1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Prin expresia „Congres” se înţelege Parlamentul S.U.A., parlament bicameral, alcătuit din Camera reprezentanţilor şi Senat. Congresul joacă un rol important în viaţa politică americană. Cu toate acestea, el exercită anumite atribuţii prin intermediul ambelor Camere, dar anumite puteri sunt rezervate exclusiv Senatului. Convenţia de la Philadelphia a dorit să-i confere Senatului mai mult decât rolul unei camere legislative, consacrându-i poziţia unui adevărat Consiliu de guvernământ, idee facilitată de faptul că Senatul avea la origine 26 de senatori. Astfel, Senatul este singurul competent să-şi dea acordul cu privire la numirea unor înalţi funcţionari federali. El dispune totodată de atribuţii importante în domeniul tratatelor internaţionale, tratatele încheiate de către preşedinte urmând a fi ratificate de Senat cu o majoritate de două treimi.

  Camera reprezentanţilor este compusă din 435 de membri şi 3 reprezentanţi ai districtului Washington. Ea este aleasă pe termen de 2 ani, pe baza unui scrutin uninominal, într-un singur tur, fiecare stat fiind divizat în circumscripţii. Durata de 2 ani a mandatului Camerei reprezentanţilor a fost criticată de unii autori de specialitate, deoarece poate duce la disfuncţionalităţi de ordin politic, majoritatea reprezentanţilor putând fi reînnoită la alegerile de la jumătatea mandatului, în defavoarea partidului din care face parte preşedintele S.U.A.[1]

      Senatul se compune din câte doi senatori aleşi de fiecare stat, indiferent de populaţia acestora, astfel Alaska, care are 407.000 de locuitori sau Haway, care are 895.000 locuitori, trimite în senatul american tot doi senatori, ca şi statul California, care are 22 milioane locuitori. Spre deosebire de reprezentanţi (deputaţi), senatorii sunt aleşi pe 6 ani, direct de către alegători, pe baza unui scrutin majoritar, cu un singur tur, reînoirea lor efectuându-se pentru câte o treime.   În practică, funcţia de senator are un prestigiu mult mai mare decât cea de reprezentant în viaţa politică americană. Senatul din 1994 este dominat de partidul republican, care dispune de 53 de locuri faţă de 47 care revin democraţilor. Aceeaşi majoritate republicană există şi în Camera reprezentanţilor, unde republicanii deţin în cadrul celui de al 104-lea Congres 204 locuri din cele 230.

Cele două Camere ale Congresului dispun de atribuţii comune ca, de plidă, în cazul revizuirii Constituţiei federale, al declarării de război, ele aflându-se totodată într-o relaţie de deplină egalitate în ce priveşte puterea legislativă, deşi în majoritatea cazurilor iniţiativa legislativă porneşte din partea Camerei reprezentanţilor. În materie de impozite, iniţiativa revine exclusiv Camerei reprezentaţilor, dar Senatul poate să aducă amendamente.

  Congresul poate, de asemenea, să pună sub acuzare înalţi funcţionari ai statului, inclusiv preşedintele. În asemenea situaţii, măsura de punere sub acuzaţie se face de către Senat, prezidat de Preşedintele Curţii Supreme. O asemenea procedură a fost pornită, de pildă, împotriva preşedintelui Andrew Jackson, în 1868, dar nu a întrunit majoritatea în Senat. În 1947, în cazul lui Richard Nixon, ea nu s-a desfăşurat până la capăt, preşedintele Nixon demisionând.[2]

  Dezbaterile sunt mai puţin riguros organizate decât în parlamentele europene ; Speaker-ul care prezidează Camera reprezentanţilor nu are aceeaşi poziţie ca şi omologul său din Camera Comunelor din Marea Britanie, el fiind în acelaşi timp şef al partidului majoritar. Senatul este prezidat de vicepreşedintele S.U.A. , dar acesta foarte adesea este înlocuit de către un senator. Dezbaterile din Congresul american prezintă o particularitate proprie, practica filibuster, prin care membrii unui grup politic pot amâna sau chiar bloca o iniţiativă legislativă vorbind încontinuu, chiar şi zile, până ce expiră termenul dezbaterii acestei legi.

  Comisiile permanente-26 la Cameră şi 20 la Senat- au rol determinant în procedura legislativă, ele putând fie să « înmormânteze »  anumite proiecte, fie să propună redactări noi pentru propunerile anterioare.[3] Preşedenţia acestor comisii revine parlamentarilor celor mai în vârstă, ceea ce suprimă inconvenientul competiţiei. În cadrul Camerei reprezentanţilor există şi comisii speciale care se ocupă în deosebi de controlul administraţiei. În ipoteza unui dezacord între cele două Camere, în cursul unei proceduri legislative se procedează la alcătuirea unor comisii de conciliere.

  În ceea ce priveşte relaţiile dintre preşedinte şi Congres, acestea se desfăşoară într-un dublu sens : preşedintele adresează mesaje Congresului, care pot constitui puncte de reper pentru importante dezbateri juridice. El poate exercita şi un drept de veto în situaţiile în care nu este de acord cu textul unei legi adoptate de Congres, situaţie în care legea poate fi menţinută numai cu o majoritate de două treimi.

  La rândul său, Congresul dispune de importante posibilităţi de a acţiona asupra instituţiei prezidenţiale. Teoretic, el poate chiar să-l destituie pe preşedinte în situaţiile în care se pune în discuţie răspunderea penală a şefului executivului.

  O altă modalitate prin care Congresul poate acţiona, blocând iniţiative ale preşedintelui american, este respingerea unor credite pe care preşedintele le solicită. Refuzul unor credite îl obligă, practic pe preşedinte să renunţe la o serie de iniţiative importante şi, de aceea, în mod firesc el trebuie să cultive relaţii bune cu membrii Congresului.

  Congresul se bucură de o importantă poziţie în viaţa americană. De menţionat este şi faptul că însăşi Constituţia Statelor Unite enunţă atribuţiile Congreului înainte de prerogativele ce ţin de puterea prezidenţială.

 

[1] Cristian Ionescu-Tratat de  drept constituţional comparat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p.250

[2] Idem,  p.256

[3] Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu- Drept constituţional comparat, Ediţia a IV-a, Vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p.139

Loading...