Leagănul unei vechi culturi şi civilizaţii, Japonia a cunoscut o tumultoasă dezvoltare politică, perioade de război civil şi lupte pentru supremaţie, precum şi câteva războaie importante cu statele vecine. Organizarea politică a ţării a alternat între un regim centralizat şi autocratic şi descentralizarea ţării, sub conducerea unor lideri locali sau unor familii feudale[1].
Primul stat japonez - Yamato - a fost constituit în anul 400 după Christos, în insula Honshu, fiind puternic influenţat de civilizaţia chineză. El şi-a extins, în următoarele secole, autoritatea asupra întregului Arhipelag Nipon, dar şi asupra părţii meridionale a Coreei.
Tradiţia japoneză vorbeşte despre un puternic stat centralizat în anii 660 după Christos, proclamat odată cu dobândirea puterii de către primul împărat Jimmu. În epoca Nara (710-794), Japonia se transformă într-o monarhie absolută şi se întemeiază pe un puternic aparat birocratic, iar capitala imperiului este stabilită la Kyoto (794).
Perioada care urmează - perioada şogunatului, 1192-1867 - este marcată prin slăbirea autorităţii regale şi preluarea puterii efective de către comandantul militar suprem (şogun). În această perioadă funcţia imperială se trasnformă de fapt într-o funcţie ceremonială, decorativă.
Perioada şogunatului nu este lipsită de confruntări şi lupte interne, ţara fiind puternic marcată de confruntările dintre marii feudali, conducători ai diferitelor familii. Familiile feudale se succedau la putere în epoca feudală impunând conducători de fapt ai ţării. Astfel, familia Fujiwara şi-a asumat puterea în secolul XI, dar ascensiunea sa era obstaculată de membrii altor familii puternice. De fapt, primul guvern militar al şogunatului a fost stabilit în 1192 de către samuraiul Mimamoto Yoritomo. În timpul şogunatului Kamakura (1192-1333), Japonia a trebuit să facă faţă invaziei mongole şi războiului cu mongolii, care au slăbit puterea şogunatului Kamakura. Perioada şogunilor Ashikaga (1338-1573) s-a caracterizat prin războaie dintre familiile puternice. O unificare politică este iniţiată de Oda Nobunaga şi înfăptuită de Toyotomi Hideyoshi (în 1590). Unificarea ţării nu intervine totuşi decât după moartea lui Hideyoshi, în 1598, când Tokugawa Ieyasu, unul dintre sprijinitorii lui Hideyosi, şi-a înfrânt principalii rivali în bătălia de la Sekigahara.
Perioada şogunatului Tokugawa (1603-1867) se caracterizează prin politica de izolaţionism, care prohibea orice contacte cu străinii. Cu toate acestea, în această perioadă se fac excepţii în favoarea negustorilor olandezi. Perioada Tokugawa - perioadă de pace şi de stabilitate - aduce cu sine o dezvoltare a economiei şi a culturii. Spre sfârşitul perioadei Tokugawa încep să fie totuşi permise schimburile cu străinii, iar penetraţia acestora devine o realitate.
Restaurarea puterii imperiale are loc în 1868, odată cu încoronarea împăratului Meiji. Urmează o perioadă de puternică dezvoltare economică, benefică pentru Japonia, şi chiar de stabilitate politică.
Este de remarcat că după o lungă perioadă în care contactele cu străinii fuseseră prohibite, se încheie numeroase tratate cu ţările europene şi S.U.A. Astfel, se pot menţiona tratatele încheiate în 1854 cu S.U.A. şi Marea Britanie, în 1858 cu Rusia, Franţa şi Olanda şi în 1861 cu Prusia.
Perioada Meiji se caracterizează prin înlăturarea structurilor feudale şi printr-o puternică dezvoltare capitalistă, după modelul european şi nord-american.
Pe plan juridic, evenimentul cel mai important îl constituie adoptarea Constituţiei din 1889, constituţie "concedată" de împărat şi care putea fi amendată numai din iniţiativa acestuia. Prevederile Constituţiei erau, totuşi, generale. Astfel, drepturile şi libertăţile concedate urmau să fie precizate prin lege. In cazul în care Dieta refuza să aprobe bugetul, urmau să fie aplicate prevederile bugetului anului precedent. Persoana împăratului era "sacră şi inviolabilă"; el era comandantul suprem al armatei, putea să declare război şi să încheie pacea, să dizolve Camera inferioară a Parlamentului. Parlamentul se compunea din două Camere: Camera nobililor, alcătuită din membri de drept şi alte persoane desemnate de către împărat, şi Camera deputaţilor, aleasă prin sufragiu censitar. Primele alegeri au avut loc în 1890[2].
