În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

  Pe data de 11 februarie 1866, în urma abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, este formată o  „locotenenţă domnească”. Aceasta dizolvă, în baza art.17 al Convenţiei de la Paris, Adunarea electivă şi Corpul Ponderator. Acest organism este declarat, la 1 mai, Adunare Constituantă, noua constituţie fiind adoptată la 29 iunie, aceasta fiind prima constituţie românească, în sens formal. Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune.

   Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către Domn şi reprezentanţa naţională, formată din două Camere şi anume: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.Iniţiativa legislativă aparţine domnului şi celor două camere ale reprezentanţei naţionale. Puterea legiuitoare putea interpreta legile.

  În ceea ce priveşte Senatul şi Adunarea Deputaţilor, ele erau alese pe sistemul colegiilor de avere ( censul de avere) şi membrii lor reprezentau naţiunea.

    Pentru alegerea deputaţilor, corpul electoral era împărţit în patru colegii, după criteriul averii şi al originii sociale. Din colegiul I făceau parte marii proprietari, ce aveau un venit funciar de cel puţin 300 de galbeni; din colegiul II făceau parte proprietarii rurali mijlocii cu un venit funciar de 100 până la 300 de galbeni; din colegiul III  făceau parte comercianţii, cei ce exercitau profesiuni libere, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii, iar din colegiul IV făceau parte ţăranii şi muncitorii. Durata mandatului Adunării Deputaţilor era de patru ani.[1]

  Pentru alegerea senatorilor, corpul electoral din fiecare judeţ era împărţit în două colegii: Colegiul I era format din proprietarii de fonduri rurale din judeţ având un venit funciar de cel puţin 300 de galbeni iar Colegiul II era format din proprietarii de imobile având un venit sub 300 galbeni. Membrii Senatului erau aleşi pentru un mandat de opt ani, reînoibil la patru ani.[2]

  Conform Legii electorale din 30 iulie/11 august 1866 vârsta minimă pentru a vota era de 21 de ani. Sistemul electoral constituia un pas înapoi faţă de Statutul lui Cuza.

  Constituţia din 1866 a suferit mai mult modificări pană la înlocuirea ei cu Constituţia din 1923.

 

[1] *** Constituţia României, 1866, Secţiunea I, Despre Adunarea Deputaţilor, art. 59-63, Ioan Muraru, Gheorghe Iancu-Constituţiile române, RAMO, Bucureşti, 2000

[2] *** Idem, Secţiunea II, Despre Senat, art.68

Loading...