Constituţia din 1948 stipula în art. 38 că Marea Adunare Naţională a R.P.R. este unicul organ legislativ al Republicii Populare Române şi avea în competenţa directă:
- Alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române
- Formarea Guvernului R.P.R.
- Stabilirea numărului, atribuţiunilor şi denumirii ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente
- Votarea bugetului Statului, a încheierii exerciţiilor bugetare, fixarea impozitelor şi a modului de percepere
Prezidiul Marii Adunări Generale se alegea cu jumătate plus unul din numărul total al deputaţilor şi se compunea dintr-un preşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membri aleşi direct de Marea Adunare Naţională a R.P.R. Prezidiul, în totalitatea lui, sau oricare dintre membrii săi, erau revocabili oricând de Marea Adunare Generală.
Constituţia din 1952 prevedea în art.23 că Marea Adunare Generală este unicul organ legislativ al Republicii Populare Române fiind aleasă de către oamenii muncii, cetăţenii Republicii Populare Române, pe circumscripţii electorale, câte un deputat la 40.000 de locuitori. Marea Adunare Generală se alegea pe un mandat de 4 ani.
Marea Adunare Generală avea, potrivit articolului 24, în competenţa sa directă:
- Alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române;
- Formarea Guvernului Republicii Populare Române;
- Modificarea Constituţiei;
- Chestiunile războiului şi ale păcii
- Stabilirea planurilor economiei naţionale;
- Aprobarea bugetului de stat, a încheierii exerciţiilor financiare şi stabilirea impozitelor şi veniturilor destinate bugetului statului;
- Stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere;
- Modificarea împărţirii pe regiuni a teritoriului Republicii Populare Române;
- Acordarea amnistiei
- Controlul general asupra aplicării Constituţiei.
Constituţia din 1965 prevedea, de asemenea, în art. 42 că Marea Adunare Generală, organul suprem al puterii de stat, este unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România, având de această dată mai multe atribuţii printre care adopta şi modifica Constituţia, reglementa sistemul electoral, alegea şi revoca pe Preşedintele Republicii Socialiste România, alegea şi revoca Consiliul de Miniştrii, Tribunalul Suprem şi Procurorul general, controla activitatea Preşedintelui, a Consiliului de Miniştri, a Procurorului, declara mobilizarea parţială sau generală şi starea de razboi.
Constituţia din 1965 a fost considerată cea a victoriei socialismului în România.
Revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale regimului dictatorial şi-firesc- dispoziţiile constituţionale care îi corespundeau, iar puterea a fost preluată de Frontul Salvării Naţionale.
Scopul Frontului Salvării Naţionale era „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”.[1] În condiţiile vidului de putere, Frontul Salvării Naţionale, atât prin modul de constituire, dar şi prin rolul şi funcţiile asumate, a devenit putere constituantă originară.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care era compus din 145 de membri, numiţi de guvernământul de fapt în noaptea de 22/23 decembrie 1989, îşi desfăşura activitatea în sesiuni şi pe comisii de specialitate. În subordinea sa funcţiona Consiliul Militar Superior. Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale i s-au stabilit atribuţii specifice demnităţii de şef de stat.
Consiliul Frontului exercita funcţia legislativă, numea şi revoca primul ministru, aproba componenţa Guvernului, numea şi revoca preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi procurorul general al republicii, aproba bugetul de stat.
Actele adoptate de către noua putere după 22 decembrie 1989, au formulat noi principii constituţionale. Cele mai importante asemenea principii erau cele ale: formei republicane de guvernământ, separaţiei puterilor în stat, legalităţii(statului de drept), pluralismului politic, structurii bicamerale a parlamentului.
[1] Gheorghe Iancu- op. cit., p.79