Primul document al Revoluţiei române, "Comunicatul către tară al Consiliului Frontului
Salvării Naţionale", din 22 decembrie 1989, a consacrat abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod expres regimul constituţional al ţării şi nici forma de guvernământ a statului. În document se arată că "Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale.
În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale"289.
Inexistenţa unor prevederi clare cu privire la forma de guvernământ a statului şi regimul constituţional aplicabil a generat în rândul specialiştilor o diversitate de interpretări cu privire la semnificaţia acestui Comunicat. S-a susţinut, de pildă, că Revoluţia din decembrie 1989 nu a abrogat decât parţial prevederile Constituţiei din 1965, rămânând în vigoare toate acele dispoziţii ale sale care nu priveau structurile de putere ale fostei dictaturi. Acest punct de vedere s-a reflectat şi în "Tezele cu privire la elaborarea noii Constituţii a României" care au prevăzut, în forma iniţială, că de la data intrării în vigoare a noii Constituţii, "Constituţia din 21 august 1965 este abrogată". O asemenea interpretare a generat pe drept cuvânt obiecţii, pe de o parte datorită faptului că nu numai prevederile vădit incompatibile ale Constituţiei din 1965 cu ideile Revoluţiei din Decembrie 1989 nu mai erau aplicabile, dar şi alte numeroase dispoziţii ale vechii Constituţii, care puteau fi considerate depăşite în raport cu noile structuri[1]. Pe de altă parte, acceptarea tezei potrivit căreia Constituţia din 21 august 1965 nu a fost "expres abrogată" putea duce, practic, la interpretări dezavantajoase pentru ordinea ce fusese instaurată în stat. S-ar fi putut susţine, astfel, că toată activitatea ulterioară, inclusiv activitatea Parlamentului ales la 20 mai 1990, ar fi fost neconstituţională, deoarece contravenea evident principiilor Constituţiei din 21 august 1965. În cadrul amplelor dezbateri ce s-au purtat pe această temă s-a mai susţinut că ar putea fi invocate şi normele generale de drept cu privire la desuetudine, pentru a demonstra încetarea forţei juridice a Constituţiei din 1965. S-a argumentat că scurgerea timpului nu este necesarmente un element de esenţa desuetudinii, atunci când un act normativ, fără a fi abrogat formal, este totuşi desconsiderat intenţionat şi pe faţă de toate cele trei puteri existente în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. În doctrină a mai fost invocat şi argumentul potrivit căruia revoluţiile au un efect abrogator asupra constituţiilor existente în momentul încheierii lor victorioase. În orice caz, teza "subzistenţei" Constituţiei din 1965 a fost larg contestată, deoarece era de natură să pună sub semnul întrebării întreaga ordine juridică post-revoluţionară, inclusiv o serie de legi importante care au fost adoptate după constituirea noului Parlament, ale căror principii erau vădit contrare Constituţiei din 21 august 1965. Ar fi fost, deci, preferabil - considerăm noi - ca primul document al Revoluţiei române - "Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale" - să precizeze expres situaţia Constituţiei din 1965, cerinţă indispensabilă pentru definirea cadrului în care urma să fie edificat ulterior noul stat de drept.
Mai trebuie menţionat şi faptul că în primele zile ale Revoluţiei din Decembrie au fost abrogate o serie de acte normative emise de fostul regim. Această împrejurare ar putea fi folosită, desigur, ca argument de cei care susţin că din moment ce nu s-a produs o abrogare expresă a Constituţiei din
1965, aceasta ar fi rămas totuşi, parţial, în vigoare. Se poate concepe însă şi explicaţia că noile autorităţi revoluţionare nu au mai abordat problema Constituţiei ţării, fiind convinse că ea fusese deja soluţionată prin primul act al Revoluţiei române, "Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale".
La câteva zile după victoria Revoluţiei, la 27 decembrie 1989, a fost emis Decretul-lege nr.2 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Nici acest act normativ nu cuprinde referiri la menţinerea sau abrogarea Constituţiei din 21 august 1965. Este de observat că în acest act normativ se menţionează, pentru prima dată, că "forma de guvernământ a ţării este republica", idee ce nu fusese enunţată iniţial în Comunicatul din 22 decembrie 1989.
