Astfel cum am subliniat, actuala Constituţie franceză reprezintă rezultatul unor condiţii istorice legate de criza algeriană şi sosirea la putere a generalului De Gaulle. S-a văzut, de asemenea, că noul regim instaurat în 1958 fusese chemat, în special, să remedieze deficienţele unui sistem parlamentar care dusese la extrem laturile negative ale "parlamentarismului", dovedindu-se ineficace, incapabil de a rezolva problemele Franţei şi totodată lipsit de o suficientă autoritate pentru a duce la bun sfârşit problemele momentului cu care Franţa de atunci era confruntată.
Sursele politice ale Constituţiei din 1958 au fost, pe de o parte, gândirea politică a generalului De Gaulle exprimată în acel celebru discurs de la Bayeux, iar pe de altă parte anumite elemente de gândire politică desprinse din constituţiile anterioare, dar interpretate în sensul necesităţii edificării unui regim constituţional care să asigure Franţei mai multă ordine, mai multă stabilitate şi care să evite deficienţele cunoscute de regimurile precedente.
Procedura de elaborare a noii Constituţii a Franţei a cuprins o fază guvernamentală, proiectul Constituţiei fiind elaborat mai întâi de un grup de lucru alcătuit din înalţi funcţionari. Acest proiect a fost examinat ulterior de un consiliu interministerial şi de un comitet consultativ constituţional.
După adoptarea definitivă a proiectului - care a fost trimis pentru avizare şi Consiliului de Stat - sa trecut la consultarea poporului prin referendum, prilej cu care a fost obţinută, după cum s-a arătat, o foarte largă majoritate.
Organizarea politică a Franţei în Constituţia din 1958 a dovedit, totuşi, elemente de permanenţă care au depăşit cadrul momentului iniţial în care Constituţia a fost elaborată. Deşi mulţi comentatori politici au văzut în Constituţia din 1958 numai un document al epocii, respectiv un instrument juridic prin care regimul generalului De Gaulle a fost legalizat şi consacrat din punct de vedere politic, Constituţia în sine s-a dovedit un document durabil, care a supravieţuit autorilor săi.
După cum s-a arătat în literatura franceză de specialitate, este clar astăzi că nu se poate susţine că legea fundamentală din 1958 ar fi fost o simplă "paranteză". În timpul a cinci preşedinţi ai republicii, dintre care doi nu se consideră gaullişti, a avut loc o multitudine de consultări electorale, în timp ce regimul constituţional s-a instituţionalizat. El s-a afirmat cu succes în 1981, în 1986, în 1988 şi 1993, când a cunoscut proba alternanţei, şi Francois Mitterand a putut să declare că "se simţea în
largul său în acest veşmânt care nu a fost conceput pentru el"[1].
Între martie 1986 şi mai 1988 şi între 1993 şi 1995, instituţiile statului au funcţionat în situaţia inedită în care un preşedinte al republicii de stânga coexista cu un prim ministru de dreapta, iar instituţiile statului nu au fost cu nimic paralizate.
Constituţia s-a dovedit deci a fi un document inedit, iar autoritatea sa întărită, pentru acest simplu fapt pe care l-am semnalat, anume acela că pentru funcţionarea puterilor publice ea a fost respectată în întregime.
Încercând să sistematizăm principalele probleme legate de organizarea politică şi constituţională a Franţei, trebuie să subliniem faptul că regimul politic pe care Constituţia franceză din 1958 l-a reflectat a dat expresie unui fenomen pe care literatura politologică de specialitate l-a definit, la timpul său, ca fiind "faptul majoritar". Această sintagmă se referea la o majoritate puternică a electoratului care sprijinea un preşedinte aparţinând aceleiaşi orientări politice.
De fapt, aceasta a fost şi trăsătura caracteristică a regimului politic stabilit în 1958 până în 1986, când se părea că faptul majoritar este perfect, alegătorii desemnând un preşedinte şi trimiţând deputaţi în Adunarea Naţională care aveau ca misiune susţinerea preşedintelui şi a guvernului ales de către acesta.
Aşa cum am subliniat însă, de atunci "faptul majoritar" a cunoscut substanţiale modificări. El a devenit imperfect în condiţiile în care un prim ministru, de o altă factură politică, se opunea, din punct de vedere al concepţiilor, unui preşedinte ales pe baza unei alte platforme. Această construcţie politică prezintă un interes foarte mare, dacă ne gândim la împrejurarea că preşedintele De Gaulle, ca urmare a revizuirii Constituţiei din 1962, a modificat Constituţia, conferind puteri foarte largi preşedintelui.
