Ideea statului de drept este indisolubil legată de rolul justiţiei, de promovarea legalităţii în activitatea organelor de stat, de apărarea fermă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Referindu-se la adevărata semnificaţie şi la implicaţiile profunde ale conceptului de stat de drept, profesorul Ion Deleanu sublinia, într-o apreciere cât se poate de reuşită, că "printr-un original circuit feed- back, dreptul odată creat se impune statului - el însuşi subiect de drept - asemenea altor subiecte. Pentru a avea forţa de a se impune, câteva minime condiţii sunt indeniabile: postularea prin normele dreptului a unor valori morale şi politice autentice şi persuasive pentru societatea civilă globală şi pentru individ; instaurarea unei ambianţe democratice; consolidarea principiului responsabilităţii statului; instituţionalizarea unor mijloace de control eficiente asupra activităţii lui; instituirea unei ordini juridice coerente şi stabile; promovarea strictă a principiului legalităţii şi a principiului constituţionalităţii; transformarea omului în reper axiologic cardinal"[1].
În sistemul separaţiei puterilor, puterii judecătoreşti îi revin o serie de atribuţii esenţiale în garantarea bunei funcţionări a tuturor mecanismelor statului, a garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Acţionând ca un factor de echilibru între puterea legislativă şi puterea executivă, puterea judecătorească este chemată să repare orice eventuale disfuncţionalităţi în sistemul separaţiei puterilor, să permită, prin mijloacele sale specifice, repararea unor nedreptăţi, eliminarea oricăror abuzuri nedorite de putere, garantând totodată supremaţia legii şi contribuind la făurirea unei imagini cu adevărat convingătoare cu privire la valorile democraţiei.
Este bine cunoscut faptul că, încă din antichitate conceptul de justiţie a fost asociat cu ideea de dreptate, cu lichidarea oricăror abuzuri, cu posibilităţile de a i se asigura cetăţeanului simplu accesul la împărţirea corectă a dreptăţii. Jus est ars aequi et boni - spunea un vechi adagiu latin care s-a păstrat. Regimurile totalitare
- de toate nuanţele - au căutat să umbrească rolul puterii judecătoreşti şi să o transforme într-o simplă "anexă" a puterii executive, să constrângăjudecătorii, sub pretexte ideologice sau ale unei "raţiuni de stat", să se abată de la îndatoririle lor fireşti şi să pronunţe dreptatea în spiritul anumitor interese politice. În ţările democratice, rolul justiţiei este însă covârşitor în garantarea instituţiilor statului de drept, în promovarea libertăţilor, în eliminarea oricăror vestigii ale politicii de corupţie şi arbitrar. O inscripţie aflată pe frontispiciul clădirii Departamentului Justiţiei din Washington, atribuită lui Platon, glăsuieşte astfel: "Justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă numai dacă sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletele cetăţenilor"[2].
9
Independenţa judecătorilor - corect înţeleasă şi înfăptuită - este menită să aibă un rol excepţional în garantarea tuturor instituţiilor statului de drept. Împărţirea corectă a dreptăţii reprezintă în fond o dovadă esenţială a ataşamentului unei ţări sau alteia faţă de marile principii ale democraţiei internaţionale. Pe de altă parte, este de constatat că rolul cu adevărat eficace al puterii judecătoreşti este condiţionat de garantarea inamovibilităţii judecătorilor, de mecanisme clare şi eficace de garantare a drepturilor procesuale, de accesul fără discriminări al tuturor la instanţele judecătoreşti, de posibilităţile recunoscute oricărui cetăţean care se simte nedreptăţit să apeleze la serviciile justiţiei. Imixtiunea arbitrară a executivului în treburile justiţiei a constituit întotdeauna o piedică în calea exercitării funcţiilor instanţelor judecătoreşti. Amestecurile de orice fel şi "sugestiile" date judecătorilor de a judeca într-un fel sau altul au umbrit ideea de dreptate, diminuând valoarea uneia dintre cele mai importante funcţii ale statului şi reducând pe slujitorii săi la poziţia modestă a unor simpli funcţionari. Revitalizarea ideilor statului de drept şi garantarea unei autentice democraţii sunt, prin urmare, de nedespărţit de restabilirea prestigiului puterii judecătoreşti, de garantarea eficienţei mecanismelor sale, de înlăturarea oricăror condiţii care ar ştirbi, ar impieta sau ar diminua prestigiul judecătorilor, de a-i face dependenţi de anumite forţe politice. Sub acest aspect este de menţionat că toate constituţiile democratice acordă un rol esenţial puterii judecătoreşti, se referă la supremaţia legilor, garantează inamovibilitatea judecătorilor, stabilesc mecanisme clare şi eficiente pe care cetăţenii le pot folosi spre a se adresa justiţiei şi a obţine din partea acesteia garantarea respectării drepturilor lor.
