Legile fundamentale ale statelor consacră, deci, proceduri şi modalităţi specifice pentru amendarea prevederilor lor. Aceste modalităţi se referă fie la subiectul iniţiativei revizuirii Constituţiei - cine are dreptul de a o revizui -, la procedura ce trebuie urmată în acest caz, dar şi, în unele cazuri, chiar la limitele revizuirii.
Este drept că există şi sisteme de drept în care modificarea Constituţiei se poate face după aceeaşi procedură prin care se modifică toate celelalte legi. Aceste sisteme sunt, în marea lor majoritate, cele care au consacrat constituţii nescrise, cutumiare, care se remarcă prin elasticitatea lor. Cunoscute în doctrină sub numele de constituţii flexibile sau suple, acestea operează cu o mare varietate de norme scrise şi obiceiuri care, practic, fac inaplicabil principiul rigidităţii în materie de revizuire.
Regula în materie o constituie însă constituţiile rigide. De principiu, dreptul de revizuire trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o, iar procedura de modificare este asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei[1].
Pentru realizarea stabilităţii de-a lungul timpului, s-a încercat acreditarea ideii potrivit căreia odată adoptată o constituţie ea nu mai poate fi modificată. Această idee s-a exprimat juridic în cadrul legii fundamentale franceze din 1884 şi din 1958, precum şi al celei italiene din 1948. O asemenea încercare de "rigidizare" a constituţiei a fost însă criticată în doctrină, considerându-se că valoareajuridică a unor atari prevederi este nulă, căci puterea constituantă de astăzi nu are nici o putere limitativă asupra puterii constituante viitoare.
O altă soluţie juridică a fost cea a imposibilităţii modificării constituţiei pe o perioadă de timp prestabilită, fie prin consacrarea unui termen precis (de ex. Constituţia americană din 1787 prevedea că nici o modificare nu poate fi adusă anumitor prevederi decât după o perioadă de 21 de ani), fie prin stabilirea unei proceduri care nu se poate realiza decât după trecerea unei perioade de timp, cum a fost cazul Constituţiei franceze din 1791, care interzicea orice propunere de modificare pe timpul primelor două legislaturi, urmând ca propunerea să fie reînnoită în trei legislaturi consecutive, iar abia cea de-a patra legislatură, sporită cu 250 de membri, putea proceda la modificare.
A fost consacrată, de asemenea, şi soluţia stabilirii unei proceduri extrem de greoaie de modificare. Un exemplu în acest sens îl constituie Constituţia României din 1866, precum şi cea din 1923.
Alte reguli de revizuire erau cele potrivit cărora o revizuire constituţională nu se putea produce în caz de ocupaţie parţială sau totală a unui stat de către forţe străine. Constituţiile franceze din 1946 şi 1958 au stabilit o astfel de procedură, urmărind să evite situaţia din Franţa anului 1940 şi instituirea regimului de la Vichy[2]. Exemplul francez a fost urmat şi de către Constituţia română din 1991, care interzice revizuirea pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în timp de război. Printr-o astfel de prevedere, Constituanta română a urmărit ca revizuirea constituţiei să se poată face în condiţii de calm politic în ţară, cu excluderea posibilităţii amestecului sau a intervenţiei străine. Din raţionamente similare, dispoziţii privind interzicerea revizuirii constituţiei pe durata stării de urgenţă sau în timp de război au fost înscrise şi în Constituţia belgiană (art. 131 bis), cea spaniolă (art.168), cea portugheză (art.289) sau cea albaneză (art.178).
În fine, Constituţia României adoptată în 1991 stabileşte unele domenii în care nici o iniţiativă de revizuire nu poate fi acceptată. Astfel, potrivit art.152 nu pot forma obiectul revizuirii: caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. Nu pot, de asemenea, să fie primite nici iniţiativele de revizuire care urmăresc suprimarea drepturilor şi libertăţilor politice sau a garanţiilor lor.
În opinia specialiştilor, unul din elementele ce nu pot forma obiect al revizuirii, şi anume caracterul suveran (independent) al statului, va ridica unele dificultăţi în procesul de integrare în Uniunea Europeană, deoarece o astfel de integrare presupune, lucru deja cunoscut, renunţarea la anumite prerogative ale statului, care exprimă aspecte ale suveranităţii sale, în favoarea deciziilor structurilor de la nivelul Uniunii Europene, în limitele aşa-numitei Constituţii europene. Instituind această formulă de organizare politică a Europei, statele membre au înţeles să încredinţeze o parte a suveranităţii lor unor organisme suprastatale, renunţând la, sau transferând, o serie de atribute naţionale specifice, care nu pot fi redobândite oricum, ci doar în condiţii de excepţie. De aceea, se consideră că transferul de putere către instituţiile comunitare are caracter ireversibil[3].
Faptul renunţării la unele atribute ale suveranităţii este prevăzut expressis verbis în chiar constituţiile naţionale ale unor state. De pildă, Constituţia franceză prevede că "Republica participă la Comunităţile Europene şi la Uniunea Europeană, constituită din state care au optat liber, în virtutea tratatelor care le-au instituit, să exercite în comun unele din competenţele lor" (art.88 par.1). "Sub rezerva reciprocităţii şi potrivit modalităţilor prevăzute de Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, Franţa consimte la transferurile de comeptenţe necesare instituirii Uniunii Economice şi Monetare Europene" (art.88 par.2). Prevederi asemănătoare, în sensul posibilităţii transferurilor de suveranitate, pot fi întâlnite şi în art.23 al Constituţiei germane.