Adunarea Constituantă, compusă din membrii celor două forumuri legislative, care a dezbătut şi adoptat noua Constituţie, a funcţionat pe baza Decretului-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Potrivit acestui decret, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, reunite în şedinţă comună, urmau să se constituie de drept în Adunare Constituantă, pentru adoptarea Constituţiei.
Prin Hotărârea Constituantei nr.1 din 11 iulie 1990 s-a stabilit ca şedinţele să fie prezidate, prin rotaţie, de preşedintele Senatului şi de preşedintele Adunării Deputaţilor, Adunarea funcţionând pe baza unui Regulament[2]. A fost constituit, totodată, Comitetul Adunării Constituante, compus din preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii celor două Camere.
S-a stabilit, prin aceeaşi hotărâre, alegerea unei Comisii pentru redactarea proiectului Constituţiei României, formată din deputaţi, senatori şi specialişti în domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane, aceştia din urmă dispunând, în cadrul comisiei, numai de un vot consultativ. S-a mai convenit, totodată, ca propunerile de deputaţi şi senatori - membri ai Comisiei - să fie astfel făcute pentru a se respecta, pe cât posibil, configuraţia politică a celor două Camere.
Metodologia[3] urmată pentru adoptarea noii Constituţii a fost următoarea: Comisia pentru redactarea proiectului de Constituţie, creată în baza Hotărârii nr.1 din 11 iulie 1990, a trecut mai întâi la elaborarea unor "Teze", care cuprindeau de fapt, într-o formă concisă, ideile esenţiale ale textelor constituţionale, unele teze fiind astfel redactate încât au putut fi transformate cu uşurinţă în articole ale noii Constituţii. Dezbaterea Tezelor a început în luna martie 1991, pentru ca să se încheie în iulie 1991. Au fost situaţii în care, neconvenindu-se anumite teze, ele au fost retrimise Comisiei pentru elaborarea proiectului de Constituţie. În unele situaţii s-a recurs la întâlniri ale şefilor grupurilor parlamentare, în special pentru a se pune de acord unele probleme politice, care erau destul de spinoase şi care implicau realizarea unui consens.
Partea a doua a lucrărilor Adunării Constituante s-a desfăşurat sub presiunea timpului, existând riscul dizolvării Adunării Constituante, potrivit Decretului-lege nr.92/1990, în ipoteza în care ea nu putea să elaboreze textul Constituţiei la termenul fixat. Dată fiind lentoarea cu care se realizau progresele în prima fază a lucrărilor Adunării Constituante, unele organe de presă erau de părere că o asemenea perspectivă a dizolvării Adunării Constituante, în cazul neîndeplinirii mandatului său, nu ar fi fost deloc exclusă. A urmat, în consecinţă, accelerarea ritmului lucrărilor, Regulamentul de desfăşurare a lucrărilor fiind modificat la 10 septembrie 1991[4], în sensul limitării duratei
intervenţiilor la maximum 5 minute şi al renunţării de a se mai pune în discuţie acele probleme asupra cărora Constituanta se pronunţase cu prilejul discutării Tezelor.
În ce priveşte modalitatea de adoptare a Constituţiei au fost acceptate, în final, propunerile care vizau votul nominal al parlamentarilor, cu prilejul adoptării Constituţiei. Totodată, au fost validate şi două prevederi noi, care nu figurau în regulamentele anterioare. Astfel, a fost acceptată ideea că acei deputaţi sau senatori care nu-şi puteau exercita votul, fiind reţinuţi în alte probleme importante, o puteau face prin corespondenţă. O a doua inovaţie a constituit-o măsura decăderii din calitatea de deputat sau senator a parlamentarului care, cu prilejul şedinţei pentru adoptarea Constituţiei, nu ar fi votat nici direct, nici prin corespondenţă. Singurul caz înregistrat a fost acela al senatorului Karoly Kiraly (U.D.M.R.), care nu a participat la şedinţa de adoptare a Constituţiei şi nici nu şi-a exercitat votul prin corespondenţă, fiind decăzut, ca urmare, din calitatea de senator, prin Hotărârea adoptată de Adunarea Constituantă.