A devenit un adevăr cu valoare de axiomă, care deci nici nu ar trebui să mai fie repetat, acela că unul dintre mijloacele cele mai importante şi mai eficiente pentru asigurarea protecţiei şi respectului drepturilor omului îl constituie justiţia. Aceasta, prin definiţie, trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri, sancţionând pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind în toate cazurile drepturile ce au fost încălcate. Cu toate că aceste lucruri par astăzi fireşti, nu întotdeauna justiţia a avut atât de clar stabilit profilul activităţilor sale, al sarcinilor pe care trebuia să le îndeplinească. Ideea implicării justiţiei în apărarea drepturilor omului este, evident, o creaţie modernă legată de însuşi conceptul existenţei acestor drepturi. În antichitate a avut, la un moment dat, o largă circulaţie principiul "fiat justitia pereat mundus" (să se facă dreptate chiar de ar fi să piară lumea). Originea acestui principu este îndepărtată. Filosoful Seneca povesteşte că la Roma exista un pretor, Piso, celebru prin conştiinciozitatea, dar şi prin rigiditatea sa. Piso condamnase pe un cetăţean pentru crimă de omor, dar în momentul în care cel condamnat a fost adus în piaţa publică spre a fi executat, şi-a făcut apariţia însuşi omul care se credea că ar fi fost victima asasinatului. Centurionul a suspendat atunci execuţia şi a trimis lui Piso un curier, aşteptând noi ordine din partea acestuia, dat fiind caracterul ieşit din comun al cazului. Piso, însă, i-a condamnat pe toţi trei la moarte: persoana deja condamnată, pentru că împotriva sa exista o sentinţă definitivă, care trebuia executată; pe centurion, fiindcă n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă, deoarece a constituit cauza morţii a doi oameni nevinovaţi.
Evident, o asemenea concepţie absurdă despre justiţie nu are nimic comun cu apărarea drepturilor omului. Marele diplomat român Nicolae Titulescu, care era în acelaşi timp şi un mare jurist, a arătat cu multă claritate că "Sub abstracţiunea legilor se mişcă oameni şi, a-i sacrifica unui exces de logică, înseamnă a zice «Omul este făcut pentru lege, iar nu legea pentru om», ceea ce e o absurditate"[3].
La rândul său, marele profesor Mircea Djuvara, care releva ideea că în practică se poate produce o îndepărtare a instituţiilor juridice de la rolul lor firesc, preciza că "prima sarcină a dreptului constituţional şi în special a legiuitorului în asemenea materie, este să caute ca o asemenea deosebire între instituţiuni şi realităţi, să fie cât se poate de mică, fără nădejdea însă ca vreodată să poată ajunge a acoperi acest abis, care prin natura lucrurilor există în orice instituţiune de drept""8.
În sistemul separaţiei puterilor, propriu unui stat de drept, judecătorii, pentru a-şi putea îndeplini sarcinile de mare răspundere ce le revin, trebuie să fie independenţi şi să se supună numai legii.
În lucrarea sa "Organizarea puterii judecătoreşti în România", Nicolae Cochinescu relevă lungul drum pe care l-a parcurs edificarea justiţiei ca o putere autonomă în stat. Se arată, astfel, că deşi
Montesquieu admitea existenţa puterii judecătoreşti, în Adunarea Constituantă franceză din 1789 au fost emise aprecieri critice la adresa ideii că justiţia ar fi şi ea o putere în stat.
În opinia marelui jurist francez Leon Duguit există o a treia funcţie în stat, funcţia jurisdicţională, "care se distinge în mod specific atât de funcţia legislativă, cât şi de funcţia administrativă, şi care are drept conţinut acte de ordin juridic care au un caracter material, ceea ce le separă net de actul legislativ, dar şi de actul administrativ, care sunt acte-condiţii cu caracter subiectiv"[4].
