În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

  Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei.[1]

  Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. De aceea şi competenţa sa trebuie să răspundă necesităţii de a se crea condiţiile exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe care-l reprezintă direct, nemijlocit.

  De regulă, când vorbim de parlament spunem că este puterea legislativă,unicul organ legiuitor, sau pur si simplu organ legiuitor. În legătură cu calitatea parlamentului de putere legislativă, în doctrina juridică, au fost formulate unele rezerve, deoarece Parlamentul nu este singurul care „face” legi, el împărţind această funcţie cu guvernul (iniţiativă legislativă, legislaţia delegată) şi chiar cu şeful de stat mai ales când promulgarea legii este o condiţie de valabilitate a acesteia. De aceea se vorbeşte de limite ale funcţiilor parlamentului.

  Specificul parlamentului constă în faptul că, în exercitarea funcţiilor sale, el procedează prin deliberare. Parlamentul are de asemenea şi funcţii de control. În doctrina de specialitate s-a pus întrebarea dacă parlamentul poate avea funcţia de constituantă , precum şi funcţii jurisdicţionale.

  Funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se confundă, pentru că parlamentul doar legiferează. Parlamentul poate avea funcţii constituante, doar dacă le primeşte numai prin dispoziţii constituţionale exprese.

    O alta problemă este dacă  parlamentul are o funcţie jurisdicţională. Multe constituţii prevăd răspunderea şefului de stat sau miniştrilor, urmată de posibilitatea suspendării sau demiterii lor din funcţie, sancţiune care este pronunţată de parlament. Aceste sancţiuni au însă prin excelenţă, un caracter politic.Pe cale de consecinţă, parlamentul nu are funcţii jurisdicţionale.

  Parlamentul are o competenţă în principiu nelimitată, însă această competenţă trebuie să fie prevăzută prin constituţie.

  Funcţiile parlamentului pot fi clasificate în funcţie de criteriul conţinutului acestora în : a) legislativă (adoptarea legilor); b) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c) alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale; d) controlul parlamentar; e) conducerea în politica externă; f) organizarea şi funcţionarea proprie.[2]

Legiferarea este funcţia principală a parlamentului. Această funcţie legislativă constă în edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii, şi pentru puterea jurisdicţională.

Legiferarea este adoptarea legilor după procedura prevăzută de Constituţie şi de Regulamentele celor două Camere. Procedura legislativă este expresia concretă sub care se realizează funcţia legislativă a parlamentului.

Termenul de „legiferare” este folosit în literatura de specialitate, cât şi în limbajul curent într-un sens larg şi într-un sens restrâns. În sens larg legiferarea reprezintă activitatea de creare a normelor juridice, indiferent de forma pe care o îmbracă : legi, ordonanţe, hotărâri, decrete. În sens restrâns acest termen semnifică activitatea Parlamentului care se materializează în crearea legilor, acte care se bucură de supremaţie faţă de celelalte izvoare de drept.[3]

Temeiul constituţional al funcţiei legislative a Parlamentului îl constituie art.61 al.1 din Constituţie Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a ţării”. Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului român este pe deplin îndreptăţit să fie singura autoritate legislativă a ţării.

Constituţia nu stabileşte limitele domeniilor în care se poate exercita legiferarea, întrucât Parlamentul are competenţă exclusivă a edictării legilor. Constituţia asimilează legii ordonanţele emise de Guvern. Aceasta nu constituie o abatere de la exclusivitatea legiferării de către Parlament, deoarece ordonanţele sunt emise în baza unei legi de abilitare, ele trebuind să fie aprobate de Parlament. Potrivit art.108 al.2 din Constituţie, Guvernul, prin hotărârile sale organizează executarea legilor. Deci, nici aceste acte normative, nu încalcă principiul exclusivităţii de legiferare a Parlamentului.

Chiar dacă Constituţia conferă Parlamentului calitatea exclusivă de autoritate legiuitoare, acesta colaborează cu puterea executivă şi cu cetăţenii în realizarea funcţiei sale. Dintre modalităţile de colaborare menţionăm : iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei, dreptul Guvernului de a prezenta amendamente motivate în scris, dreptul de veto al Preşedintelui României, promulgarea legilor adoptate de Camere şi referendumul.[4]

Legile adoptate de Parlament pot fi: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Controlul parlamentar este o formă a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi se finalizează uneori prin sancţiuni. El este formulat chiar de fondatorul acestui principiu, Montesquieu astfel : „puterea să oprească puterea”. Echilibrul raporturilor dintre executiv şi legislativ se face din partea legislativului prin controlul parlamentar exercitat asupra unor autorităţi diferite, precum Guvernul, Preşedintele României şi prin modalităţi diverse.[5]

Controlul parlamentar al executivului are o însemnătate deosebită în condiţiile actuale, pentru majoritate el înseamnă verificarea condiţiilor politice de care depinde menţinerea încrederii acordate, iar pentru opoziţie face parte din latura critică a procesului de guvernare. Acest control nu presupune subordonarea puterii executive celei legislative, dar în cazul găsirii unor deficienţe în sistemul de echilibru al puterilor, diminuarea încrederii Parlamentului în Guvern, săvârşirii de către Preşedintele României a unor fapte de înaltă trădare sau a unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, autoritatea executivă respectivă va fi sancţionată politic sau penal.

Controlul parlamentar se exercită în cadrul general al competenţei constituţionale, cu respectarea regimului de separaţie a autorităţilor publice în exercitarea puterii de stat. Această funcţie de control asupra executivului şi a altor autorităţi publice are rolul de a preveni excesele şi abuzurile, dar şi de a le modela şi dinamiza activitatea.[6]

Controlul parlamentar poate fi exercitat fie direct, de către întregul Parlament, fie de către una din Camerele sale, fie indirect, prin alte mijloace şi forme de control. Potrivit unei opinii, controlul parlamentar este necesar şi deplin : necesar pentru că Parlamentul este organul de stat căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă şi prin urmare acesta trebuie să constate direct cum autorităţile statului îşi realizează atribuţiile şi deplin pentru că se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate potrivit Constituţiei şi legilor.[7]

Procedurile şi mijloacele de control parlamentar se împart în:

  1. Proceduri şi mijloace de control a Guvernului , care sunt :
  2. a) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare;
  3. b) întrebările şi interpelările;
  4. c) controlul prin comisiile parlamentare;
  5. d) moţiunea de cenzură;
  6. e) angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa;
  7. f) urmărirea penală a membrilor Guvernului.
  8. Proceduri şi mijloace de control asupra Preşedintelui României, care sunt :
  9. a) aducerea la cunoştinţă, consultarea şi aprobarea unor acte sau fapte ale Preşedintelui României;
  10. b) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
  11. c) punerea sub acuzare a Preşedintelui României.
  12. Alte proceduri şi mijloace de control :
  13. a) controlul exercitat asupra modului de rezolvare a petiţiilor cetăţenilor;
  14. b) controlul exercitat prin Avocatul Poporului.

 

[1] Ioan  Muraru, Elena Simina Tănăsescu- Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2009, p.146

[2] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu-  op. cit., vol.II, p.149

[3] Genoveva Vrabie- Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Ed. Cugetarea, Iaşi, 2005, p.137

[4] Cristian Ionescu- Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p.666

[5] Cristian Ionescu - Regimul politic în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 173

[6] Marian Enache - Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 122

[7] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu –op. cit., vol.II,  p. 153

Loading...