ambele organizaţii s-au destrămat şi se părea că oraşul Buenos Aires îşi va pierde poziţia ca sediu al Guvernului naţional. În toate provinciile, pe atunci, s-au ridicat lideri militari care şi-au asumat puterea. Întrucât între diferitele provincii existau mari deosebiri, oraşul Buenos Aires era singurul în măsură să ia iniţiativa unificării ţării. În provincia Buenos Aires s-a afirmat "partidul ordinii", care - preluând puterea de la militari - a întreprins o politică de reforme şi de consolidare a statului, bucurându-se de sprijinul proprietarilor rurali şi al comercianţilor urbani.
În decembrie 1824 s-au desfăşurat lucrările unei prime adunări constituante, care a creat funcţia de preşedinte al republicii şi l-a ales pe Bernardino Rivadavia ca prim preşedinte. Au urmat un război civil şi un război împotriva Braziliei, care au dus la demisia lui Rivadavia. Puterea a fost preluată de colonelul Manuel Dorrego, sprijinit de anumite grupuri locale de interese. În 1828, în timpul preşedinţiei sale, Uruguayul se desprinde de Argentina, deşi fusese considerat indispensabil pentru integritatea naţională a acestei ţări. După mai multe confruntări între diferiţi lideri locali, puterea este preluată de Juan Manuel de Rosas (1829-1852), care a reuşit să obţină un sprijin mult mai mare decât predecesorii săi, fiind susţinut de moşieri, de exportatori şi de alte grupuri de interese. El reuşeşte să reunească provinciile într-un sistem federal, sub conducerea oraşului Buenos Aires. Rosas nu a avut o preşedinţie uşoară, fiind nevoit să facă faţă unor rebeliuni şi disputelor pentru influenţă în zonă, din partea Braziliei şi Uruguayului.
Între timp se produce o dezvoltare economică a unor oraşe care se aflau, în trecut, cu mult în urma provinciei Buenos Aires. Printre acestea se remarca Santa Fe, unde în 1852 generalul Urquiza reuneşte o Convenţie constituţională la care oraşul Buenos Aires a refuzat să participe, dar unde este adoptată o nouă constituţie pentru întreaga ţară, care intră în vigoare la 25 mai 1853. Provincia Buenos Aires, care a refuzat câţiva ani să se alăture noii confederaţii, a sfârşit prin a fi încorporată de către Urquiza prin forţa armată. Urquiza a fost urmat la preşedinţie de Santiago Derqui, care a ajuns la o înţelegere cu guvernatorul din Buenos Aires, Bartolomeu Mitre. Urquiza i-a recunoscut acestuia dreptul de a conduce ţara, dar şi-a păstrat pentru el autoritatea asupra provinciilor Entre Rios şi Corrientes. Noul preşedinte Bartolomeu Mitre (1862-1868) şi-a văzut slăbită puterea datorită forţelor de opoziţie. În această perioadă, Argentina, Brazilia şi Uruguay se aliază într-un război de uzură împotriva Paraguayului. Deşi procesul de edificare a statului naţional pare să prindă contur, el nu duce la consolidarea grupărilor liberale care îl susţinuseră pe Mitre în 1861-1862. Armata refuză să sprijine politica preşedintelui şi unul dintre nepoţii lui Rosas reuşeşte chiar să-i convingă pe militari să-l sprijine pe candidatul prezidenţial Domingo Faustino Sarmiento, originar din San Juan. Acesta este urmat la putere de Nicolas Avellaneda, ministrul său de justiţie şi educaţie, care are de făcut faţă unor dificultăţi economice. Avellaneda a adoptat o politică de austeritate şi a încercat să încheie un acord cu forţele în declin ale naţionalismului liberal. La conducerea statului a urmat generalul Julio Argentino Roca, originar din Tucuman, care desfaşurase cu succes operaţiuni militare în luptele cu indienii. În timpul său, ţara a fost dominată de partidul autonomiei naţionale, care se compunea dintr-o alianţă a unor variate grupuri de interese. Formula lui Roca "Pace şi administraţie eficientă" îi satisfăcea pe mulţi oameni de afaceri şi proprietari agrari, care vedeau cu ochi buni expansiunea economică a Argentinei. Dar perioada de expansiune economică a urmat după criza din 1890, care a fost însoţită de o criză politică. În consecinţă, după 1890 s-a afirmat în viaţa politică un nou partid - Uniunea civică radicală. Revenit la putere, Roca nu a reuşit să amelioreze prea mult situaţia, iar sistemul politic argentinian vădea tot mai mult necesitatea unei reforme a mecanismului electoral. În 1912, preşedintele Roque Saenz Pena a convins Congresul să adopte o lege cu privire la sistemul electoral, care instaurează votul obligatoriu şi secret pentru toţi cetăţenii bărbaţi majori. Hipolito Irigoyen devine primul preşedinte ales prin acest sistem de vot.