În momentul de faţă, în diverse ţări ale lumii există, desigur, un sistem foarte elaborat de instituţii judiciare, unele mai simple, altele mai complexe, care ţin seama în special de structura statului - unitar sau federal -, de împărţirea administrativă, astfel încât de regulă o formă de jurisdicţie este chemată să corespundă unei anumite entităţi administrative sau mai multora, cum este de pildă cazul curţilor de apel etc.
Există, aşadar, o mare diversitate de reglementări în ceea ce priveşte structura şi modul de funcţionare a organelor puterii judecătoreşti, atât în ce priveşte regulile procedurale cât şi componenţa însăşi a organului jurisdicţional (mai largă sau mai restrânsă, implicând participarea în unele cazuri a juriului, crearea unor instanţe speciale de conciliere sau cu participarea unor reprezentanţi ai angajaţilor etc.).
În esenţă, însă, toate sistemele jurisdicţionale democratice recunosc deplina egalitate în faţa justiţiei, principiul legalităţii în organizarea şi funcţionarea instituţiilor puterii judecătoreşti, principiul inadmisibilităţii instanţelor extraordinare, regula dublului grad de jurisdicţie şi a exercitării căilor de atac, principiul colegialităţii instanţelor de judecată (existând şi excepţii de la acest principiu, în special în ce priveşte primul grad de jurisdicţie), caracterul permanent al instanţelor, principiul dreptului de apărare, imparţialitatea judecătorilor, publicitatea şi oralitatea dezbaterilor etc.[5]
Constituţia României din 1991 - ca şi majoritatea constituţiilor lumii - precizează statutul judecătorului, arătând căjudecătorii sunt numiţi de Preşedintele României; ei sunt inamovibili, potrivit legii. În ceea ce priveşte judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, Constituţia consacră inamovibilitatea lor numai pe termenul pe care sunt numiţi, respectiv pe o perioadă de 6 ani. Ei pot fi însă reinvestiţi după terminarea mandatului lor.
În legătură cu statutul judecătorilor mai trebuie precizat că, potrivit prevederilor constituţionale, funcţia de judecător este incompabitilă cu orice altă funcţie publică sau privată, exceptându-se funcţiile didactice din învăţământul superior. Raţiunea acestei prevederi constă în dorinţa de a asigura condiţii pentru înfăptuirea independenţei persoanelor care funcţionează în magistratură. Dacă sar fi acceptat sistemul că judecătorul poate să îndeplinească alte funcţii, ar fi persistat dubii asupra obiectivităţii sale depline în judecarea cauzelor, întrucât asupra lui s-ar fi putut exercita presiuni sau influenţe. Prin consacrarea incompatibilităţii funcţiei de judecător cu orice fel de alte funcţii publice sau private sunt create condiţiile pentru asigurarea unei depline obiectivităţi şi reale independenţe a judecătorilor în exercitarea responsabilităţilor ce le revin.
Potrivit prevederilor Constituţiei, justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, care sunt stabilite de lege. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. În legătură cu acest aspect, în cadrul Constituantei s-a ridicat problema instanţelor militare, existând şi propuneri privind desfiinţarea lor. După o analiză temeinică s-a considerat însă că tribunalele militare nu sunt tribunale "extraordinare", ci tribunale "speciale".
Dezbaterile şedinţelor de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor în care legea permite ca ele să nu aibă un asemenea caracter. Procedura judiciară se desfăşoară în limba română, totuşi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale, acest drept este asigurat în mod gratuit.
Potrivit reglementărilor procesuale democratice, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul public pot să exercite căile de atac în condiţiile legii.
Pentru a păstra ordinea şi disciplina în timpul desfăşurării dezbaterilor judiciare şi a evita incidente nedorite, Constituţia prevede că instanţele judecătoreşti dispun de o poliţie care este pusă în serviciul lor. Utilitatea acestei prevederi este evidentă, deoarece au existat, după cum se ştie, o serie de procese importante în care s-au exprimat puncte de vedere diferite - şi chiar aprecieri de ordin politic - care au suscitat reacţii ale participanţilor, find nevoie, de aceea, ca instanţa să ia măsuri corespunzătoare pentru asigurarea ordinii.
