Este în deobşte cunoscut faptul că metoda comparatistă este una dintre metodele esenţiale de interpretare a disciplinelor juridice. Metoda comparatistă însumează observarea fenomenelor în spaţiu şi timp, identificând regulile de drept care se impun prin analiza faptelor. Teoria generală a dreptului a acordat un loc cuvenit metodei comparatiste ca metodă generală de interpretare a fenomenelor juridice, prin raportarea lor la realităţile vieţii economice şi sociale, la dinamica relaţiilor dintre state, la dimensiunile noi pe care trebuie să le dobândească reglementările juridice prin raportarea lor pe de o parte la întregul sistem de drept, iar pe de altă parte la modul în care instituţiile similare sunt protejate de sistemele de drept şi de practica altor state.
Dacă existenţa unei metode comparatiste în general, în ceea ce priveşte ştiinţa dreptului, este un fapt asupra căruia nu mai este nevoie să insistăm, în schimb în ceea ce priveşte metodologia dreptului comparat se ridică importante probleme teoretice. Asemenea probleme au fost relevate de autorii de specialitate, care s-au ocupat în special de dreptul privat, dar ele prezintă, fără îndoială, o importanţă incontestabilă şi atunci când este vorba de reglementările ce ţin de dreptul public.
Metodologia reprezintă, în dreptul comparat, totalitatea mijloacelor pe care trebuie să le identifice omul de ştiinţă, specialistul, pentru a putea determina cu exactitate posibilitatea ameliorării propriilor instituţii juridice, a determinării direcţiei evoluţiei acestora, propunând în consecinţă soluţii optime factorilor de decizie, legate de ridicarea calităţii reglementărilor juridice într-un domeniu sau altul.
În remarcabila sa lucrare - pe care am citat-o deja -, profesorul Otetelişano înfăţişează diferite concepţii cu privire la metodologia dreptului comparat.
Într-o primă accepţie, enunţată la începutul secolului trecut de profesorul J.Kohler, dreptul comparat ar trebui să se apropie de studiul legislaţiei comparate şi al sociologiei. În opinia autorului menţionat, fiecare jurist "conservându-şi sentimentul propriei naţionalităţi se simte, în acelaşi timp, cetăţean al umanităţii şi concepe în eul său pulsaţiile comune ale tuturor popoarelor"[1].
Profesorul Kohler a enunţat, la timpul respectiv, câteva reguli de comparaţie, dintre care unele şi-au păstrat actualitatea până astăzi. Aceste reguli sunt: comparaţia trebuie să fie făcută numai între instituţii aparţinând unor popoare aflate în acelaşi stadiu de dezvoltare; trebuie făcută o distincţie între ceea ce este esenţial şi ceea ce este accidental sau secundar, fără a se pierde din vedere datele esenţiale; trebuie să explicăm din punct de vedere istoric identitatea unor instituţii la popoare aparţinând unor stadii de civilizaţie diferite; nu trebuie neglijat rolul marilor personalităţi; trebuie ţinut seama de dreptul străin pentru a explica anumite fenomene juridice.
În legătură cu acest ultim aspect, profesorul Kohler observă că penetrarea dreptului străin poate fi impusă pe cale politică de popoare învingătoare; ea poate fi făcută pe cale religioasă, dar şi pe calea unor relaţii determinate de viaţă, de schmbările economice şi culturale care facilitează introducerea într- o ţară a unor forme juridice care există în alte ţări.
În concepţia profesorului Kohler se impun, în consecinţă, câteva reguli de metodă: receptarea unei instituţii străine nu trebuie să se producă din exterior; receptarea trebuie să ţină seama de starea generală a unei ţări; chiar în cazul adaptării unor instituţii străine, acestea trebuie raportate la necesităţile speciale ale ţării în cauză; să ne ferim ca prin receptarea unor instituţii străine să periclităm relaţiile internaţionale făra a compromite însă interese naţionale.
