Ordinea constituţională internă a fiecărui stat presupune acceptarea şi traducerea în viaţă a principalelor reglementări internaţionale în domenii care privesc garantarea instituţiilor democratice, apărarea statului de drept, sancţionarea oricăror fapte prin care se aduce atingere bunei funcţionări a mecanismelor sociale. De aceea, între ordinea internă şi ordinea internaţională există o strânsă corelaţie, prevederile constituţionale urmând să asigure nu numai respectarea documentelor convenite cu alte state sau la nivel mondial, dar şi mecanisme eficiente şi sigure pentru aplicarea în viaţă a tratatelor, acordurilor şi convenţiilor internaţionale.
În România, anterior Constituţiei din 1991, nu au existat norme care ar fi consacrat prioritatea dreptului internaţional. Constituţia din 1923 conferea Regelui dreptul de a încheia convenţii internaţionale pentru comerţ, navigaţie şi în alte domenii, dar acestea trebuiau să fie supuse mai întâi puterii legislative şi aprobate de ea (art.88). Constituţia din 1938 consacra dreptul Regelui de a încheia cu ţările străine tratatele politice şi militare. Ea preciza însă, în acelaşi timp, că pentru a avea "putere de lege în interior", înţelegerile internaţionale menţionate trebuiau să fie supuse adunărilor legiuitoare şi aprobate de acestea (art.46).
Constituţiile din 1948 şi 1952 cuprindeau numai dispoziţii generale legate de organele competente a încheia tratate. În schimb, fără a consacra prioritatea dreptului internaţional, art.14 al Constituţiei din 1965 stabilea că relaţiile externe ale României "se bazează pe principiile respectării suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi şi avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne".
Constituţia din 1991 a introdus pentru prima dată în ordinea constituţională reglementări în această materie[1], art.11 al Constituţiei României din 1991 având următorul cuprins:
"(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".
Formularea constituţională nu a fost, însă, după părerea noastră, de natură a evita cu totul orice probleme de interpretare, deoarece ea lasă deschise o serie de situaţii cum ar fi, de pildă, aceea a unor eventuale contrarietăţi între tratate şi legea internă care nu au fost eliminate. Singura situaţie în care se recunoaştea absolut categoric prioritatea reglementărilor internaţionale era domeniul drepturilor omului (art. 20, alin. 2). În celelelate cazuri interpretarea cea mai potrivită ar fi fost aceea că normele contrare tratatelor urmau să fie considerate abrogate implicit. O asemenea soluţie a fost însă în mod constant evitată, preferându-se fie modificarea anterioară a legislaţiei, în cazul aderării la un tratat care prevede norme contrare, fie aceea a adoptării, în unele cazuri, cum s-a şi făcut de altfel, a unor modificări în legislaţia internă odată cu ratificarea tratatului, prin care anumite prevederi din tratat au fost introduse în mod direct în cuprinsul unor acte normative. Este de menţionat, pe de altă parte, că obligaţia integrării în dreptul intern se referă, după cum precizează art. 11 alin.2 pe care l-am citat, numai la tratatele ratificate de Parlament, principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional la care se referă art.10 acţionând numai ca norme orientative de comportament politic în raporturile internaţionale, iar nu ca reguli de drept intern.
Referitor la drepturile omului, articolul 20 din Constituţie conţine importante prevederi. Primul alineat al textului dispune că "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte".
Cel de al doilea alineat este cât se poate de categoric, specificând că "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale". În anul 2003, la acest text s-a adăugat precizarea „cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Prin modificarea Constituţiei din anul 2003 au fost introduse în Constituţia României două importante articole, respectiv art.148 privind integrarea în Uniunea Europeană şi aart.149 privind aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord.
Primul alineat al art.148 prevede că aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
În alineatul al doilea se aduce precizarea că urmare aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Cu referire la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, art. 149 dispune că aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
În decursul ultimilor şaisprezece ani care au trecut de la instaurarea noului regim democratic, România a devenit parte la numeroase tratate, convenţii şi acorduri internaţionale, exprimându-şi astfel voinţa de a se ralia standardelor internaţionale moderne, acceptate la nivelul comunităţii europene şi internaţionale. Este suficient să menţionăm astfel Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Europeană a autonomiei locale, Convenţia privind dreptul mării, Convenţia cadru a Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro asupra schimbărilor climatice, Convenţia privind securitatea nucleară, Convenţia europeană pentru combaterea terorismului, Convenţia Europeană pentru adopţiile de copii ş.a.
Noua calitate a României, de membră a Uniunii Europene, de la 1 ianuarie 2007, implică (prin însuşi Tratatul de aderare) acceptarea tuturor tratatelor încheiate anterior de Comunitatea Europeană şi, totodată, a Tratatului Constituţional European.
[1] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.55.