În aceste condiţii apare foarte clar întreaga problematică de drept constituţional care se ridică în faţa sistemului de organizare francez în acele situaţii în care un preşedinte - dispunând de puteri foarte mari în urma modificării constituţionale efectuate în 1962 - a fost pus în situaţia să se confrunte cu un prim ministru aparţinând unei alte formaţiuni politice.
Studiile de specialitate relevă însă că "faptul majoritar" slăbise în timpul preşedintelui Valery Giscard d'Estaing. În numeroase situaţii legate de crizele cu care a fost confruntat acest regim s-a dovedit că existau disensiuni în rândul majorităţii şi de aceea primul ministru Raymond Barre, dar şi cei care i-au succedat, au fost nevoiţi să recurgă la procedurile parlamentarismului raţionalizat care şi-a dovedit utilitatea[2].
În 1981, "faptul majoritar" a fost restabilit în folosul Partidului Socialist, care dispunea de o largă majoritate, dar alegerile din martie 1986 au dus la o situaţie inedită; majoritatea Adunării Naţionale a trecut în mâinile partidelor care se opuneau preşedintelui; o majoritate guvernamentală compusă din partidul R.P.R. şi U.D.F. a acceptat să coabiteze cu un preşedinte socialist. Coincidenţa majorităţilor prezidenţiale şi parlamentare, care caracterizaseră până atunci cea de a cincea Republică, era întreruptă, iar politica Guvernului nu mai putea fi aceeaşi cu cea a preşedintelui ales.
Alegerile din 1988 au creat o situaţie nouă, majoritatea prezidenţială care s-a degajat ca urmare a realegerii lui Franţois Mitterand nu a putut să corespundă cu punerea în aplicare a unei majorităţi parlamentare. În acelaşi timp, deşi fenomenele specifice societăţii franceze duceau la tendinţe de refacere a unei alianţe, alegerile din 1993 au reconstituit situaţia de coabitare în condiţiile în care "faptul majoritar" juca în profitul primului ministru Balladur, care dispunea de o majoritate confortabilă.
În mai 1995 se produce o nouă reconstituire a "faptului majoritar perfect". Alegerea lui
Jacques Chirac în 1995 reproduce situaţia pe care predecesorii săi o cunoscuseră până în 1986. Cele trei majorităţi - prezidenţială, guvernamentală şi administrativă - coincideau, iar Senatul însuşi era dominat de partidele de dreapta. "Faptul majoritar", aşa cum a fost descris mai sus, constituie deci un fenomen specific regimurilor semi-prezidenţiale, cu implicaţii din punctul de vedere al situaţiei politice.
În ce priveşte funcţionarea instituţiilor, este cert că "faptul majoritar" face ca să se piardă o bună parte din mecanismele parlamentarismului raţionalizat înscris de Constituţie pentru a permite executivului să guverneze cu majorităţi instabile.
Dacă în perioada "faptului majoritar" nu exista o problemă deosebită care să pună în cauză responsabilitatea Guvernului sau care să stârnească nedumeriri în legătură cu o eventuală respingere de către Parlament a unui proiect guvernamental, în momentul în care "faptul majoritar" funcţionează defectuos se pot produce situaţii de discontinuitate, sau chiar disfuncţionalităţi care pot afecta stabilitatea regimului politic.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre Preşedinte şi Guvern, este un fapt cert că până în 1986 Guvernul s-a găsit tot mai subordonat faţă de Preşedinte. Poziţia acestuia din urmă era întărită în măsura în care poporul îi dovedea încredere şi el putea, desigur, să folosească această putere pentru a schimba pe primul ministru în cursul legislaturii. Guvernul nu era răsturnat de către Parlament, ci numai schimbat prin voinţa Preşedintelui şi confirmat de "faptul majoritar" care favoriza astfel deplasarea puterilor către preşedinte.
În asemenea condiţii, autorii de specialitate[3] opinau că nu majoritatea este cea care guvernează; ea reprezenta de fapt instrumentul şi garanţia puterii prezidenţiale. În schimb, în perioada "coabitării", "faptul majoritar" a întărit considerabil puterea primului ministru şi a slăbit în mod corespunzător puterea preşedintelui.