În afară de unele prevederi cu caracter principial pe care le-am semnalat, privind independenţa judecătorilor, înfăptuirea egală a justiţiei, folosirea limbii române în procedura judiciară - cu corectivul dreptului pentru persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret - actuala Lege de organizare judecătorească a României stabileşte categoriile de instanţe judecătoreşti şi anume: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie[6].
- Judecătoriile constituie instanţele ordinare, care funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, numele şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor fiind prevăzute în Anexa nr.1 a Legii organice.
- Tribunalele funcţionează numai în localităţile reşedinţă de judeţ şi în municipiul Bucureşti, în circumscripţiile acestora fiind cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau din municipiul Bucureşti. Ele judecă în primă instanţă o serie de procese care le sunt date expres în competenţă, iar ca instanţe de apel, toate apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. Ca instanţe de recurs, tribunalele judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
- Curţile de apel îşi exercită fiecare competenţa într-o circumscripţie ce cuprinde mai multe tribunale. Prin noua lege de organizare judecătorească au fost înfiinţate 15 Curţi de apel, respectiv la Alba Iulia, Piteşti, Bacău, Oradea, Suceava, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Târgu Mureş, Ploieşti şi Timişoara. Curţile de apel judecă în primă instanţă cauzele ce sunt date în competenţa lor prin lege. Ca instanţe de apel, ele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, iar ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel, precum şi alte cauze prevăzute de lege.
O noutate o constituie consacrarea unui întreg Titlu distinct Ministerului Public, care este inclus în sistemul organelor judecătoreşti. Principalele atribuţii ale Ministerului Public constau în efectuarea urmăririi penale sau supravegherea acesteia, sesizarea instanţelor judecătoreşti, exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege, participarea la judecarea cauzelor, exercitarea căilor de atac, supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti. Deşi parchetele sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti, dispoziţiile ministrului justiţiei date în mod direct sau prin Procuroul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în vederea respectării şi aplicării legii, sunt obligatorii. Parchetele funcţionează pe lângă judecătorii, tribunale şi Curţi de apel, fiind conduse de către un prim procuror. Parchetul general de pe lângă Curtea Supremă de justiţie este condus de un procuror general, ajutat de mai mulţi adjuncţi. Procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie participă la şedinţele Curţii Supreme de Justiţie în Secţiuni Unite şi desemnează procurorii ce vor participa, în condiţiile prevăzute de lege, la şedinţele Curţii Constituţionale.
Ocupându-se în mod detaliat de statutul judecătorilor, Legea pentru organizareajudecătorească reglementează pe larg condiţiile pentru admiterea, numirea şi avansarea în corpul magistraţilor, precizând totodată în ce constă drepturile şi îndatoririle acestora[7].
Ideea înscrisă în Constituţie, potrivit căreia judecătorii sunt inamovibili, este detaliată de prevederile Legii. Astfel, se prevede că magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără avizul ministrului justiţiei. Ministerul de Interne are obligaţia să acorde, la cerere, protecţie magistraţilor şi familiilor lor, în acele cazuri în care viaţa, integritatea lor corporală sau avutul lor ar fi supuse unor ameninţări. Magistraţii nu pot fi eliberaţi din funcţie decât în caz de demisie, pensionare, dacă instanţa sau parchetul se desfiinţează ori se schimbă localitatea de reşedinţă a acestora iar magistratul refuză postul oferit, dacă împotriva magistratului s-a luat măsura îndepărtării din magistratură fie ca sancţiune disciplinară, fie pentru vădită incapacitate profesională ori pentru boală psihică, ori dacă magistratul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală. O importantă prevedere a legii este aceea care dispune că dacă împotriva unui magistrat se pune în mişcare acţiunea penală, el va fi suspendat din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii, dar dacă se va constata nevinovăţia sa, el va fi repus în toate drepturile, plătindu-i-se drepturile băneşti de care a fost lipsit.
O altă idee demnă de reţinut este şi aceea potrivit căreia avansarea sau transferarea magistraţilor se poate face numai cu consimţământul acestora. Magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc.
Legea prevede că este interzis magistraţilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi cu caracter politic. Funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Magistraţilor le este interzisă exercitarea - direct sau prin persoane interpuse - a activităţilor de comerţ, participarea la administraţia sau conducerea unor societăţi comerciale sau civile. Numirea magistraţilor în diverse comisii sau comitete prevăzute de lege se face numai de ministrul justiţiei, în afară de cazurile în care legea prevede un alt mod de numire.
