În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Şedinţele şi sesiunile Parlamentului

În perioada mandatului, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni, perioade de timp determinate de Constituţie. Sesiunile pot fi ordinare sau extraordinare conform art.66 din Legea fundamentală. Sunt considerate ordinare acele sesiuni, a căror convocare pentru anumite perioade ale anului este prevăzută prin însuşi textul Constituţiei. Atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar cea de-a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Desfăşurarea în sesiuni a activităţii parlamentare este o consecinţă în primul rând a faptului că elaborarea legilor nu presupune o activitate continuă, iar în al doilea rând se urmăreşte să se dea deputaţilor şi senatorilor posibilitatea de a păstra un contact strâns cu electoratul circumscripţiei pe care o reprezintă.[1]

Camera Deputaţilor şi Senatul se pot întruni şi în sesiune extraordinară la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent sau a cel puţin o treime din numărul membrilor Camerei respective. Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde în mod obligatoriu ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii extraordinare.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile regulamentare, preşedintele Camerei dispune convocarea acesteia în sesiune extraordinară.

Convocarea în sesiune extraordinară a uneia din Camere nu atrage automat şi convocarea celeilalte. Având în vedere tăcerea legii este posibilă convocarea în sesiune extraordinară doar a unei singure Camere, cu condiţia ca ordinea de zi să nu cuprindă obiective legislative care presupun concursul celeilalte Camere.[2]

Actul de convocare este o condiţie procedurală necesară, cu atât mai mult în cazul sesiunilor extraordinare, care se convoacă la cererea unor subiecte anume.

Există două excepţii în legătură cu obligaţia preşedinţilor Camerelor de a convoca Camera Deputaţilor şi Senatul în sesiune :

1.art.60 al.3 arată că „Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României, în cel mul 20 de zile de la alegeri”;

2.convocarea de drept a Parlamentului, în caz de agresiune armată împotriva ţării, mobilizare sau război dacă Parlamentul nu se află în sesiune se convoacă de drept în 24 de ore (art.92 al.3,4). Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau de urgenţă, în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Parlamentul se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora (art.93 al.1,2).

Reunirea efectivă Camerelor Parlamentului într-o anumită zi pentru a delibera se numeşte şedinţă. Cele două Camere lucrează în şedinţe în plen, pe comisii şi în grupuri parlamentare. În perioada sesiunilor parlamentare Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în plen, în şedinţe separate potrivit autonomiei funcţionale sau comune conform prevederilor Constituţiei.

Şedinţele în plen sunt forme de organizare ale deputaţilor şi senatorilor în care se dezbat şi se adoptă principalele probleme. Constituţia şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevăd situaţiile în care cele două Camere se întrunesc în şedinţă comună, printre care : primirea mesajului Preşedintelui României; aprobarea bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea  stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; numirea la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; numirea Avocatului Poporului; stabilirea statutului deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; alte atribuţii care potrivit Constituţiei sau Regulamentului se exercită în şedinţă comună.

Şedinţele sunt cadrul în care se adoptă legile, hotărârile, moţiunile şi a căror valabilitate este condiţionată de o anumită prezenţă a deputaţilor şi senatorilor.

Şedinţele Camerelor sunt publice în afara cazurilor în care la cererea preşedintelui sau a unui grup parlamentar se hotărăşte, cu votul majorităţii simple a membrilor respectivei Camere, ca şedinţa să fie secretă. La şedinţele publice pot să participe diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului, televiziunii, alţi invitaţi şi cetăţeni, preşedintele Camerei poate atrage atenţia asupra necesităţii de a nu transmite informaţii inexacte.

Membrii Guvernului au acces la lucrările camerelor, iar dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie. La toate şedinţele Senatului este obligatorie prezenţa, pe banca ministerială, a cel puţin unui reprezentant al Guvernului. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei din care fac parte, prezenţa fiind urmărită de un secretar al Biroului permanent. Parlamentarul care nu poate lua parte la şedinţele Camerei căreia îi aparţine, din motive independente de voinţa sa, este obligat să anunţe Biroul permanent, menţionând cauzele care au determinat această situaţie. Neîndeplinirea acestei obligaţii este susceptibilă de sancţiune.[3]