O altă idee importantă enunţată de Kohler este şi aceea că receptarea instituţiilor străine nu trebuie să estompeze, să pună în umbră dreptul naţional. În sfârşit, în opinia sa, nu trebuie exagerat punctul de vedere naţional şi refuzată orice fel de pătrundere a influenţelor dreptului străin, deoarece este nevoie de a păstra relaţii bune şi eficiente între popoare, între toate formele de civilizaţie.
În concepţia cunoscutului comparatist profesorul Eduard Lambert, metodele comparatiste trebuie diferenţiate, după cum dreptul comparat este conceput ca o ştiinţă a istoriei comparative a legislaţiilor, sau dacă el este privit ca o ştiinţă ce trebuie să stabilească aspectele comune ale diverselor instituţii juridice.
În prima ipoteză, metodele de cercetare trebuie să aibă în vedere în special stabilirea unor legităţi generale, în timp ce în ceea ce priveşte al doilea aspect trebuie observat în special stadiul unor instituţii juridice actuale în scopul determinării unor concluzii practice.
Preocupându-se de a identifica metodele general aplicabile în ştiinţa dreptului comparat, profesorul Otetelişano distinge metoda isorică, metoda comparativă, precum şi metode speciale ale ştiinţei dreptului aplicate la dreptul comparat.
Relevând importanţa metodei istorice, specialistul român arăta că aceasta ne permite să cunoaştem "care a fost fundamentul unei instituţii, să ştim dacă acest fundament s-a schimbat sau dacă, din contra, a încetat să existe"[2].
În ceea ce priveşte metoda comparatistă, el relevă că această metodă fundamentală pentru dreptul comparat include observarea experienţei şi inducţia, completate printr-o altă metodă generală a ştiinţelor - deducţia.
Referindu-se la mecanismul metodei comparative în dreptul comparat, el releva că prin aceasta sunt studiate mai întâi instituţiile de drept, aşa cum sunt reglementate ele de coduri şi legi, apoi instituţia juridică în jurisprudenţă şi doctrină, pentru ca de abia apoi să fie stabilite puncte de asemănare şi de diferenţă între instituţia studiată în diverse sisteme legislative.
Cât priveşte celelalte metode uzitate în ştiinţa dreptului - metoda analogiei, metoda contradicţiei, metoda spiritului legiuitorului - toate acestea îşi păstrează, fireşte, importanţa în ştiinţa dreptului comparat, fără a putea însă să diminueze rolul primordial pe care îl prezintă metoda istorică şi metoda comparativă.
Regretatul profesor român Victor Dan Zlătescu, dispărut prematur, într-o lucrare de referinţă consacrată dreptului comparat, identifica cele patru reguli ale comparaţiei, sintetizând opiniile şi punctele de vedere exprimate de mari specialişti ai dreptului comparat.
Astfel, în lucrarea "Drept privat comparat", Victor Dan Zlătescu enunţă următoarele patru reguli ale comparaţiei: trebuie comparat numai ce este comparabil; în anumite împrejurări poate fi utilă chiar şi o comparaţie afirmativă între două instituţii reflectând esenţe contradictorii; cercetarea unei instituţii trebuie făcută luând în considerare întreaga amenajare a izvoarelor de drept dintr- un anumit sistem juridic şi în aprecierea termenului de comparat trebuie să se ţină seama nu numai de sensul avut iniţial, ci şi de sensurile dobândite ulterior de o normă de drept în procesul de aplicare.
Încercând să aplicăm aceste reguli la dreptul constituţional comparat vom putea arăta că studiul diferitelor instituţii principale ale statului, al unor instituţii de drept constituţional specific cum ar fi mecanismul electoral, reglementarea drepturilor şi libertăţilor, mecanismele prin care acestea se realizează, controlul constituţionalităţii etc., se încadrează - credem noi - cât se poate de bine în aceste reguli. Aşa, de pildă, referindu-ne la prima regulă, a compatibilităţii, vom semnala că încercările de perfecţionare a reglementărilor constituţionale în orice ţară trebuie să ţină seama în cel mai înalt grad de valorile democratice, de experienţa ţărilor celor mai înaintate din punctul de vedere al evoluţiei dreptului constituţional.
