Metoda dreptului muncii constituie modalitatea, procedeele, mijloacele specifice de reglementare a relaţiilor sociale dintr-o sferă concretă, de activitate socială.Reglementările juridice se efectuiază prin trei procedee de bază: prescripţie, interdicţie, permisiune.
Prescripţia-este modalitatea directivă, numită imperativă. Reglementarea imperativă se caracterizează prin limitarea libertăţii participanţilor la relaţiile sociale şi se exprimă prin formula : Tot ceea ce nu se permite este interzis.
Interdicţia şi permisiunea sunt modalităţi de reglementare mai liberă numită dispozitivă. Prin interdicţie se permite totul din ceea ce nu este interzis. Prin permisiune libertatea comportamentului în genere nu este limitată. Relaţiile sociale de muncă salariată conţin trei elemente: patrimoniale,de administrare, de protecţie. În funcţie de elementul predominant, se aplică o modalitate sau alta de reglementare - imperativă sau dispozitivă.
Reglementarea imperativă este efectuată de organele administraţiei publice de sine stătător.
Reglementarea dispozitivă - de către organele administraţiei publice centrale şi locale cu participarea reprezentanţilor angajatorilor şi salariaţilor. Aceste modalităţi de reglementare sînt prevăzute în Codul muncii. Art.11 CM RM prevede faptul că nivelul minim al drepturilor şi garanţiilor de muncă pentru salariaţi se stabileşte decodul muncii şi de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii. Contractele individuale de muncă, colective de muncă şi convenţiile colective pot stabili pentru salariaţi drepturi şi garanţii de muncă suplimentare faţă de cele prevăzute în cod şi alte acte normative. Normele care au scopul stabilirii unui nivel minim de drepturi şi garanţii în sfera muncii salariate sunt stabilite legislative în mod centralizat, la nivel naţional şi au un caracter imperative, astfel ele nu pot fi modificate de către părţile raporturilor juridice de muncă individuale sau collective, dacă asemenea modificări ar fi în detrimentul salariaţilor. Conf.art.64 alin.2 CM RM, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sînt recunoscute prin Codul muncii. Orice înţelegere prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute
salariaţilor sau limitarea acestora este nulă. La fel sunt şi prevederile art.12 CM RM, conform cărora clauzele din contractele individuale de muncă, din contractele collective de muncă şi din convenţiile colective sau din actele juridice emise de autorităţile administraţiei publice (Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, de alte autorităţi centrale de specialitate; autorităţile publice locale), careînrăutăţesc situaţia salariaţilor în comparaţie cu legislaţia muncii sunt nule şi nu produc efecte juridice.
Concluzie:
Este important de menţionat faptul că, în cadrul contractului individual de muncă în privinţa salariaţilor este interzisă stabilirea unor condiţii mai prejoase decît cele prevăzute de actele normative în vigoare, de convenţiile colective şi de contractul colectiv de muncă. În contractul colectiv de muncă în dependenţă de starea financiară a angajatorului, pot fi prevăzute înlesniri şi avantaje pentru salariaţi, precum şi condiţii mai favorabile decît cele prevăzute de legislaţia în vigoare şi de convenţiile colective.