În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Constituţia din 1923 este importantă pentru că introduce votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu, care fusese prevăzut şi în reforma electorală din 1918. De asemenea, prin Constituţia din 1923 se consacră pentru prima oară principiul separaţiei puterilor.

Puterea legislativă se exercită colectiv de rege şi de Reprezentanţa naţională formată din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.   

Adunarea Deputaţilor se compunea, potrivit art. 64, din „deputaţi aleşi de cetăţenii Români majori, prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret pe baza reprezentării minorităţii”.[1]

  Alegerea deputaţilor, potrivit dispoziţiilor Constituţiei din 1923, se făcea pe circumscripţii electorale, numărul deputaţilor aleşi în fiecare circumscripţie fiind proporţional cu populaţia.

  Spre a fi eligibil pentru Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român, a avea exerciţiul drepturilor civile si politice, a avea vârsta de douăzeci şi cinci de ani împliniţi, a avea domiciliu în România.

  Senatul se compunea din senatori aleşi şi din senatori de drept. Numărul senatorilor de ales în fiecare circumscripţie electorală era stabilit de lege şi trebuia să fie proporţional cu populaţia. Astfel, potrivit Secţiunii II din Constituţie, toţi cetăţenii români, de la vârsta de 40 de ani împliniţi, aleg „prin vot obligator, egal, direct şi secret, un număr de senatori”. Mulţi senatori erau aleşi din corpurile electorale restrânse: de exemplu membrii aleşi în consiliile judeţene şi membrii aleşi în consiliile comunale urbane şi rurale, aleg câte un senator de fiecare judeţ, prin „vot obligator, egal, direct şi secret”. De asemenea, era ales câte un senator de către membrii Camerelor de Comerţ, industrie, muncă şi agricultură, pentru fiecare categorie şi pentru fiecare circumscripţie electorală. Totodată, fiecare universitate alege „din sânul său”, câte un senator, prin votul profesorilor din universitatea respectivă.

  Potrivit Constituţiei din 1923 erau de drept membri ai Senatului: a) Moştenitorul Tronului de la varsta de 18 ani împliniţi; el însă nu va avea vot deliberativ decât la vârsta de 25 ani împliniţi; b) Mitropoliţii ţării; c) Episcopii eparhioţi ai Bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice, întru cât vor fi aleşi conform legilor ţării; d) Capii confesiunilor recunoscute de Stat, câte unul de fiecare confesiune, întru cât sunt aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 credincioşi; precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat; e) Preşedintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori încetează odată cu calitatea sau demnitatea care le atribue dreptul.[2]

Devin senatori de drept: a) foştii Preşedinţi de Consiliu, având o vechime de patru ani ca Preşedinţi de Consiliu titulari, şi foştii Miniştrii având o vechime de cel puţin şase ani într-una sau mai

multe guvernări; b) Foştii Preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare care au exercitat această demnitate cel putin în cursul a opt sesiuni ordinare; c) Foştii Senatori şi Deputaţi aleşi în cel puţin zece legislaturi independent de durata lor; d) Foştii Primi-Preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au ocupat această funcţie sau pe aceea de Preşedinte la Casaţie cinci ani; e) Generalii de rezervă şi în retragere; f) Foştii Preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia, care au declarat Unirea.[3]

 

[1] *** Constituţia României, 1923, Secţiunea I, Despre Adunarea Deputaţilor, Ioan Muraru, Gheorghe Iancu-op.cit.

[2] *** Idem, Secţiunea II, Despre Senat, art. 72

[3] *** Constituţia României, 1923, Secţiunea II, Despre Senat, art. 73, Ioan Muraru, Gheorghe Iancu-op.cit.

Loading...