Prin Legea nr.142/1997[8] au fost aduse importante modificări şi completări Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească. Aceste modificări şi completări s-au înscris tocmai pe linia unei cât mai corecte implicări a activităţii judecătoreşti în garantarea respectării legilor, stabilind totodată şi o serie de măsuri organizatorice de natură să ridice nivelul administrării justiţiei.
Astfel, se cuvin subliniate, în primul rând, o serie de dispoziţii principiale înscrise în lege, ca de pildă aceea că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Pe planul organizării justiţiei, se cuvin a fi semnalate atribuţiile sporite ce revin ministrului justiţiei pe linia organizării şi funcţionării justiţiei ca serviciu public. Ministrul justiţiei are dreptul să exercite controlul asupra tuturor procurorilor, să ceară informări şi chiar să dea dispoziţii scrise, în mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire penală.
Expresiile de "parchet general" şi "procuror general" au fost înlocuite în lege cu "Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie" şi "Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie". În afară de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a stabilit că şi parchetele de pe lângă Curţile de apel vor fi conduse de procurori generali. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie exercită, direct sau prin procurorii inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor dar, aşa cum s-a arătat, importante atribuţii de control revin, potrivit recentelor modificări, şi ministrului justiţiei, care va putea efectua asemenea controale din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, prin inspectori generali sau prin procurori detaşaţi în Direcţia de relaţii cu Ministerul Public şi coordonarea strategiei antiinfracţionale din cadrul Ministerului Justiţiei.
În ce priveşte magistraţii, legea mai stabileşte că în cauzele date potrivit legii în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, judecata se va face de un singur judecător, urmându-se exemplul unor alte state democratice şi lichidându-se sindromul neîncrederii faţă de posibilitatea administrării eficiente a justiţiei de către un singur judecător.
Au fost precizate mai bine condiţiile de stagiu, sunt scurtate termenele minime de vechime pentru obţinerea unor funcţii de conducere în magistratură, se fac precizări în legătură cu drepturile absolvenţilor Institutului Naţional al Magistraturii precum şi în legătură cu organizarea acestui institut. Totodată, sunt introduse dispoziţii stimulative legate de drepturile magistraţilor, de acordarea asistenţei medicale, a concediilor de odihnă, a unor gratuităţi în ce priveşte transportul, pensiile ce se acordă magistraţilor, sprijinirea în construirea sau cumpărarea unor locuinţe proprietate personală, instituirea ordinului şi medaliei "Meritul judiciar", având implicaţii în ce priveşte reducerea impozitelor, precum şi majorarea pensiilor.
De asemenea o mai mare grij ă a fost acordată problemei abaterilor şi sancţiunilor, introducându-se posibilitatea magistraţilor de a se adresa Curţii Supreme de Justiţie cu plângeri în cazul refuzului numirii lor în funcţie, precum şi împotriva hotărârilor de îndepărtare din magistratură.
Toate aceste măsuri şi prevederi s-au înscris în cadrul unei viziuni noi, de reconsiderare a rolului judecătorilor, asigurându-se acestora condiţiile optime pentru a se putea dedica în exclusivitate profesiei lor.
Referindu-ne la rolul sporit al justiţiei în statul de drept, nu putem să nu remarcăm şi preocupările vizând implicarea tot mai puternică a justiţiei în combaterea fenomenelor antisociale. Aşa, de pildă, după cum este bine cunoscut, alături de măsurile privind o mai bună administrare a justiţiei, în ultimii ani au sporit preocupările pentru perfecţionarea legislaţiei penale şi procesual penale, a legislaţiei civile şi a altor numeroase domenii în care justiţia poate aduce o contribuţie importantă la respectarea drepturilor cetăţenilor şi la eliminarea oricărei disfuncţionalităţi în ce priveşte modul în care acţioneză mecanismele sociale.