Constituţia prevede în art.66 al.3 că şedinţele Camerelor sunt deschise de preşedinţii acestora sau de vicepreşedinţii care îi înlocuiesc, fiind asistat de doi secretari. Persoana care conduce şedinţa Camerei este obligată să precizeze înainte de începerea lucrărilor, dacă este întrunit cvorumul legal şi să anunţe ordinea de zi. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse alternativ de Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Senatului, asistaţi de doi secretari, câte unul din fiecare Cameră. Cuvântul se acordă deputaţilor şi senatorilor în ordinea înscrierii. Membrii Guvernului pot lua cuvântul indiferent de ordinea în care s-au înscris, sau chiar dacă nu s-au înscris. Nimeni nu poate lua cuvântul decât dacă îi este dat de preşedinte. Cei care prezidează şedinţa au obligaţia să asigure ordinea în sală, fiind interzisă proferarea de insulte sau calomnii în

tribună şi sală. Dezbaterile se înregistrează pe bandă magnetică, se stenografiază şi se publică în Monitorul Oficial, cu excepţia celor din şedinţele secrete.

Camerele hotărăsc prin vot, votul deputaţilor şi senatorilor este personal şi poate fi deschis sau secret. Votul secret se exprimă prin buletine de vot sau prin bile. Votul prin mijloace electronice poate fi fie secret, fie deschis, după cum indică sensul în care parlamentarul a votat sau şi numele celui care a votat. Modalitatea de votare se stabileşte de plen, la propunerea preşedintelui sau a unui grup parlamentar la Camera Deputaţilor, iar la Senat la propunerea Biroului permanent, în afara cazurilor când regulamentul Camerei prescrie în mod obligatoriu utilizarea unei anumite modalităţi de votare.[4]

2. Adoptarea regulamentului de funcţionare şi stabilirea bugetului propriu

 

Adoptarea regulamentului propriu de funcţionare, ca prerogativă a Parlamentului României, exprimă autonomia regulamentară a celor două Camere. Camera Deputaţilor şi Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea prin regulamente proprii.

  Potrivit Constituţiei României lucrările şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului se desfăşoară potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor si senatorilor. Regulamentul Camerei Deputaţilor a fost adoptat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 51 din 31 ianuarie 2001, modificat şi completat prin hotărârea Camerei Deputaţilor publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,  nr. 798 din 12 noiembrie 2003, modificat şi republicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2006, actualizat conform Hotărârii nr. 4 din 13 februarie 2006 şi  Legii nr. 96 din 21 aprilie 2006. Regulamentul Senatului a fost aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005 publicat în Monitorul Oficial al României, partea I,  nr. 948 din 25 octombrie 2005, modificat şi completat prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 şi Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006.

Parlamentul României a stabilit Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, hotărârea fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.34 din martie 1992. Cu toate că sunt tot nişte hotărâri se consideră că ele au un statut special.

Regulamentele au caracter normativ şi se publică în Monitorul Oficial sub semnătura Preşedintelui Camerei respective sau a ambilor Preşedinţi în cazul Regulamentelor comune.

Autonomia regulamentară a Parlamentului nu are un caracter absolut. Ea este limitată prin faptul că însăşi Constituţia consacră un număr de reguli privitoare la organizarea şi funcţionarea internă a Camerelor. Constituţia României prevede în art.64 al.1: „Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu”. Anumite domenii de raporturi sociale interesând organizarea internă şi organizarea Camerelor vor fi reglementate prin legi, nu prin regulamentele lor. De exemplu, art.72 al.3 lit.c din Constituţie, potrivit căruia statutul deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora se stabilesc prin lege organică.

Această autonomie regulamentară a Camerelor este limitată şi prin obiectul ei. Regulamentele interioare ale Camerelor nu pot cuprinde decât norme privind organizarea şi funcţionarea acestora. Deci, ele pot institui drepturi şi obligaţii pentru membrii şi organele fiecărei Camere în parte, dar nu şi pentru alte organe ale statului sau pentru terţe persoane. Drepturile asigurate prin Regulamentele Camerelor trebuie să asigure buna funcţionare a Camerelor, nu crearea de privilegii pentru membrii lor.[5]

În afara autonomiei regulamentare, Parlamentul dispune şi de o autonomie bugetară. Potrivit art.64 al.1 din Constituţie resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele adoptate de acestea. Fiecare Cameră a Parlamentului este competentă să-şi stabilească singură, cu excluderea oricărui amestec din partea altui organ de stat sau a celeilalte Camere, propriul său buget de cheltuieli şi să-i controleze execuţia.