Momentul următor legat de adoptarea Constituţiei - supunerea ei spre aprobare în cadrul unui referendum - a constituit, de asemenea, obiectul unor vii dezbateri şi confruntări de păreri. Mai mulţi deputaţi şi senatori din partidele aflate pe atunci în opoziţie au apreciat ca fiind inutil referendumul, din momentul în care Adunarea Constituantă adoptă legea fundamentală.
Intrarea în vigoare a noii Constituţii ca urmare a referendumului din 8 decembrie 1991 nu a constituit însă punctul "terminus" al schimbărilor constituţionale din ţara noastră. După cum arată însuşi textul Constituţiei, urmau să fie înfiinţate, în perioada care a urmat, o serie de instituţii noi, printre care Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, şi să fie numiţi din nou membrii Curţii Supreme de Justiţie.
În ceea ce priveşte situarea Constituţiei române din 1991 în contextul reglementărilor constituţionale moderne, trebuie precizat că noua Constituţie a fost elaborată pe baza unui studiu atent al constituţiilor ţărilor democratice, ca şi a valorificării celor mai bune tradiţii din trecutul gândirii constituţionale româneşti.
Considerăm necesar să precizăm totodată că, atât cu prilejul pregătirii "Tezelor" pentru Constituţia României, cât şi mai târziu, au fost întreprinse studii şi vizite în numeroase ţări, au fost adunate documente privind experienţa şi viaţa politică a altor state, s-a făcut apel la specialişti din alte ţări, care au prezentat expuneri, conferinţe etc. În cadrul lucrărilor Adunării Constituante în care s-au discutat diferite texte constituţionale, nu odată membrii Comisiei pentru redactarea proiectului de Constituţie sau parlamentari au făcut referinţe la instituţii din dreptul constituţional comparat. Rezultă, deci, că elaborarea noii Constituţii a României a avut în vedere ca un obiectiv primordial racordarea Constituţiei ce urma să fie elaborată la standardele internaţionale, căutându-se a se adopta în toate cazurile numai acele soluţii sau redactări de texte care s-au dovedit eficiente şi sigure în practica altor state.
Apreciem ca fiind un fapt semnificativ - ce se cuvine a fi semnalat în mod deosebit - acela că noua Constituţie a României s-a bucurat de frumoase aprecieri din partea unor cunoscute personalităţi, precum: profesorul La Pergola, reprezentantul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, organ al Consiliului Europei, având misiunea de a sprijini elaborarea noilor constituţii; doamna Catherine Lalumiere, Secretar general al Consiliului Europei; a unor oameni politici de prestigiu precum preşedintele Germaniei, Roman Herzog, a domnului Konig, expertul pentru România la Consiliul Europei ş.a.[5].
Constituţia română, consacrând un sistem semi-prezidenţial, a avut în vedere, desigur, în cel mai înalt grad, Constituţia franceză din 1958[6]. Aceasta nu a constituit însă singura sursă de inspiraţie. Curtea Constituţională, de pildă, instituţie nou creată în România prin Constituţia din 1991, a avut în vedere instituţia Consiliului Constituţional francez, fără a prelua însă absolut toate aspectele de competenţă ale acelei instituţii. De altfel, într-o primă variantă, Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie preconizase şi pentru România aceeaşi denumire, de Consiliu Constituţional, însă până la urmă a fost preferat termenul de Curte Constituţională, folosit şi în alte ţări, tocmai spre a da şi mai bine expresie ideii înfăptuirii unei justiţii constituţionale.
Dintre instituţiile nou create, instituţia Avocatul Poporului are o filiaţie mult mai complexă, ea folosind atât practica daneză, suedeză, germană, cât şi instituţia spaniolă corespunzătoare. Cu toate că România a adoptat sistemul semi-prezidenţial francez, nu toate atribuţiile Preşedintelui francez se regăsesc în Constituţia României din 1991. Aşa, de pildă, dacă în Franţa preşedintele republicii prezidează şedinţele de guvern, în România, potrivit art.87 din Constituţie, preşedintele "poate lua parte la şedinţele de Guvern" în care se dezbat "probleme de interes naţional", situaţie în care prezidează şedinţele la care participă.