Vom aminti, astfel, numai cu titlu de exemplu, noile prevederi legislative adoptate după Revoluţia din Decembrie 1989 privind urmărirea penală, asigurarea apărării în această fază a procesului penal, dispoziţiile noi privind eliberarea pe cauţiune, garanţiile procesuale pe care le prevede legislaţia procesual penală, redefinirea recursului în anulare, cale extraordinară de atac care a suscitat foarte multe discuţii. Rezultă, deci, că alături de măsurile privind întărirea rolului justiţiei şi asigurarea unei mai bune administrări a actului de dreptate, în ţara noastră este încă în curs un proces de perfecţionare continuă a legislaţiei, în măsură să garanteze respectarea neştirbită a principiilor statului de drept, garantarea eficientă şi asigurarea respectării tuturor drepturilor cetăţenilor.
De menţionat, în această ordine de preocupări, este şi constituirea Parchetului Naţional Anticorupţie ( devenit ulterior Departamentul National Anticoruptie ), prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.43 din 4 aprilie 2002, instituţie "independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice", având în principal atribuţia de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi studierea cauzelor şi condiţiilor care favorizează corupţia, în scopul elaborării unor propuneri în vederea elilminării acestora[9].
În literatura de specialitate s-au purtat interesante discuţii în legătură cu perfecţionarea cadrului juridic constituţional vizând, printre altele, şi o mai puternică racordare a justiţiei la obiectivele şi sarcinile actuale ale edificării statului de drept.
Printre propunerile de revizuire a Constituţiei României figurează şi aceea de a se transforma actuala Curte Supremă de Justiţie în Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, de a se asigura inamovibilitatea magistraţilor de la această instanţă, care să fie desemnaţi pe viaţă.
Într-un interesant articol publicat pe marginea acestei propuneri, preşedintele Uniunii Juriştilor, Gabriel Iosif Chiuzbaian, sublinia că pe lângă această schimbare de denumire se impun şi o serie de modificări de substanţă în ce priveşte competenţa instanţei supreme, precum şi o redefinire a autorităţii sale, a valorii şi importanţei deciziilor sale în crearea dreptului. Astfel, în articolul amintit s-a considerat necesar să se prevadă chiar prin Constituţie forţa obligatorie a deciziilor pronunţate în materia recursurilor în interesul legii, după modelul deciziilor Curţii Constituţionale şi ţinând seama de experienţa jurisdicţiilor europene. Pentru aceasta - s-a arătat - este nevoie şi de o nouă performanţă de ordin calitativ, care poate fi asigurată numai din interiorul sistemului puterii judecătoreşti. "Mai este necesar ca, prin redefinirea şi redistribuirea competenţelor, judecătorii viitoarei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă la îndemână şi timpul cuvenit pentru a se putea perfecţiona din punct de vedere profesional"[10].
Remarcăm, de asemenea, şi o altă propunere importantă care a fost formulată cu prilejul unei dezbateri organizată de Uniunea Juriştilor, în sensul că ministrul justiţiei să nu facă parte din nici un partid, iar numirea acestuia să fie condiţionată, eventual, de avizul prealabil al Consiliului Superior al
Magistraturii[11].
În legătură cu instituţia Procuraturii, în cadrul aceleiaşi dezbateri a fost repusă în discuţie problema relaţiei dintre justiţie şi procuratură, dintre justiţie şi procurori. S-a relevat că, într-un expresiv comentariu, în Tratatul său de drept şi procedură penală din 1926, ilustrul profesor Ion Tanoviceanu considera că "nu există nici un motiv serios pentru a nu se admite inamovibilitatea Ministerului Public, pentru a-l sustrage de sub înrâurirea puterii executive şi a face ca el să nu mai fie un instrument în mâna guvernului sub punct de vedere politic"[12].
Este de remarcat că în practica statelor europene există o mare diversitate de reglementări legate de instituţia Ministerului Public. În Germania, procurorul general federal este supus numai controlului ministrului federal al justiţiei, dar în această ţară este de neconceput ca un judecător să dea ordin unui membru al Parchetului ori să intervină în deciziile privind activitatea Ministerului Public. În Anglia, practic nu există un minister public ca atare, în procesele penale recrutarea "procurorilor" efectuându-se din rândul membrilor baroului. În Belgia, Ministerul Public îşi exercită activitatea pe lângă toate instanţele judecătoreşti. Există cinci curţi de apel, fiecare având parchetul său şi procurorul său general, iar coordonarea activităţii acestora se realizează de către un "colegiu al procurorilor generali". Procurorii generali îşi exercită funcţiile sub autoritatea Ministerului Justiţiei, dar aceasta nu-i permite decât un drept de impulsionare, sub forma unor instrucţiuni generale, şi o putere disciplinară. Ministrul Justiţiei are dreptul de a ordona începerea urmăririi penale într-o cauză dar nu poate să interzică sau să suspende aplicarea legii, şi nici să solicite procurorilor generali să nu efectueze urmărirea penală.