Este cert că practica constituţională a statelor a evoluat foarte mult în ultimele decenii, diverse instituţii juridice au căpătat sensuri şi semnificaţii noi dar, totodată, ele au găsit şi forme inedite, necunoscute în trecut, de manifestare şi de afirmare.
Prin urmare, comparaţia în dreptul constituţional trebuie să ţină seama, inevitabil, de aceste reguli, raportându-le însă la realităţile specifice pe care le oferă raporturile de drept public care, în anumite situaţii prezintă - după cum se ştie - particularităţi ce le deosebesc radical de cele din dreptul privat.
În legătură cu procesul metodologic, în aceeaşi lucrare a profesorului Victor Dan Zlătescu se face referire la cunoscuta teorie a lui V.Knapp, legată de determinarea aşa numitului tertium comparationis. În teoria lui Knapp, comparaţia reclamă trei termeni logici şi anume: a) comparatum; b) comparandum; c) tertium comparationis.
Comparatum este de obicei legislaţia sau ordinea juridică a comparatistului.
Comparandum este un alt sistemjuridic naţional sau eventual sistemele
juridice ale mai multor state.
Cel de al treilea element al comparaţiei, "tertium comparationis", este mult mai complex, deoarece aşa cum observa remarcabilul jurist român Yolanda Eminescu, el nu este un element "final", ci unul prealabil comparaţiei, el fiind ales iar nu dedus. În opinia lui V.Knapp, tertium comparationis reprezintă noţiuni mai generale decât comparatum şi comparandum, el fiind o sintagmă care înglobează atât pe prima, cât şi pe cel de al doilea.
Alegerea acestei noţiuni a devenit, în prezent, cheia efectuării cu succes a comparaţiei, determinarea lui tertium comparationis readucând în discuţie problema existenţei unor noţiuni generale în drept, problemă care a preocupat la un moment dat cu multă asiduitate ştiinţa juridică din diferite state. După cum observă Victor Dan Zlătescu, "pentru a putea efectua comparaţia trebuie să admitem că pentru astfel de noţiuni generale există un dat obiectiv şi tocmai dreptul comparat furnizează cea mai bună dovadă în acest sens"[3].
În situaţia în care gradul de generalitate este relevant, alegerea întinderii lui tertium comparationis va fi în determinată de interesul care generează comparaţia. În consecinţă, va trebui să se facă o distincţie între "macro comparaţie", dacă tertium comparationis se situează la nivelul unei instituţii sau poate al unui capitol al unei discipline, şi "micro comparaţie", dacă el se situează la nivelul unor reglementări juridice concrete.
Victor Dan Zlătescu mai face o observaţie interesantă în lucrarea sa la care ne-am referit, şi anume aceea că tertium comparationis deşi se prezintă sub o înfăţişare juridică, va fi reprezentat alte ori de valoarea politică, economică sau socială căreia îi dau expresie termenii supuşi comparaţiei.
Referindu-ne la dreptul constituţional, credem că desemnarea lui tertium comparationis ar putea avea în vedere instituţii concrete, cum ar fi controlul constituţionalităţii legilor, mecanismul electoral, modalităţile de revizuire a Constituţiei etc., dar şi elemente cu un caracter incontestabil mult mai general, cum ar fi democratismul (sau lipsa de democratism) unui anumit sistem de organizare politică, modul în care statele îşi însuşesc valorile internaţionale privind drepturile omului, înfăptuirea nediscriminării şi egalităţii între cetăţenii unei ţări, racordarea unui sistem constituţional la marile prevederi aplicabile în ordinea juridică naţională şi, desigur, multe atâtea altele.
[1] Alexandre Otetelişano, op.cit., pag.323.
[2] Ibidem, pag.331.
[3] Victor Dan Zlătescu, op.cit., pag.94.