In sistemul politic britanic monarhia ocupă un important rol reprezentativ. Deşi atribuţiile monarhului sunt limitate, el exercită totuşi unele prerogative în cadrul unui anumit mecanism politic, care face din Marea Britanie o ţară parlamentară prin excelenţă.
La origine, ocuparea tronului britanic decurgea din afirmarea unor virtuţi militare, pentru ca apoi, cu timpul, să se introducă o monarhie ereditară, care accepta moştenitori de ambele sexe. Prerogativele regale au cunoscut o importantă involuţie, ele descrescând pe măsură ce au sporit atribuţiile Parlamentului. Monarhii care au încercat să suprime libertăţile au sfârşit prin a fi înlăturaţi de la tron, cum a fost cazul lui James al II-lea, care a fost forţat de revoluţia populară ce a avut loc în anul 1688 să abdice, după care a fost proclamat cunoscutul "Bill of Rights". Găsindu-se în conflict cu Parlamentul datorită intenţiei sale de a se căsători cu doamna Simpson, o americană divorţată, care nu era considerată de britanici potrivită ca să devină regina lor, Eduard al VIII-lea a fost forţat să abdice în 1936.
In sistemul britanic se face o distincţie între ideea de "coroană" şi "monarhie" propriu zisă. "Coroana" este privită ca un concept juridic impersonal, însumând totalitatea puterilor, inclusiv prerogativele executivului. Aşa cum se exprimă S.B.Chrimes, "regele este prin drept, ca şi prin natură, mai curând un om muritor. Dar Coroana a devenit impersonală, nemuritoare, un simbol al unităţii finale şi al continuităţii scopurilor guvernării"[1]. In sistemul britanic, monarhul este numai o persoană fizică; ea nu va putea fi trasă la răspundere pentru exerciţiul puterilor sale, din moment ce miniştrii Coroanei sunt responsabili.
Monarhul dispune de o serie de prerogative ca, de pildă, numirea primului ministru. In trecut, au existat cazuri în care monarhii au exercitat un rol decisiv în desemnarea persoanelor care urmau să
îndeplinească funcţia de prim-ministru. Astfel, în 1834 William al IV-lea l-a demis pe lordul Melbourne şi l-a însărcinat pe Sir Robert Peel să formeze Cabinetul, deşi acesta nu se bucura decât de sprijinul unei pătrimi din numărul deputaţilor. În 1839, tânăra regină Victoria l-a demis pe Peel (care se bucura de sprijinul unei jumătăţi din Cameră), numindu-l din nou pe Lord Melbourne, aflat în minoritate. În zilele noastre această prerogativă este limitată prin faptul că dacă un partid câştigă majoritatea, liderul său recunoscut în Camera comunelor devine automat prim-ministru, iar dacă guvernul este înfrânt, monarhul trebuie să desemneze ca şef al guvernului pe liderul opoziţiei. Există totuşi anumite situaţii în care monarhul dispune de mai multă libertate de acţiune. De pildă, în situaţia în care primul ministru moare în timpul mandatului său şi nu există un lider recunoscut în cadrul partidului din care face parte pentru a fi desemnat în locul său. În timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a evita situaţii de criză, Churchill a recomandat doi potenţiali succesori ai săi: Eden, urmat de John Andersen, care ar fi trebuit să devină lider dacă atât el cât şi Eden ar fi fost ucişi. Există şi posibilitatea când primul ministru doreşte să transfere prerogativele sale altei persoane - din motive de boală sau vârstă înaintată. În anul 1963, când Harold Macmillan a demisionat din motive de sănătate, luarea în considerare a punctului său de vedere a fost apreciată atât de importantă încât Regina l-a vizitat la sanatoriu şi a acceptat propunerea lui Macmillan de a-l desemna pe Lord Home ca succesor al său.
Monarhul exercită o anumită influenţă în ceea ce priveşte numirea miniştrilor, deşi aceasta nu este hotărâtoare. El poate demite Guvernul în mod implicit, prin demiterea primului ministru, principiul responsabilităţii colective solicitând în asemenea situaţii ca toţi miniştrii să demisioneze în mod solidar. În practică, un astfel de caz nu s-a mai produs însă din anul 1834. Doctrina britanică nu este unanimă în a aprecia dacă suveranul poate să demită un guvern care acţionează într-un mod neconstituţional.
Monarhul poate să dizolve Parlamentul, dar această măsură nu se poate efectua fără aviz, respectiv un Ordin al Consiliului privat, condus de lordul prezident şi o Proclamaţie pentru care lordul cancelar îşi asumă responsabilităţile.
Alte modalităţi prin care monarhia îşi poate manifesta influenţa în viaţa politică sunt: crearea pairilor, cu avizul primului ministru; exercitarea dreptului de veto în cazul unor legi (prerogativă ce nu a mai fost folosită de pe timpul lui George al IV-lea) şi graţierile.
În prezent, în exerciţiul puterilor care îi rămân, Regina îndeplineşte totuşi unele funcţii executive importante, în anumite situaţii precis limitate cum ar fi, de pildă, cazul demisiei unui prim-ministru. În discuţiile cu miniştrii, Regina poate să prezinte propriile sale vederi şi să primească informaţii din cele mai variate domenii. Dar, după cum se arată în literatura de specialitate, "măsura în care un ministru se pleacă dorinţelor suveranului va depinde de personalitatea sa şi cât de puternic se simte în această materie"[2]. Plasându-se pe ea însăşi deasupra politicii de partide, Regina reprezintă totuşi o forţă unificatoare. Prin contactele sale personale cu conducătorii altor naţiuni, Regina este în situaţia de a putea influenţa şi raporturile internaţionale. Îndeplinindu-şi atribuţiile ceremoniale, Regina conferă demnitate şi încredere guvernului. Ca şef de stat şi exemplu demn de urmat în viaţa religioasă, morală şi de familie, Regina uneşte de fapt întreaga naţiune. Ca şef al "Commonwealth"-ului, ea întăreşte legăturile cu celelalte popoare ce fac parte din comunitatea britanică de naţiuni.
Trebuie constatat că în multe privinţe monarhia britanică îndeplineşte funcţii asemănătoare acelora pe care le îndeplinesc preşedinţii în Germania şi Italia. Deşi puterea Reginei britanice este foarte limitată, ea continuă să rămână un simbol al naţiunii. "Monarhul este un simbol mai personificat şi mai atrăgător al unităţii naţionale decât vagul concept de stat, drapelul sau chiar un preşedinte, iar sistemul ereditar rezolvă cel puţin problema succesiunii". Fiind liberă de legături politice anterioare, monarhia are, mai presus de orice, o reputaţie de imparţialitate. Aceasta conduce spre o foarte largă acceptare a Reginei ca un simbolic şef de stat şi al Commonwealth-ului şi adaugă semnificaţie şi valoare
oricărui sfat dat sau oricărei acţiuni întreprinse în aceste rare ocazii când ele sunt esenţiale. In comparaţie, preşedintele S.U.A. are aproape jumătate din electoratul care a votat împotriva lui. Comparând instituţiile politice din S.U.A. şi Marea Britanie, Richard Crossman consideră că ţara sa ar fi de fapt o monarhie deghizată, arătând că "singurul rival al «republicii deghizate» britanice ar fi instituţiile republicane deschise ale S.U.A."[3].
[1] S.B.Chrimes, op.cit., pag.10.
[2] Idem, pag.233. 348
[3] Richard Crossman, Introducere la lucrarea lui Walter Bagehof, The English Constitution..., pag.22.