Teritoriul pe care se găseşte astăzi Brazilia a fost ocupat încă din vechime de triburi indiene. Portughezul Pedro Alvares Cabral a descoperit acest teritoriu la 22 aprilie 1500. Ca urmare a acestei descoperiri a început acţiunea de colonizare a Braziliei odată cu expediţia lui Alfonso de Souza (15301532). Iniţial Brazilia era împărţită în 15 căpitănii ereditare, care se întindeau pe o distanţă de 50 de leghe de-a lungul coastelor şi pe o distanţă nedefinită în centrul ţării. Aceste căpitănii erau conduse de curteni ai Coroanei, dispunând de largi privilegii, al căror nume era donatarios. Dintre căpitănii, cea mai înfloritoare era cea de la Sao Vicente. Regele Portugaliei, Ioan al III-lea, a luat măsura unificării căpităniilor conduse de donatarios într-o administraţie centrală, condusă de un guvernator general[1].
Ofiţerii locali controlau căpităniile, iar punctele cele mai importante ale coastei au fost fortificate. În oraşe a fost stabilită o organizare municipală, similară cu cea portugheză. Perioada care a urmat s-a caracterizat printr-o puternică influenţă a misiunilor iezuite, dar şi prin încercări franceze sau olandeze de a pune în pericol suveranitatea portugheză asupra Braziliei. Expansiunea portugheză a continuat în pofida opoziţiei manifestată de alte puteri coloniale, reuşind să unifice ţara, să-i dezvolte economia - axată în special pe cultivarea trestiei de zahăr şi extragerea aurului -, şi să generalizeze folosirea limbii portugheze, care a constituit un important factor unificator.
Coloniştii, nemulţumiţi de administraţia portugheză, s-au răsculat împotriva puterii metropolitane, militând pentru independenţa ţării. Imperiul brazilian s-a proclamat independent în 1822, având drept conducător pe Pedro I. Imperiul instaurat în 1822 a durat până în 1889.
Prima constituţie braziliană datează din 1824, ea fiind modificată în 1834, pentru a asigura o mai mare descentralizare provinciilor, prin crearea unei adunări provinciale, dispunând de o putere locală considerabilă. Perioada imperiului a fost marcată de intervenţia pentru răsturnarea dictatorului argentinian Juan Manuel de Rosas (1852) şi intervenţia în războiul paraguaian (1864-1870). Economia imperiului se baza pe agricultura sclavagistă, puterea politică reală fiind în mâinile marilor fermieri care formau un fel de elită în această perioadă în Brazilia.
În 1831 Brazilia a acceptat să interzică traficul de sclavi, dar acesta a încetat de abia în 1851. În
- a fost adoptată o lege care declara liberi toţi copiii născuţi din sclavi. În 1884 provinciile Ceara şi Amazonas şi-au eliberat sclavii; o eliberare masivă a sclavilor a avut loc în 1885, dar abolirea definitivă a sclaviei, cu o compensaţie pentru proprietarii de sclavi, a fost hotărâtă de abia la 13 mai 1888.
Deşi imperiul brazilian reuşise unele realizări din punct de vedere economic şi începuse chiar o modernizare a ţării, monarhia se dovedea tot mai puţin aptă pentru a face faţă noilor schimbări, ceea ce a dus la abdicarea lui Pedro al II-lea şi abolirea monarhiei în 1889.
Evoluţia Braziliei după 1889 a fost marcată de promovarea în înaltele funcţii din stat a unor reprezentanţi ai elitei proprietarilor de plantaţii, de alternare a unor perioade de dictatură şi a unor perioade democratice. În 1891 a fost promulgată noua Constituţie, ce a fost caracterizată ca fiind prezidenţială, federală, democratică şi republicană. Noile state componente ale federaţiei dispuneau de mai multe puteri decât fostele provincii din epoca imperială.
