În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional român, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia sa, s-au realizat o serie de reforme importante, care au avut drept urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale.

  Întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea electivă şi supune plebiscitului „Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858” şi legea electorală. Aceste doua acte formează, de fapt, prima Constituţie a României. De altfel, chiar şi în preambulul Statutului se preciza „Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 (...) este şi rămâne legea fundamentală a României.”[1]

  Statutul lui Cuza era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858, dar în acelaşi timp el aducea importante modificări acestei convenţii. Prin Statutul Dezvoltător este creată o a doua cameră, numită Corpul Ponderator, alcătuit din 9 membri de drept şi 64 membri numiţi de domn.Compoziţia Corpului Ponderator se modifica o dată la 3 ani, atunci când jumătate din membrii numiţi erau revocaţi.

Puterea legislativă nu mai este exercitată de domn, Adunarea Electivă şi Comisia Centrală ci, potrivit articolului 2 din Statut „puterea legiuitoare se exercită colectiv de domn, Adunarea Ponderatrice şi Adunarea Electivă.”[2]

  Corpul Ponderator (Senatul) a fost înfiinţat pentru a pondera influenţa Adunării Elective. Iniţiativa legilor aparţinea numai domnului. În plus, exista o anumită delegare legislativă făcută prin statut (articolul 18, conform căruia domnitorul putea emite decrete cu putere de lege, până la convocarea „nouei Adunări”, la propunerea Consiliului de Miniştri şi cu ascultarea Consiliului de Stat). De asemenea, tot pentru a pondera influenţa Adunării Elective, s-a prevăzut că ori de câte ori era necesară luarea unor măsuri urgente, iar adunările nu erau în sesiune, Guvernul avea dreptul să emită acte normative care erau în competenţa puterii legiuitoare, cu condiţia să supună dezbaterii adunărilor motivele emiterii acelor acte normative şi rezultatele lor.

    Adunarea electivă era compusă din deputaţi aleşi potrivit prevederilor legii electorale anexate Statutului. Preşedintele Adunării elective era numit în fiecare an de Domn, din rândul deputaţilor, iar vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii erau aleşi de Adunare.

  Corpul Ponderator (Senatul) era compus din membri de drept şi membri numiţi. Membrii de drept erau: Mitropolitul şi episcopii. Ceilalţi membrii ai Senatului, în număr de 64 erau numiţi de Domn, astfel: 32 dintre persoanele care exercitaseră cele mai înalte funcţii din ţară sau care puteau justifica un venit anual de opt sute de galbeni, iar ceilalţi 32 numiţi dintre membrii consiliilor judeţene.

 

[1] Eleodor Focşeneanu- Istoria constituţională a României (1859-1991), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.22

[2] Radu Carp, Ioan Stanomir- op. cit., p.142

Loading...