Deşi prevederile constituţionale au continuat să funcţioneze la fel ca şi instituţiile statului, ponderea politică a primului ministru a devenit, în multe situaţii, mai puternică decât cea a preşedintelui.
O altă consecinţă a "faptului majoritar" o constituie naşterea bipolarismului. În condiţiile în care în Franţa a apărut acest fenomen, societatea a început să cunoască tendinţe bipolariste, afirmându- se opoziţia dintre cei care susţineau programul comun şi puterea prezidenţială şi cei care se opuneau atribuţiunilor prezidenţiale şi puterii de care dispunea Guvernul.
În condiţiile în care în Franţa au apărut forţe noi iar "faptul majoritar" şi-a pierdut din importanţa anterioară, s-au produs grupări şi regrupări de forţe care au dus la o mai largă dispersare a spectrului politic francez. Aşadar, în aceste condiţii nu se mai poate vorbi de existenţa bipolarismului, care a fost atâta timp un factor prezent în viaţa societăţii franceze, ci mai curând de o anumită tendinţă spre multipolarism, cu eventuale alianţe şi refaceri de alianţe considerate necesare pentru a asigura funcţionarea instituţiilor statului.
În ceea ce priveşte organizarea politică şi constituţională, prevederile Constituţiei din 1958 au adus o anumită precizare unor concepte şi instituţii politice, în raport cu constituţiile anterioare. Astfel, Franţa a fost definită în mod clar ca fiind o republică. Totodată, preambulul unora dintre constituţiile anterioare au fost incorporate în Constituţia franceză din 1958. În felul acesta, Constituţia din 1958 incorporează Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 şi preambulul Constituţiei din 1946, care fac parte integrantă din noua constituţie. Aceste texte, care nu se contrazic, au o valoare constituţională şi ele oferă o garanţie deloc neglijabilă pentru cetăţeni, în sensul că drepturile şi prerogativele lor vor fi respectate.
Cu toate acestea, textul Constituţiei din 1958 proclamă egalitatea cetăţenilor în faţa legii, dar nu reafirmă în mod expres toate drepturile şi toate libertăţile lor, tocmai datorită faptului că noua Constituţie reconfirmă valoarea juridică a Declaraţiei drepturilor omului şi a preambulului Constituţiei din 1946. Textul actualei Constituţii înscrie formula potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului, dar prevede că acesta îşi exercită suveranitatea atât prin reprezentanţii săi, cât şi prin referendum. Cu alte cuvinte, francezii trăiesc în momentul de faţă în cadrul unui regim politic reprezentativ care autorizează folosirea unui procedeu al democraţiei directe.
Liniile forţă ale textului Constituţiei din 1958 le reprezintă recunoaşterea unui executiv bicefal şi puternic, dar şi o anumită reducere a rolului Parlamentului care dispune, faţă de constituţiile anterioare, de o mai slabă putere de control.
Evoluţia regimului stabilit prin Constituţia franceză din 1958 a dovedit permanenţa unor elemente de stabilitate guvernamentală, a preponderenţei prezidenţiale, precum şi a elementului pe
care l-am semnalat - de reducere a rolului parlamentului.
Cu toate că instituţiile politice la care ne-am referit au fost create, după cum s-a arătat, pentru un regim prezidenţial de tip gaullist, ele au supravieţuit morţii generalului De Gaulle, creatorul acestui sistem, şi se poate spune astăzi că sistemul Constituţiei din 1958 - cu modificările survenite, cu schimbările intervenite în raportul de forţe - a fost astăzi acceptat de francezi, el funcţionând şi permiţând, în anumite situaţii, o diferenţiere între puterea prezidenţială şi cea a Guvernului şi chiar a Adunării Naţionale; aceasta reprezintă, fără îndoială, un factor de echilibru şi de diversificare în viaţa politică a societăţii franceze.