După cum observa Paula Pantea, "Subordonarea ierarhică internă este, ca în majoritatea ţărilor Europei occidentale, nuanţată. Astfel, dacă magistratul din parchet este controlat în ceea ce priveşte concluziile sale scrise de către superiorul său ierarhic, în instanţă acesta se bucură de întreaga libertate de exprimare, conform maximei: «la plume est serve mais la parole est libre»"[13].
În Franţa, Parchetul General al Curţii de Casaţie nu are nici o autoritate
’ * * /V
directă asupra procurorilor generali de pe lângă Curţile de apel. În această ţară, Ministerul Public este situat sub autoritatea Ministerului Justiţiei, trebuind să se conformeze unor instrucţiuni generale elaborate de către minister privind aplicarea legii penale, ca şi unor instrucţiuni speciale ce derivă din specificul activităţii procurorilor de a urmări penal în anumite cazuri. În Italia, Ministerul Public este un organ judiciar care funcţionează pe lângă tribunale la diferite niveluri de jurisdicţie. Membrii Parchetului se supun autorităţii superiorilor ierarhici şi Ministerului de Justiţie, "fără ca acest lucru să împieteze asupra libertăţii lor de a decide în legătură cu modalitatea soluţionării cauzelor"[14].
Ministerului Justiţiei îi revine în competenţă organizarea şi funcţionarea serviciilor judiciare, având îndatorirea de a veghea la buna administrare a justiţiei.
Programul de guvernare pe perioada 2005-2008, aprobat de Parlamentul României la 28 decembrie 2004, acordă o deosebită importanţă problemelor ce privesc reforma justiţiei. Astfel, sunt înscrise ca obiective fundamentale: garantarea unei independenţe reale a puterii judecătoreşti; asigurarea accesului cetăţeanului la justiţie prin îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar ca serviciu public, precum şi dezvoltarea cadrului instituţional. Se propune, printre altele, revizuirea dispoziţiilor Constituţiei României în sensul transformării autorităţii judecătoreşti în „putere judecătorească", potrivit tradiţiilor istorice româneşti şi experienţei altor state democratice.
În concordanţă du obiectivele înscrise în Programul de Guvernare a fost elaborat Proiectul de Lege privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Dată fiind importanţa actului normativ chemat să armonizeze şi să sistematizeze un număr de 17 acte normative însumând peste 1000 de articole, a fost adoptată procedura angajării răspunderii Guvernului pentru acest complex pachet de legi. În România, angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură parlamentară simplificată de adoptare a legilor în legătură cu care nu se mai fac dezbateri şi discuţii pe articole conform procedurii obişnuite, ci legile sunt adoptate în mod direct, pe baza angaj ării răspunderii Guvernului pentru întreg pachetul de legi. Potrivit prevederilor Constituţiei României, această procedură poate genera o moţiune de cenzură în cazul în care cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor nu sunt de acord cu angajarea răspunderii Guvernului ori cu conţinutul proiectului de lege. În acest caz, parlamentarii respectivi pot depune o moţiune de cenzură, iar dacă moţiunea este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, Guvernul suportă cea mai severă sancţiune - aceea a demiterii.
Pachetul de legi supus Parlamentului în luna iunie 2005[15] - devenit ulterior Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei - prezenta o deosebită importanţă, deoarece avea ca obiect de reglementare instituirea unor măsuri privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, de natură să garanteze proprietatea privată - ca instituţie fundamentale în cadrul economiei de piaţă - precum şi realizarea unui sistem judiciar independent, credibil, imparţial şi eficient, potrivit angajamentelor asumate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Prima parte a acestui pachet legislativ viza reforma în domeniul proprietăţii. În acest sens, în afară de adoptarea şi sincronizarea prevederilor unui număr important de acte legislative adoptate în ultimii ani, se avea în vedere finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, prin îmbunătăţirea şi modificarea cadrului normativ. Principiul de bază care a fost admis în această materie a fost acela al restituirii în natură a proprietăţilor preluate în mod abuziv, eliminându-se totodată excepţiile care vizau sediile de partide, de ambasade sau instituţii publice. De asemenea, se aveau în vedere măsuri pentru urgentarea restituirii bunurilor imobile ce au aparţinut cultelor religioase şi minorităţilor naţionale. Totodată, importante prevederi aveau în vedere simplificarea procedurilor administrative de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în situaţiile în care restituirea în natură nu mai era posibilă.