A urmat o perioadă de afirmare a Frontului radical, care a pus capăt sistemului patronajului politic folosit de conservatori pentru a-şi promova candidaţii. Administraţia radicală a dovedit totodată preocuparea pentru a-şi extinde baza politică şi pentru a ajunge la înţelegere cu uniunile muncitoreşti moderate. Ea elaborează chiar un plan de reformă universitară. Sistemul se dovedeşte ineficace în condiţiile crizei din 1929, care provoacă o acţiune a militarilor pentru a prelua puterea politică în ţară.
O lovitură de stat militară, care l-a înlăturat de la putere pe preşedintele Irigoyen, a instalat ca preşedinte pe generalul Jose Felix Uriburu, favorabil ideilor fasciste. A urmat apoi la preşedinţie un alt general - Justo, sprijinit de o coaliţie de conservatori şi socialişti independenţi, ales cu o largă maj oritate. Noul preşedinte a trebuit să facă faţă unor dificultăţi economice şi chiar obligat să efectueze reforme nepopulare, ca de pildă restructurarea sistemului monetar. Următorul preşedinte, Roberto Ortiz, a solicitat intervenţia federală în provincia Buenos Aires, aflată în mâinile unei oligarhii conservatoare corupte. După retragerea sa din motive de sănătate, următorul preşedinte - Ramon S.Castillo - a restaurat puterea coaliţiei conservatoare.
La izbucnirea celui de al doilea război mondial, Argentina şi-a declarat neutralitatea. Preşedintele Castillo a pierdut puterea ca urmare a unei lovituri de stat condusă de ministrul său de război, generalul Pedro P.Ramirez.
Perioada care a urmat a fost confruntată cu alegerea între sistemul reprezentativ şi instalarea unei dictaturi militare. Generalul Ramirez, devenit preşedinte în 1943, a menţinut neutralitatea, dar a instaurat un regim autoritar, stabilind cenzura presei şi dizolvarea partidelor politice. Sub presiunea Statelor Unite, el a rupt relaţiile diplomatice cu Germania. Deşi un alt conducător militar i-a urmat la putere, generalul Edelmiro J.Farrell, presiunile pentru întoarcerea democraţiei erau tot mai puternice.
O stabilizare a ţării se obţine în momentul în care Juan Domingo Peron devine preşedinte. El ocupase anterior funcţiile de ministru al muncii, iar apoi vice-preşedinte şi ministru de război. În toate activităţile sale el reuşise să obţină un important sprijin popular, inclusiv din partea sindicatelor. Pentru a candida în alegeri, Peron a organizat Partidul muncii, care s-a impus repede pe scena politică, şi a reuşit să obţină controlul ambelor Camere ale Congresului. Perioada preşedinţiei lui Peron a fost foarte importantă în viaţa politică a Argentinei, el efectuând o serie de reforme sociale şi economice (naţionalizarea transporturilor, a unor ramuri ale industriei, etatizarea comerţului exterior, separarea deplină a bisericii de stat ş.a.). Cu toate acestea, stilul său de conducere era autoritar şi individualist.