In sistemul Constituţiei din 1889, puterea efectivă aparţinea executivului, care putea să revendice că ar reprezenta voinţa imperială. Cu toate imperfecţiunile sale, Constituţia conţinea şi o serie de prevederi democratice. Astfel, Camera inferioară avea dreptul de iniţiativă legislativă; proprietatea privată era inviolabilă şi libertăţile - chiar dacă urmau să fie precizate prin lege ordinară - erau mai mari decât în trecut; un sprijin sporit al cheltuielilor militare nu putea fi aprobat decât de Dietă. Liderii guvernului au avut, de aceea, dificultăţi în a controla Camera inferioară, în pofida puterii de dizolvare a acestei Camere de care dispunea[3].
Camera deputaţilor, sub impulsul unor lideri politici precum Itagaki şi Okuma, a răsturnat mai multe Guverne succesive, refuzând legea bugetară. Ca urmare, Guvernul Ito a recurs la practici neconstituţionale, printre care convocarea Consiliului Suprem Secret (Sumitsuin) care era tot mai des chemat să adopte hotărâri politice. Pe de altă parte, în practică a apărut şi un Consiliu privat al împăratului, grupând mai mulţi foşti prim-miniştri, veterani ai războiului civil, care erau numiţi genro.
Intervenţiile militare japoneze în Formoza şi în Coreea sunt urmate de un veritabil război în 1894, încheiat cu pacea de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), prin care Japonia dobândeşte Formoza şi impune Chinei un tratat de pace care îi permitea să-şi procure minereu de fier. Profiturile de război îi oferă Japoniei mijloacele pentru a-şi înfăptui revoluţia sa industrială.
Un alt război, declanşat împotriva Rusiei, se încheie cu pacea de la Portsmouth (5 septembrie 1905), prin care Japonia dobândeşte jumătatea insulei Sakhalin, concesiunile de la Guandong la extremitatea peninsulei Liaodong, şi obţine drepturile asupra căii ferate din Manciuria de Sud şi anexelor sale, printre care minele de cărbuni de la Fushun.
După război urmează o perioadă de ascensiune a militarilor. Începând din 1912 şi până în 1945, armata dobândeşte un rol esenţial în viaţa politică, ceea ce duce la slăbirea democraţiei parlamentare. De remarcat totuşi, în această perioadă, sunt două mişcări pentru apărarea Constituţiei: prima, mai puternică, în anii 1912-1913, sub conducerea lui Seiyukai, iar a doua, în anii 1923-1924, mai puţin dinamică, soldată cu instalarea Guvernului condus de Kato Takaaki. Din perioada în care acesta devine prim-ministru datează legea cu privire la sufragiul universal masculin, cu puţin timp înainte fiind adoptată însă şi o lege cu privire la menţinerea ordinii, care permitea "reprimarea grupurilor subversive".
Influenţa militară asupra vieţii politice devine tot mai puternică, ea manifestându-se în deosebi prin invadarea Manciuriei şi prin antrenarea ţării în cele două războaie mondiale.
După capitularea Japoniei, la 9 august 1945, urmează o perioadă de ocupaţie a acesteia de către forţele americane. Treptat, în condiţiile războiului rece, relaţiile Japoniei cu S.U.A. încep să se normalizeze, iar în 1951 este încheiat un Tratat de pace separat cu S.U.A. şi Marea Britanie şi un "Tratat de securitate" nipono-american. Încetarea stării de război şi reluarea relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S. în 1956 nu sunt urmate de evoluţii spectaculoase, datorită conflictului teritorial legat de ocuparea insulelor Kurile de Sud în 1945 de către trupele sovietice.
Între octombrie 1945 şi februarie 1946, un Comitet al Cabinetului condus de Matsumoto Joji pregăteşte revizuirea Constituţiei Meiji, dar schimbările propuse sunt apreciate ca fiind puţine şi superficiale. Generalul MacArthur şi colaboratorii săi propun autorităţilor japoneze un nou proiect ca bază pentru viitoare deliberări. Proiectul aprobat de împărat este supus primei Diete convocată după război, aleasă în aprilie 1946 (alegeri în care femeile votează pentru prima dată în Japonia). Constituţia - cu uşoare modificări, a fost promulgată la 3 noiembrie 1946 şi a intrat în vigoare la 3 mai 1947. De remarcat că, prin Constituţie, Japonia a renunţat la război ca "un drept suveran al naţiunii", iar împăratul era descris ca "simbolul statului şi al unităţii poporului". De altfel, la 1 ianuarie 1946, împăratul renunţase să mai invoce origina sa divină. Constituţia prevedea constituirea unui parlament bicameral, ce consacra în fapt mai multe puteri Camerei reprezentanţilor. În pofida grabei cu care a fost pregătită şi inspiraţiei sale străine, Constituţia s-a bucurat de un larg sprijin din partea opiniei publice.