Primul preşedinte ales, Deodoro da Fonseca, s-a dovedit incapabil să guverneze potrivit prevederilor noii Constituţii. Popularul vicepreşedinte care i-a luat locul, Marshall Floriano Peixoto, a restabilit liniştea şi ordinea. Perioada care a urmat a fost marcată pe de o parte prin constituirea unor noi state, dar şi prin încercări de rebeliune împotriva proprietarilor plantaţiilor de cafea, care continuau să domine economia şi politica ţării. O figură importantă în viaţa politica a ţării a fost Getulio Vargas, guvernatorul statului Rio Grande do Sul, care a preluat puterea în urma unei răscoale în 1930. El a guvernat ţara între 1930 şi 1945 şi apoi între 1951 şi 1954. Deşi a concentrat în mâinile sale puteri foarte mari, Vargas a dus o politică socială activă şi s-a aliat cu S.U.A. în războiul împotriva Germaniei şi Italiei. Revenit la putere în 1954, de astă dată prin alegeri, Vargas nu s-a dovedit la fel de abil pentru a domina forţele politice, fiind lipsit şi de o majoritate fermă în cadrul Congresului. O serie de acuzaţii, printre care cele privind implicarea sa în acţiunile de corupţie şi în asasinarea unui ziarist - adversar politic -, l-au făcut pe Vargas să demisioneze la 24 august 1954 şi apoi să se sinucidă.
Dintre preşedinţii care au urmat lui Getulio Vargas s-au remarcat Juscelino Kubitschek de Oliveira, Janio Quadros, Juao Goulard, acesta din urmă fiind răsturnat de o dictatură militară după ce încercase un program de reforme sprijinit de forţele de stânga. Răsturnarea lui Goulard a adus la putere un preşedinte militar, Castello Branco, care la 27 octombrie 1965 a semnat un Act instituţional suspendând toate partidele politice şi restaurând puterile prezidenţiale. A fost creat un sistem artificial de două partide. În decembrie 1966, Castello Branco a solicitat - într-o sesiune extraordinară a Congresului - aprobarea unei noi Constituţii, elaborată de un grup de experţi guvernamentali. Noul document, proclamat la 24 ianuarie 1967, cuprindea o serie de idei expuse în programul forţelor armate şi confirma extinderea puterii executive şi a guvernului central.
Printre schimbările importante aduse de noua Constituţie erau: alegerea indirectă a preşedintelui şi a vicepreşedintelui pe un singur tichet; reducerea mandatului prezidenţial de la 5 la 4 ani; competenţa tribunalelor militare de a judeca pe civilii care ar fi încălcat legile securităţii naţionale; conferirea către preşedinte a puterii de a emite decrete de urgenţă, fără consultarea Congresului; contestarea dreptului Congresului de a întârzia legislaţia solicitată de către executiv.
Preşedinţii Costa da Silva, Medici şi Geisel nu s-au îndepărtat prea mult de la programul administraţiei militare. La 13 decembrie 1968, corpurile legiuitoare au fost suspendate pe o durată nedefinită, executivul fiind autorizat să guverneze prin decrete.
Tranziţia către viaţa civilă s-a făcut treptat, începând din 1978. Revenirea la un guvern civil s-a produs în ianuarie 1985, când Colegiul electoral i-a ales pe Tancredo de Almeira Neves ca preşedinte, şi Jose Sarney ca vicepreşedinte.
Noua Adunare constituantă şi-a început lucrările în februarie 1987, Constituţia actuală a Braziliei fiind promulgată la 5 octombrie 1988.
În alegerile prezidenţiale, prin vot direct, a fost ales Fernando Collor de Mello, propus de Partidul Naţional al Reconstrucţiei, pe o platformă care viza dezvoltarea economică şi modernizarea. Collor a câştigat alegerile cu 43% din votul popular, în timp ce contra-candidatul său da Silva obţinea 38%, iar 19% din voturi reprezentau abţineri sau voturi nule.
Preşedintele Collor şi-a preluat funcţia la 15 martie 1990, în condiţiile unor dificultăţi economice şi a unei mari datorii externe. În septembrie 1992, împotriva sa s-a iniţiat procedura de impeachment pentru corupţie. El a demisionat la 29 decembrie 1992, în timp ce începea procesul său, iar Tlamar
Franco devenea preşedinte interimar. A urmat Fernando Henrique Cardoso, care şi-a început mandatul la 1 ianuarie 1995, fiind ales în octombrie 1994 cu cea mai populară majoritate cunoscută vreodată în Brazilia şi care a fost reales în 1998. Actualul şef al statului este Luiz Inacio Lulada Silva (de la 1 ianuarie 2003), ales cu 61,3% din voturi.
[1] The New Encyclopedia Iritannica, 15th edition, vol.15, Macropaedia, pag.185; Encyclopedia Universalis France, S.A., 1990. Corpus 4, pag.495; Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.88; The World Almanac and look of Facts, 1996, World Almanac Books, Funk and Wadnalis Corporation, editor: Robert Famighetti, Mahwah, New Jersey, 1995, pag.746.