După o perioadă de prosperitate, inflaţia a început să se arate şi ţara a început să cunoască dificultăţi. Reforma constituţională din 1949 i-a permis lui Peron să fie reales în 1951, dar guvernul său a început să adopte tot mai mult o orientare conservatoare, în special după moartea soţiei preşedintelui, Eva Peron, în iulie 1952, puternică personalitate politică, care a dat regimului peronist imaginea unei democraţii populare. După moartea Evei Peron, preşedintele nu a mai reuşit să menţină situaţia sub control, având de făcut faţă unor nemulţumiri din partea studenţilor şi a bisericii.
După lovitura de stat care l-a obligat pe Peron să părăsească ţara (septembrie 1955), Argentina cunoaşte tot mai accentuate intervenţii ale forţelor armate în viaţa politică a statului. Puterea este preluată succesiv de generalul Lonardi şi apoi de generalul Pedro Eugenio Aramburu, devenit preşedinte în noiembrie 1955. Noul regim militar a dizolvat partidul peronist şi a trecut sindicatele sub administrarea statului. Cu toate acestea, peroniştii au păstrat o considerabilă putere politică şi în 1958
- au sprijinit pe Arturo Frondizi, un lider radical care a promis să le permită reîntoarcerea în viaţa politică. Devenit preşedinte, Arturo Frondizi a manifestat un puternic interes pentru atragerea investitorilor străini, ducând totodată şi o campanie împotriva inflaţiei, devenind nepopular datorită măsurilor întreprinse. Peroniştii, reorganizaţi în 1962, au redobândit controlul asupra unor importante provincii, inclusiv provincia Buenos Aires. Forţele armate însă i-au retras sprijinul acordat lui Frondizi, au dizolvat Congresul şi au instalat un guvern care şi-a desfăşurat activitatea 18 luni, prezidat de Jose Maria Guido, preşedintele pro tempore al Senatului.
Alegerile din iulie 1963 au consacrat victoria lui Arturo Ilia, candidatul Uniunii populare radicale civice. Acesta a încercat să revitalizeze politica economică a lui Frondizi, dar încercările sale de a limita puterea peroniştilor s-au dovedit ineficiente. Peroniştii au sprijinit o încercare de forţă din iunie 1966, care l-a adus la putere pe generalul Juan Carlos Ongania. Perioada lui Ongania a fost marcată de răzmeriţe, răscoale şi manifestări studenţeşti. În acelaşi timp, buna funcţionare a instituţiilor statului era periclitată de acţiunile armatei populare revoluţionare (un grup troţkist) şi de grupurile peroniste, dintre care Montoneros au capturat şi ucis pe fostul preşedinte Aramburu, care organiza o mişcare de reîntoarcere la regulile constituţionale. În aceste condiţii, forţele armate au răsturnat guvernul Ongania, în iunie 1970. Generalul Roberto Marcelo Levingston a luat locul lui Ongania şi a fost înlocuit, la rândul său, de către generalul Alejandro Agustin Lanusse. În martie 1973 a fost ales preşedinte Hector Campora, cu sprijinul unei coaliţii peroniste, Frontul justiţialist de eliberare. După alegeri, Hector Campora cedează puterea lui Peron, reîntors în ţară. Acesta este ales, tot în 1973, ca preşedinte al statului, având ca vice-preşedinte pe soţia sa, Maria Estella Martinez de Peron. Noua sa politică economică îmbină stabilizarea monetară cu controlul preţurilor şi veniturilor şi limitarea profiturilor exportatorilor agrari. Moartea lui Peron, la 1 iulie 1974, aduce în fruntea statului pe soţia sa. Noua preşedintă nu reuşeşte să se menţină la putere, iar încrederea exagerată a acesteia în Lopez Rega se dovedeşte defavorabilă imaginii sale politice. Puterea este preluată din nou de militari, la 24 martie 1976, care constituie o juntă militară, alcătuită din comandanţii celor trei arme. Congresul naţional este dizolvat iar activitatea partidelor politice şi a sindicatelor este suspendată. Generalul Jorge Rafael
Videla este desemnat preşedinte de către juntă, iar în 1978 este reales pentru un nou mandat, până în martie 1981, când funcţia sa este preluată de Roberto Viola.