Veniturile sunt dependente de resursele ce se alocă fiecărei Camere de la bugetul de stat, pentru alcătuirea căruia iniţiativa aparţine Guvernului şi a cărui adoptare necesită aprobarea ambelor Camere. Autonomia bugetară a celor două Camere în ceea ce priveşte veniturile este relativă, dar în ceea ce priveşte cheltuielile, ea este absolută.[6]

 

3. Atribuţii privind statutul deputaţilor şi senatorilor

3.1. Conceptul de mandat parlamentar

 

Termenul de mandat este utilizat atât în dreptul public, cât şi în dreptul civil. Potrivit art.1532 din Codul civil mandatul este un contract în baza căruia o persoană se obligă, fără plată, să facă ceva pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea. Mandatul parlamentar constituie o împuternicire de a reprezenta.

Din punct de vedere juridic mandatul parlamentar reprezintă o funcţie politică cu care titularul este învestit prin alegeri, al cărui conţinut este predeterminat de lege.[7] În ceea ce priveşte conţinutul mandatului parlamentar, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor sunt stabilite prin Constituţie, regulamentele de funcţionare ale Camerelor sau prin legile electorale.

Mandatul parlamentar a fost definit ca fiind o demnitate publică rezultată din alegerea de către electorat în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale şi care conţine împuterniciri stabilite prin Constituţie şi legi.[8] Drept urmare noţiunile folosite pentru definirea mandatului parlamentar îl deosebesc de contractul de mandat specific dreptului civil.

Mandatul parlamentar este urmarea alegerii electoratului, deci el este reprezentativ, sau desemnării prin reglementările constituţionale, lege, regulamentele parlamentare ori pe cale cutumiară, deci are un conţinut prestabilit. Sunt desemnaţi următorii deputaţi după cum prevede Constituţia în art.62 al.2 „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale”.

Faţă de contractul de mandat, mandatul parlamentar este expres, electoratul trebuie să se pronunţe dacă votează o listă sau un candidat anume, în funcţie de tipul de scrutin utilizat. Mandatul parlamentar nu desemnează o relaţie între electorat şi cel ales, deoarece între aceştia nu există acord de voinţă sau vreo subordonare, ca în cazul contractului de mandat civil.[9]

Mandatul parlamentar în lume are durate diferite, cele mai utilizate fiind cele de 4 sau de 5 ani (SUA, Franţa).

Potrivit art.63 al.1 din Constituţia revizuită „Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de asediu sau de urgenţă până la încetarea acestora”. De asemenea Constituţia mai prevede că alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Noul Parlament ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.

Mandatul parlamentar reprezintă deci intervalul de timp pentru care sunt aleşi deputaţii şi senatorii, intervalul cuprins între data „întrunirii legale a camerei din care fac parte, sub condiţia validării” şi „până la întrunirea legală a noului Parlament”. Validarea mandatelor este operaţiunea efectuată de o comisie constituită special în acest sens la nivelul fiecărei Camere, care verifică dacă alegerea deputaţilor sau senatorilor s-a făcut în conformitate cu legea, putând propune invalidarea alegerii unui deputat sau senator dacă alegerea s-a făcut prin fraudă electorală. Potrivit art.70 al.1 nou introdus în Constituţie deputaţii sau senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi depunerii jurământului.

Potrivit art.69 al.1 din Constituţie „în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”, iar conform al.2 al aceluiaşi articol „orice mandat imperativ este nul”. Acest text consacră caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, astfel că deputatul sau senatorul reprezintă întreaga naţiune şi nu se poate prevala numai de voturile obţinute din partea alegătorilor din propria circumscripţie electorală. Acest lucru este pe deplin justificabil deoarece potrivit art.2 al.1 din Constituţie „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative”.

Rezultă de aici o trăsătură a mandatului reprezentativ şi anume generalitatea. O altă trăsătură este independenţa şi irevocabilitatea sa. Obligaţiile pe care parlamentarul şi le-a asumat în campania electorală sau care rezultă din programul politic al partidului pe listele căruia a fost ales, nu sunt obligatorii, din punct de vedere juridic pentru cel aflat în exerciţiul mandatului.[10]

 

3.2. Protecţia mandatului parlamentar

Protejarea mandatului parlamentar este urmarea statutului special de care beneficiază parlamentarii, care fără a-i privilegia, trebuie să le asigure o reală posibilitate de a-şi realiza menirea. În exercitarea funcţiei lor, de împuterniciţi ai poporului pot să apară presiuni din partea electoratului, a colegilor de partid, a structurilor executive, a diverselor organizaţii sau persoane purtătoare de interese private. Pentru înlăturarea acestei influenţe asupra parlamentarilor s-au prevăzut imunităţile, incompatibilităţile parlamentare şi indemnizaţia parlamentară.[11]

  1. Imunitatea parlamentară reprezintă o situaţie recunoscută aleşilor poporului, menită să-i apere pe aceştia de eventualele presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva lor în exercitarea mandatului pe care îl au de îndeplinit.