Este evident că, atâta vreme cât statele membre ale Uniunii Europene acceptă să renunţe în acelaşi grad la atributele în cauză, nu se poate vorbi de crearea unor poziţii de subordonare sau de inegalitate între state, care ar putea apărea în condiţiile în care doar unul sau mai multe state membre ar renunţa într-un grad mai mare sau mai mic decât alte state la atribute ale suveranităţii naţionale.
Revenind la Constituţia română, trebuie precizat că problema înscrierii printre limitele revizuirii a caracterului suveran al statului nu trebuie desprinsă de contextul internaţional actual şi de modalităţile evoluţiei procesului de integrare. Desigur, atunci când se va pune problema ingtegrării în structurile politice ale Europei de mâine şi în situaţia în care prevederile constituţionale nu se armonizează cu cele europene, este pe deplin posibil ca elemente ale art.148 să constituie puncte de plecare pentru o nouă Adunare Constituantă, derivată din cea primară şi originară.
În cadrul Adunării Constituante din 1991, numeroase dezbateri a produs şi înscrierea între limitele revizuirii a formei de guvernământ. Este de menţionat faptul că, iniţial, interdicţia viza "forma democratică de guvernământ", iar nu "forma republicană de guvernământ"[4]. Au fost nu puţine voci care, pronunţându- se în favoarea republicii, au făcut şi precizarea, extrem de importantă din punct de vedere juridic, că, de fapt, alegerea uneia din formele de guvernământ o va face naţiunea, prin exprimarea votului popular în cadrul referendumului asupra Constituţiei, ceea ce s-a şi întâmplat la 8 decembrie 1991. Şi această opţiune, ca şi toate celelalte opţiuni majore făcute cu acest prilej, a exprimat opinia poporului român la un anumit moment istoric, în condiţiile date.
De altfel, chiar şi Constituţia franceză din 1958 prevede că forma de guvernământ nu poate constitui obiectul unei revizuiri (art.89 alin.5), ca şi Constituţia italiană din 1948 (art.139), Constituţia portugheză (art.288), Constituţia greacă (art. 110) sau Constituţia rusă (art.1).
Constituţia portugheză, de care am mai amintit în câteva rânduri, cuprinde un număr de 14 condiţii care trebuie respectate în privinţa limitelor materiale ale revizuirii (art.288), şi anume: independenţa naţională şi unitatea statului, forma republicană de guvernământ, separarea bisericii de stat; drepturile, libertăţile şi garanţiile cetăţenilor; drepturile muncitorilor, ale comitetelor de muncitori şi asociaţiilor sindicale; coexistenţa sectorului public, a sectorului privat şi a sectorului cooperatist şi social de proprietate asupra mijloacelor de producţie; existenţa planurilor economice în cadrul unei economii mixte; sufragiul universal, egal, direct şi periodic pentru desemnarea membrilor organelor ce exprimă suveranitatea; pluralismul de expresie şi de organizare politică; separarea şi interdependenţa organelor de suveranitate; controlul de constituţionalitate; independenţa tribunalelor; autonomia colectivităţilor locale şi autonomia politică şi administrativă a arhipelagurilor Azore şi Madera. Între constituţiile lumii, Constituţia portugheză înscrie cel mai mare număr de limite ale revizuirii, desigur, în condiţiile în care Constituţia, în ansamblul său, cuprinde un mare număr de texte.
În România, iniţiativa revizuirii Constituţiei aparţine - după cum rezultă din conţinutul său - unor subiecte expres şi limitativ arătate. Astfel, ea aparţine Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, la a cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau senatorilor, sau a cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot provenind din cel puţin jumătate din judeţele ţării, în fiecare din aceste judeţe sau municipiul Bucureşti urmând să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. Procedura de revizuire cuprinde dezbaterea şi adoptarea proiectului de revizuire în cele două Camere ale Parlamentului, care urmează să întrunească în sprijinul propunerii o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, iar în cazul în care această majoritate este obţinută, urmează a se organiza un referendum, în termen de 30 de zile de la data adoptării de către Parlament a proiectului sau propunerii de revizuire.
Este de semnalat faptul că cele două faze de dezbatere ale revizuirii Constituţiei comportă majorităţi diferite. Mai întâi, este nevoie ca proiectul sau propunerea de revizuire să fie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În situaţia în care procedura de mediere nu ajunge la un acord, în şedinţă comună, Camera Deputaţilor şi Senatul vor hotărî prin votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Este de remarcat că această prevedere conferă o pondere mult mai mare deputaţilor decât senatorilor, în condiţiile în care există divergenţe asupra unor probleme ce formează obiectul revizuirii Constituţiei.
După dezbaterea parlamentară a proiectului (sau a propunerii) de revizuire, acesta urmează să fie supus unui referendum ce va fi organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării sale. După aprobarea modificării prin referendum, revizuirea rămâne definitivă.
[1] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol.I, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.48; Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ediţia a cincea revăzută şi reîntregită, Editura „Cugetarea", Iaşi, 1999, p.265 şi urm.
[2] Philippe Ardant, Institutions politiques et droit constitutionnel, 8e edition, Paris, L.G.D.J., 1996, pag.49; Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 14e edition, Paris, Montchrestien, 1995, pag.150.
[3] Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag.51; a se vedea şi Victor Duculescu, Câteva aspecte teoretice şi practice privind problematica revizuirii Constituţiei, în "Dreptul", An XIII, Seria III-a, nr.4, 2002, pag. 16 şi urm.
[4] Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României - comentată şi adnotată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1997, pag.458.