La 12 decembrie 1981, preşedintele Viola se retrage din motive de sănătate, atribuţiile sale fiind preluate în ziua următoare de general locot.Leopoldo Galtieri, comandantul şef al armatei. Acesta, spre deosebire de predecesorii săi Videla şi Viola, hotărăşte să-şi păstreze funcţiile militare şi să rămână membru al juntei. Junta militară are de făcut faţă însă unor mari dificultăţi de ordin economic, precum şi unor diferende cu Chile referitoare la Canalul Beagle şi cu Marea Britanie privind insulele Malvine (Falkland). Eşecul conflictului militar cu Marea Britanie duce la retragerea lui Galtieri din funcţia de preşedinte, la 17 iunie 1982. Noul preşedinte devine generalul Reynaldo Bignone, care permite activitatea partidelor politice şi anunţă alegeri generale. Cu sprijinul peroniştilor şi al grupărilor radicale, alegerile sunt câştigate la 30 octombrie 1983 de Raul Alfonsin, un jurist care decretează o amnistie dar anunţă judecarea unor membri ai fostelor guverne militare. Mai mulţi membri ai fostei junte militare sunt condamnaţi, inclusiv Videla şi Viola. Galtieri, achitat în proces, va fi condamnat în 1986 pentru incompetenţa sa şi a altor ofiţeri în timpul războiului din insulele Falkland. Acţiunile întreprinse împotriva militarilor duc la rebeliuni deschise împotriva noilor autorităţi, militarii opunându-se judecării unor ofiţeri pentru activităţile anterioare. Programul lui Alfonsin, un program de austeritate, "Planul austral" - de la denumirea noii monede naţionale australul - se dovedeşte eficace pentru a stopa inflaţia şi pentru a reinstala încrederea în economia argentiniană. Alegerile din 1989 îl aduc la putere pe Carlos Saul Menem, (reales în 1995) un peronist care face apel la clasele sărace şi muncitoare, sprijinitori tradiţionali ai peronismului. Datorită dificultăţilor economice, Alfonsin este obligat să demisioneze cu 5 luni mai devreme de terminarea mandatului şi preşedintele Menem îşi preia funcţia la 8 iulie 1989. Preşedintele Menem se pronunţă pentru economie liberă de piaţă, cu tarife scăzute, bazată pe un pact privind cuantumul salariilor, încheiat între reprezentanţii muncitorilor, cercurilor de afaceri şi ai guvernului, susţinând totodată privatizarea companiilor de stat ineficiente. Pentru a obţine sprijinul militarilor, preşedintele Menem amnistiază o serie de ofiţeri implicaţi în încălcări ale drepturilor omului şi îl graţiază chiar pe fostul preşedinte Galtieri. În timpul său, războiul dintre Argentina şi Marea Britanie ia sfârşit în mod formal şi sunt restabilite relaţiile diplomatice.
Alegerile prezidenţiale din 26 octombrie 2002 sunt câştigate de Fernando de la Rua, obligat să demisioneze însă datorită unor puternice manifestaţii de stradă, determinate de agravarea situaţiei economice. După demisia sa se succed la putere în mai puţin de un an: Ramon Puerta, Adolfo Rodriguez Saa şi Eduardo Camano.A urmat, fiind ales de Congres la 1 ianuarie 2002, Eduardo Duhalde, avand un mandat limitat. El a fost guvernator al provinciei Buenos Aires şi preşedinte al Congresului Naţional Justiţialist.
Actualul preşedinte al ţării este Nestor Carlos Kirchner Ostoic, fost guvernator al statului Santa Cruz, având o orientare politică peronistă de centru stânga. El a fost ales la 27 aprilie 2003, după ce Carlos Menem, dandidatul cel mai bine plasat - care obţinuse 24% dintre voturi - s-a retras din competiţia prezidenţială. Ca urmare a retragerii lui Carlos Menem, Kirchner a devenit preşedinte al Argentinei cu numai de 22% din voturi. El a moştenit o situaţie economică grea, dar a reuşit să renegocieze datoria publică şi să obţină anumite progrese pe plan economic, ceea ce i-a sporit popularitatea.