Imunitatea parlamentară este considerată ca fiind subiectivă, dar şi specială şi relativă deoarece se raportează numai la anumite infracţiuni inerente dezbaterilor parlamentare (calomnie, insultă, ultraj) şi se aplică în anumite condiţii.

Imunitatea parlamentară reglementată în art. 72 din Constituţie, priveşte mai întâi iresponsabilitatea juridică, menţionată anterior în art.70 din Constituţie, acum abrogat şi inviolabilitatea. Lipsa răspunderii juridice urmăreşte protecţia parlamentarului de a răspunde juridic pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. În spiritul acestei prevederi art.181 din Regulamentul Camerei Deputaţilor „deputaţii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Se urmăreşte ca parlamentarul să aibă o libertate de acţiune şi gândire în activitatea sa când participă la dezbateri şi exprimă opinii, exercită votul deschis, adresează întrebări şi interpelări, ori întocmeşte rapoarte în comisia parlamentară. Noua integrare constituţională în contextul imunităţii este justificabilă întrucât iresponsabilitatea juridică este o formă a imunităţii.

Această iresponsabilitate juridică a parlamentarului acţionează numai în legătură cu exerciţiul mandatului său, actele sau faptele care exced exercitării mandatului atrag raspunderea

În concluzie, Constituţia reglementează o imunitate de fond, absolută şi permanentă dacă sunt îndeplinite două condiţii :

- formele de manifestare ale parlamentarului să nu depăşească conţinutul specific al mandatului

- aceste forme de manifestare să aibă o legătură directă cu conţinutul mandatului.[12]

Inviolabilitatea urmăreşte protecţia parlamentarului faţă de acţiuni arbitrale sau vexatorii ale autorităţilor. Noua formulare dată prin legea de revizuire menţine soluţia exonerării de la răspundere a deputaţilor sau senatorilor pentru voturile şi opiniile politice, dar în ceea ce priveşte răspunderea penală acesta intervine numai pentru fapte care nu au legătură nici cu voturile şi nici cu opiniile politice exprimate de parlamentar în exercitarea mandatului său.

Deputaţii şi senatorii pot fi cercetaţi penal şi deci trimişi în judecată penală, dacă împotriva lor s-a întocmit un rechizitoriu de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul în care au săvârşit fapte care intră sub incidenţa legii penale şi care nu sunt legate de voturile sau opiniile lor politice exprimate în exercitarea mandatului de parlamentar. Este necesară obţinerea încuviinţării Camerei din care face parte parlamentarul pentru realizarea percheziţiei, reţinerii sau arestării.

Se precizează dreptul parlamentarului de a fi ascultat înainte de votul Camerei cu privire la ridicarea imunităţii în ceea ce priveşte percheziţia, reţinerea sau arestarea, competenţa de judecată aparţinând instanţei supreme a ţării.

În ipoteza infracţiunilor flagrante, parlamentarii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Camera sesizată dispune însă imediat revocarea măsurii dacă nu există temei pentru reţinere.

În Regulamentele celor două Camere se prevede că ridicarea imunităţii parlamentare se decide cu majoritatea din numărul parlamentarilor în cel mult 20 de zile de la sesizare.

  1. Incompatibilităţile parlamentare urmăresc protecţia parlamentarului faţă de influenţele pe care Guvernul sau anumite interese private le pot avea ca urmare a cumulului de funcţii. Ea reprezintă opţiunea parlamentarului între o funcţie publică şi una privată. Ea nu se confundă cu ineligibilitatea, care reprezintă lipsa vocaţiei de a candida în alegerile parlamentare a unei persoane care deţine o anumită calitate sau funcţie publică.