Perioada care a urmat a fost o perioadă de continuă afirmare a Japoniei pe plan economic, politic şi chiar militar, precum şi în ce priveşte influenţa sa în lume. În ce priveşte dezvoltarea juridică a Japoniei, este de menţionat că imediat după restauraţia din 1868 în Japonia fuseseră adoptate măsuri pentru traducerea Codurilor napoleoniene şi punerea acestora în aplicare în Japonia. Deşi proiectul nu a putut fi finalizat atunci, la sfârşitul secolului se putea spune că sarcina modernizării dreptului japonez devenise o realitate, cu sprijinul unor jurişti francezi şi apoi germani. Deşi până la mijlocului secolului XIX dreptul japonez evoluase în special sub influenţa civilizaţiilor indiană şi chineză, influenţa europeană a fost decisivă şi a avut un mare rol în abandonarea politicii de "închidere a ţării" (sakoku). Ca urmare, Japonia şi-a modernizat organizarea politică şi socială şi chiar sistemul judiciar.
Pa plan politic, perioada ce a urmat adoptării noii Constituţii a fost şi perioada unei efervescenţe politice. În viaţa politică japoneză s-au impus o serie de partide politice printre care Partidul Liber- Democrat, care a condus practic ţara aproape în întreaga perioadă de după război, Partidul Social- Democrat, Partidul "Komeito" guvernare curată, Partidul Comunist al Japoniei şi Partidul Democrat Socialist.
După ce a dominat timp de aproape patru decenii viaţa politică a Japoniei, Partidul Liber Democrat a pierdut, în urma alegerilor din 18 iulie 1993, majoritatea absolută în Camera inferioară a Parlamentului. Au fost constituite, în consecinţă, un Guvern de coaliţie condus de Morihiro Hosokawa (6 august 1993), căruia i-a urmat un cabinet minoritar prezidat de Tsutomu Hata (25 aprilie 1994). După retragerea lui Hata, Parlamentul a acordat încrederea sa unui Guvern de coaliţie condus de Tomiichi Murayama, preşedintele Partidului Social-Democrat. În urma alegerilor anticipate din 1996, Partidul Liber-Democrat a revenit din nou la conducerea ţării.
Alegerile din 2000 consacră victoria unei coaliţii compuse din Partidul Liberal Democrat, Partidul Komeito şi Partidul Conservator.
După ce un proiect de reformă a sistemului poştal a fost respins de Camera Comunelor cu 125 de voturi la 108, primul ministru Junichiro Koizumi a dizolvat Camera Reprezentanţilor la 8 august 2005 şi a decis convocarea unor alegeri anticipate pentru 11 septembrie 2005.
La 11 septembrie 2005 s-au desfăşurat alegerile, care au dat câştig Partidului Liberal Democrat. Acesta a obţinut 296 din cele 480 de locuri în Parlament, asigurându-şi o majoritate în Camera Reprezentanţilor, pentru prima dată după alegerile din 1990.
La 21 septembrie 2005, Camera Reprezentanţilor l-a ales ca Speaker pe Yohei Kono, iar Junichiro Koizumi a fost desemnat din nou, de ambele Camere, ca prim ministru.
În ce priveşte regimul politic din Japonia, autorii Enciclopediei Universale apreciază că ar fi dificil de încadrat Japonia într-una din marile categorii cunoscute ale regimurilor politice[4]. Dacă japonezii sunt unanimi în a admite că ţara lor practică un regim parlamentar de tip englez, ei nu folosesc expresii cum ar fi "democraţia japoneză", sau "monarhia niponă". Japonia, care a încetat să fie un imperiu, nu a devenit o democraţie şi cu atât mai puţin o republică. "Această dificultate în criteriul unei definiţii juridice ţine de slăbiciunea reflectării constituţionale în Japonia. Dacă s-a voit un timp să se imite modelul chinez (care nu convenea de altfel deloc slăbiciunii aparatului său administrativ), dacă s-a creat după aceea din toate piesele un regim "şogunal", întemeiat pe dualismul puterii, sau dacă s-a dat în sfârşit, după revoluţia Meiji, o Constituţie imitată după experienţa prusacă, Japonia până în 1945 a fost întotdeauna un imperiu. Ce ar fi putut să i se substituie după traumatismul capitulării?"
Potrivit autorilor Enciclopediei, "Constituţia din 1946, menţinând instituţia imperială, a optat pentru un regim parlamentar imitat după modelul britanic, împrumutând totodată din S.U.A. anumite tehnici de administraţie locală sau judiciară"[5].
[1] Pentru istoria vieţii politice şi de stat a Japoniei a se vedea Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.399; Constantin Vlad, Japonia. Introducere în istorie, cultură, civilizaţie, Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 1998, pag.17; Mihai Epure, Ikebana de Gânduri, Editura pentru turism, Bucureşti, 1991, pag.130; Idem, Din Carpaţi până la Fuji, Editura Cartega în colaborare du Editura Niponica, Bucureşti, 2000, pag.329; Encyclopedia Universalis, vol.12, pag.909; The New Encyclopedia Britannica, vol.22, pag.276.
[2] The New Encyclopedia Britannica, vol.22, pag.299.
[3] Ibidem; Encyclopedia Universalis, vol.12, pag.932.
[4] Encyclopedia Universalis, vol.12, pag.944.
[5] Ibidem, loc.cit.