În legătură cu reconstituirea proprietăţii funciare au fost propuse o serie de reglementări ce vizau soluţionarea definitivă a problemei proprietăţii, de natură să sigure realizarea principiului restitutio in integrum, precum şi numeroase prevederi de detaliu vizând procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în situaţia terenurilor agricole, dar şi a celor forestiere.
Totodată, au fost introduse noi reglementări cu privire la circulaţia juridică a terenurilor prin simplificarea şi fluidizarea transferurilor de proprietate şi a fost introdusă instituţia „rentei viagere", prin care proprietarii de terenuri agricole în vârstă de peste 62 de ani aveau posibilitatea să cedeze sau să închirieze terenurile în schimbul unei rente viagere.
Dispoziţiile privind reforma justiţiei au avut în vedere realizarea unui sistem judiciar independent, imparţial, credibil şi eficient, în baza Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 şi a Planului de acţiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe aceeaşi perioadă.
Principalele prevederi ale noilor reglementări se referă la cariera judecătorilor şi procurorilor, la numirea şi promovarea lor pe criterii profesionale, reducându-se vechimea pentru numirea în funcţii de conducere pe criterii de performanţă. În materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor sa realizat o mai clară precizare a faptelor care constituie abateri disciplinare, printre acestea fiind inclusă nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor. S-au prevăzut măsuri privind organizarea de concursuri pentru ocuparea tuturor posturilor de conducere în magistratură, implementarea principiului specializării judecătorilor prin instituirea obligativităţii formării de secţii sau
complete specializate, precum şi măsuri de sporire a autonomiei bugetare.
Prevederi importante vizează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, în legătură cu care s-a stabilit o incompatibilitate între calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii şi funcţiile de conducere din cadrul instanţelor şi procuraturilor. Au fost precizate condiţiile în care se poate efectua revocarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. De asemenea, sa prevăzut obligaţia motivării hotărârilor plenului şi ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi obligaţia elaborării unui raport anual privind activitatea proprie, care să fie prezentat Camerelor reunite ale Parlamentului până la data de 15 februarie a anului următor.
În ce priveşte numirea judecătorilor, aceasta se va face de către Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dar numirea Procurorului General, a Procurorului şef al Parchetului Anticorupţie şi a altor procurori se va face tot de şeful statului, dar la propunerea ministrului justiţiei şi cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
[1] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.113.
[2] Respectfully Quoted, A Dictionary of Quotations requested from the Congressional Research Service, Washington, 1989, pag.184.
117Nicolae Titulescu, Reflecţ ii, Editura "Albatros", Bucureşti, 1985, pag.5.
[4] Leon Duguit, Traite de droit constitutionnel, ed.II, tom II, Paris, 1923, citat de Nicolae Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti în România, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1997, pag.28.
[5] Vezi pentru dezvoltări Nicolae Cochinescu, op.cit., pag.34 şi urm.
[6] Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în "Monitorul Oficial al României" nr.259 din 30 septembrie 1997 şi modificată apoi în mai multe rânduri, inclusiv prin O.U.G. nr.179/1999 şi O.U.G. nr.113/2000.
[7] Nicolae Cochinescu, Op.cit., pag.222.
[8] Publicată în "Monitorul Oficial al României" nr.170 din 25 iulie 1997; această lege a fost amendată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei.
[9] "Monitorul Oficial al României" nr.244, Partea I-a, Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, joi 11 aprilie 2002.
[10] Gabriel Iosif Chiuzbaian, Cutia Pandorei, în "Palatul de Justiţie", serie nouă, nr.7, 2002.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Paula C.Pantea, Ministerul Public. Natura juridică şi atribuţiile sale în procesul civil, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.16.
[14] Ibidem, pag.23.
[15] Publicată în «Monitorul Oficial al României», Partea I-a, Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, nr.653 din 22 iulie 2005.