Art.71 din Constituţie prevede următoarele incompatibilităţi :

  1. a) nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator;
  2. b) calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului;
  3. c) alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
  1. a) Prima incompatibilitate este logică, deoarece exercitarea concomitentă a mandatului de deputat şi senator este imposibilă. Nu se admite ca aceeaşi persoană să aibă în acelaşi timp, obligaţiile de deputat şi pe cele de senator, să fie prezentă în două Camere. Activitatea deputaţilor şi a senatorilor, deşi se completează una pe cealaltă, sunt separate. Încă din perioada alegerilor parlamentare, legea electorală prevede că o persoană poate candida pentru un singur mandat şi numai într-o circumscripţie electorală.
  2. b) Funcţiile publice de autoritate sunt incompatibile cu mandatul de parlamentar, ele fiind precizate de chiar Legea fundamentală : cele cu funcţia de Avocat al Poporului, cu funcţia de Preşedinte al României, cu funcţia de judecător sau procuror, cu funcţia de membru al Curţii de Conturi, cu funcţia de judecător al Curţii Constituţionale. Funcţiile publice care nu au caracter de autoritate nu constituie incompatibilităţi cu calitatea de deputat sau senator.
  3. c) Alte incompatibilităţi stabilite prin lege organică răspund de asemenea protecţiei mandatului parlamentar. Incompatibilităţile stabilite înainte de adoptarea Constituţiei rămân în vigoare conform principiului neretroactivităţii legii.[13]

Regulamentele celor două Camere prevăd procedura aplicabilă în cazul incompatibilităţilor, parlamentarul urmând să se conformeze. Incompatibilitatea prevăzută în Constituţie atrage demisia din oficiu a parlamentarului.

  1. Indemnizaţia parlamentarilor – deputaţii şi senatorii primesc o anumită indemnizaţie lunară, precum şi alte drepturi aferente sau facilităţi pentru a le asigura independenţa financiară. Regulamentul Camerelor prevede posibilitatea reţinerilor din indemnizaţia lunară în funcţie de prezenţa parlamentarului la lucrările acesteia. Indemnizaţia lunară se suspendă pe durata excluderii deputatului sau senatorului de la un anumit număr de şedinţe a Camerei respective.

În afară de indemnizaţie, deputaţii şi senatorii beneficiază de dreptul la concedii de odihnă pe durata vacanţelor parlamentare şi de dreptul la concedii de boală sau pentru interese personale.

3.3. Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor

 

Dispoziţiile constituţionale şi cele cuprinse în Regulamentele Camerelor reglementează principalele drepturi şi îndatoriri ale parlamentarilor.

Unele din drepturile parlamentarului pot fi exercitate colectiv, iar altele individual. Dintre drepturile parlamentarului care pot fi exercitate individual fac parte : dreptul de a participa la lucrările Camerei şi ale Parlamentului, dreptul de a lua cuvântul şi de a face propuneri, de a adresa întrebări şi interpelări, de a face amendamente la orice proiect de lege sau propunere legislativă, dreptul de a cere prin intermediul preşedintelui Camerei orice acte, date sau informaţii utile pentru activitatea sa, de la guvern sau de la  alte organe ale administraţiei publice, dreptul la replică la chestiuni de ordin personal, dreptul de a face parte dintr-un grup parlamentar şi de a participa la lucrările acestuia, dreptul de a fi ales în conducerea grupului parlamentar, a comisiei din care face parte şi în organele directoare ale Camerei, dreptul de a-si prezenta demisia.

Dintre drepturile exercitate colectiv fac parte : împreună cu alţi parlamentari reprezentând cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor, parlamentarul poate propune suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii; împreună cu alţi parlamentari, reprezentând cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau senatorilor poate propune moţiunea de cenzură prin care se angajează răspunderea solidară a Guvernului.

Principalele îndatoriri ale parlamentarului sunt acelea de a participa la lucrările Camerei şi ale comisiei sau comisiilor din care face parte; să desfăşoare activităţile pe care le implică mandatul său în circumscripţia electorală unde a fost ales; să aducă la cunoştinţa Biroului permanent schimbările survenite în activitatea sa.

 

[1] Tudor Drăganu- op.cit., vol.I, p.202

[2] Cristian Ionescu- Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p.659

[3] Cristian Ionescu- Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p.661

[4] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu- op. cit., vol. II, p.183

[5] Tudor Drăganu- op. cit., vol. I, p.149

[6] Tudor Drăganu, vol.I, p.155

[7] Ion Deleanu- op.cit., p.406

[8] Mihai Constantinscu, Marius Amzulescu- Drept parlamentar, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p.39

[9] Ion Rusu- op. cit., p.472

[10] Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu- op. cit., p.35

[11] Cristian Ionescu- Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p.710

[12] Ion Deleanu- Revizuirea Constituţiei din Revista Dreptul nr. 12/2003, p.20

[13] Cristian Ionescu- Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p.714

Loading...