Aprecierile de mai sus au fost ilustrate, de altfel, şi de întreaga dezvoltare politică şi constituţională din Franţa după 1995. În acest an, Jacques Chirac, liderul partidului neo gaullist Adunarea pentru Republică, a devenit - obţinând la 7 mai 1995, în al doilea tur de scrutin al alegerilor, 52,64% din sufragii - cel de al 22-lea preşedinte al Republicii Franceze. La 17 mai 1995, Alain Juppe, fost ministru de externe, formează un nou guvern. Măsurile de austeritate luate de noul premier declanşează însă un val de proteste sociale. La 21 aprilie 1995 preşedintele Jacques Chirac dizolvă Adunarea Naţională, convocând noi alegeri cu un an înainte de termen, deşi guvernul Juppe dispunea de o majoritate confortabilă de patru cincimi din numărul deputaţilor. Motivele declarate ale acestei măsuri au fost acelea de a regăsi o majoritate "sigură" în scopul continuării şi amplificării reformelor întreprinse de guvernele de dreapta care s-au succedat după 1993, Edouard Balladur şi Alain Juppe; de a asigura o poziţie mai bună Franţei în perspectiva soluţionării marilor probleme ale relaţiilor sale cu
Uniunea Europeană, inclusiv adoptarea monedei unice, precum şi dorinţa de a face să se oprească
ascensiunea Frontului Naţional, condus de Le Pen. În pofida aşteptărilor, victoria a revenit forţelor de stânga care, la cel de-al doilea tur de scrutin au obţinut cu totul 363 mandate (289 socialişti, 37 comunişti, 13 radical-socialişti, 16 diverse grupări de stânga şi 8 ecologişti). În consecinţă, Laurent Fabus, socialist, fost prim-ministru în timpul lui Frangois Mitterand, a devenit preşedintele Adunării Naţionale, iar prim-ministru a fost desemnat Lionel Jospin, care a format un guvern de coaliţie în care, pentru prima dată din 1984, sunt reprezentaţi trei membri ai Partidului Comunist Francez. O nouă perioadă de coabitare a început atunci între un preşedinte de dreapta (Jacques Chirac) şi un guvern al forţelor de stânga, condus de Lionel Jospin, care a durat până în anul 2002.
Anul 2002 a reprezentat un an cu importante conotaţii în viaţa politică franceză. Primul tur al alegerilor prezidenţiale s-a desfăşurat la 21 aprilie, în condiţiile unui puternic absenteism la urne, de 27,4% faţă de numai 21,6% la scrutinul din 1995. Pentru prima dată în istorie, s-au confruntat 16 candidaţi la alegerile prezidenţiale. Surpriza primului tur a constituit-o eliminarea din cursă a candidatului socialist, Lionel Jospin, care a obţinut numai 16,04% din voturi în comparaţie cu Jacques Chirac (19,63%) şi Jean-Marie Le Pen (17,08%). O surpriză a constituit-o şi numărul mare de voturi obţinut de Le Pen cu un program net anti-european (detaşarea Franţei de procesul de integrare, restabilirea francului ca monedă naţională, oprirea imigraţiei ş.a.).
La cel de al doilea tur de scrutin, desfăşurat la 5 mai, Jacques Chirac a fost reales cu o majoritate covârşitoare de voturi (82% din voturile exprimate), toate forţele politice democratice raliindu-se pentru a opri ascensiunea lui Le Pen.
Alegerile legislative, desfăşurate şi ele în două tururi de scrutin (9 şi 16 iunie), au consacrat succesul noului partid al lui Chirac, înfiinţat cu puţin timp înainte de alegerile prezidenţiale "Uniunea pentru majoritate prezidenţială", care a obţinut 400 mandate din cele 577 locuri ale Adunării Naţionale. Prim-ministru al ţării a devenit Jean-Pierre Raffarin.
Obţinând cel de al doilea mandat în anul 2002, preşedintele Jacques Chirac l-a desemnat ca prim ministru pe Jean Pierre Raffarin, în condiţiile în care noul partid prezidenţial deţinea majoritatea absolută în Adunarea Naţională. Ca urmare a eşecului referendumului pentru Constituţia Europeană, dar şi a acutizării unor probleme sociale, primul ministru Raffarin a demisionat, iar şeful statului a desemnat ca prim ministru pe Dominique de Villepin, iar Nicolas Sarkozi a devenit ministru de stat, coordonând Ministerul de Interne.
[1] Philippe Ardant, op.cit., pag.420.
[2] Idem, pag.428; Jean Gicquel, Les Rapports entre le Parlement et le Gouvernement dans la Constitution de 1958
(Conseil Constitutionnel).
[3] Phillippe Ardant, op.cit., pag.430; J.Bourdon, J.M.Pontier, J.C.Ricci, La Ve Republique, 2e edition, Ed.Economica, Paris, 1985, pag.118.