O importantă inovaţie a Constituţiei din 1991, care de fapt preia o dispoziţie ce s-a afirmat cu putere în ultimele decenii în dreptul constituţional comparat, este aceea a superiorităţii ordinii juridice internaţionale faţă de ordinea juridică internă şi a aplicării tratatelor ce privesc drepturile omului în ordinea internă din România. Aceste importante prevederi marchează o schimbare fundamentală de concepţie faţă de vechea optică existentă înainte de 1989, care refuza aplicarea instrumentelor internaţionale în măsura în care nu fuseseră acceptate expres de ţara noastră în virtutea propriei suveranităţi.
O inovaţie deosebit de interesantă este reintroducerea sistemului bicameral, care a constituit o tradiţie a vieţii parlamentare româneşti. Constituţia din 1991 nu numai că a reintrodus instituţia Senatului, urmând practica unor ţări democratice, dar a stabilit totodată cu precizie şi claritate mecanismul procedurii legislative, statutul deputaţilor şi senatorilor, renunţând la ideea mandatului imperativ şi consacrând teoria mandatului de reprezentare, specifică tuturor constituţiilor moderne democratice.
Desigur, şirul exemplelor poate fi continuat, deoarece în Constituţia română din 1991 se întâlnesc foarte multe elemente de originalitate şi noutate, unele preluate din dreptul constituţional comparat - evident, nu toate din aceeaşi sursă -, altele prelucrate şi adaptate însă, în funcţie tocmai de specificul naţional al ţării noastre18.
Este cert că funcţionarea în bune condiţii a tuturor mecanismelor prevăzute de noua Constituţie implică un grad sporit de înţelegere a separaţiei puterilor în stat, evitarea amestecului unei puteri în treburile celeilalte, un respect sporit faţă de norma de drept, faţă de reglementările internaţionale la care ţara noastră a devenit parte. Integrarea României în noua ordine juridică europeană revendică un rol sporit pentru drepturile şi libertăţile omului care se cer a fi respectate cu stricteţe, cultivarea respectului faţă de lege trebuind să devină o raţiune a însăşi existenţei şi a funcţionării organelor statului. Este neîndoielnic că asemenea transformări de substanţă vizează însuşirea nu numai a "literei" noilor reglementări constituţionale, dar şi a spiritului lor, a cerinţei respectării principiilor şi normelor juridice pe care trebuie să se întemeieze statul de drept. Edificarea întregii vieţi politice româneşti pe ideile de drept şi legalitate a devenit şi devine tot mai mult o condiţie a acceptării României ca membru cu drepturi depline al comunităţii statelor lumii, al unor organisme internaţionale. În acest amplu efort, juriştilor le revine un rol esenţial, ei trebuind să fie primii care să contribuie la promovarea respectului pentru statul de drept, să aplice cu consecvenţă şi cu dreptate legile, dar să contribuie, totodată, în mod direct la conştientizarea întregii opinii publice româneşti în legătură cu valoarea normelor juridice, cu cerinţa respectării neabătute a dreptului în relaţiile dintre indivizi, în întregul mecanism de funcţionare a organelor şi organismelor statului nostru[7].
[1] Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român, Editura "Hyperion XXI", Bucureşti, 1993, pag.54.
[2] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.406.
[3] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag.125; Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituţiei, Editura Uniunii "Vatra Românească", Târgu Mureş, 1998, pag.70, 142, 165; Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Sistemul constituţional românesc, vol.II, ediţie revăzută şi adăugită, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.100 şi urm.
[4] Hotărârea Adunării Constituante nr.2 din 10 septembrie 1991, publicată în "Monitorul Oficial al României" nr.184 din 13 284
septembrie 1991.
[5] Vasile Gionea, Curs de drept constituţional, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998, pag.160.
[6] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Influenţe franceze în elaborarea Constituţiei României din anul 1991, în
"Studii constituţionale", vol.2, Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag.55 şi urm.
[7] Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituţiei. Istoric. Drept comparat. Documente. Opinii,
Editura „Lumina Lex", Bucureşti, 2002, p. 11 şi urm.