În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

  Două realităţi fac mereu actuală discutarea conceptului de lege. Mai întâi faptul că, în mod obişnuit, termenul lege este folosit în două accepţiuni: o accepţiune largă (lato sensu), care exprimă orice act normativ şi o accepţiune restrânsă (stricto sensu), prin care se desemnează actul juridic al parlamentului (autoritate legiuitoare).[1] Ambele accepţiuni sunt corecte. Distincţia ştiinţifică se impune însă atunci când urmărim să stabilim ierarhia izvoarelor de drept, să facem cuvenitele delimitări  între diferitele acte emise de autorităţile publice şi, prin urmare, şi între cele ale parlamentului, sau când vrem să explicăm supremaţia juridică a legii. Aceasta deoarece supremaţia legii priveşte numai legea ca act juridic al parlamentului.

  Deşi distincţia între cele două accepţiuni ale noţiunii de lege se face corect, continuă încă să se manifeste multe nuanţări când se defineşte legea ca act juridic al parlamentului, nuanţări care, uneori, nu permit identificarea legii nu numai în sistemul de drept, ci nici în cadrul actelor parlamentului. Ori o asemenea distincţie şi identificare apare utilă din moment ce parlamentul adoptă atât legi cât şi alte acte. De regulă, în definirea legii se au în vedere două aspecte: conţinutul actului normativ (criteriul material) şi procedura sa de adoptare (criteriul formal).[2]

  Noţiunea de lege presupune întrunirea mai multor condiţii, şi anume:

  • Legea trebuie să cuprindă reguli de conduită, adică să prescrie indivizilor un anumit comportament, fie obligându-i la o anumită acţiune, fie interzicându-le-o.
  • Regulile instituite de lege sunt reguli de conduită socială, întrucât ele nu impun anumite obligaţii individului în raport cu el însuşi ori faţă de divinitate, asemeni regulilor morale sau a celor religioase, ci faţă de ceilalţi membrii ai societăţii.
  • Legile sunt generale şi impersonale, adică prescripţiile lor trebuie să fie formulate pe cale principală, în scopul aplicării la un număr nedeterminat de persoane, nu în cel al reglementării unui caz individual.
  • Legile sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că, atât indivizii, cât şi organele statului trebuie să li se conformeze.
  • Încălcarea legii, a normei stabilite de aceasta, atrage sancţionarea celui care nu o respectă prin forţa coercitivă a statului. De altfel, această caracteristică reprezintă deosebirea esenţială între regulile de drept şi regulile moralei, care nu dispun de sancţiuni organizate.

  Se impune un examen critic, succint desigur, al definiţiilor formulate în doctrină. Astfel, Andre Hauriou definea legea ca o regulă generală, scrisă, stabilită de către puterile publice după deliberare şi comportând accepţiunea directă sau indirectă a guvernanţilor, iar Benoît Jeanneau o considera „o regulă stabilită de Parlament în materiile legislative”, altfel spus în materiile enumerate de articolul 34 al Constituţiei franceze.[3]

  În literatura juridică românească legea este definită de Tudor Drăganu ca un act prin care „se exprimă voinţa întregului popor, votat de organul suprem al puterii de stat, în conformitate cu regulile procedurale stabilite de Constituţie, şi care cuprinde norme generale de conduită, obligatorii şi susceptibile de a fi aplicate, atunci când metoda convingerii nu dă rezultate, prin forţa de constrângere a statului”.[4]

  Ion Deleanu o defineşte drept actul ce „cuprinde reguli generale şi obligatorii, sancţionate prin forţa de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere şi care este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei”, pentru a adăuga că, din punct de vedere formal, „pentru ca un act juridic să aibă valoare de lege, el trebuie să fie adoptat de către parlament, cu respectarea unor norme de tehnică legislativă, în sensul restrâns al acestei noţiuni”.[5]

  George Boboş consideră că legea este „ numai acel act normativ care este elaborat de către organul suprem al puterii de stat după o procedură specială”.[6]

  Privitor la acest grup de definiţii, pe care le-am reprodus aici, se impun mai multe constatări. În mod corect, în accepţiunea sa restrânsă, legea este considerată o regulă generală, un act cu formă scrisă, adoptată de către parlament, după o procedură anumită, prestabilită (procedură specială, norme de tehnică legislativă etc.) Este utilă adăugirea ce apare în unele definiţii în sensul că acest act comportă acceptarea directă sau indirectă a guvernanţilor, în măsura în care acest lucru s-ar referi la adoptarea legilor prin referendum. Dar acest mod de definire este numai parţial complet, în sensul că surprinde doar aspectul formal al legii.

  Cât priveşte cel de al doilea aspect, cel material, referitor la conţinutul reglementărilor, definiţiile menţionate nu reuşesc să-l surprindă. Mai exact spus, trăsăturile privind aspectul material al conceptului de lege nu sunt suficiente pentru identificarea legii ca act al parlamentului. Dacă este adevărat că legea conţine norme generale de conduită, obligatorii, susceptibile a fi aplicate, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului, este însă fără îndoială că o asemenea trăsătură priveşte toate actele normative, fără excepţie. De asemenea, precizrea că legea intervine în materiile legislative stabilite de către Constituţie nu este nici ea satisfăcătoare deşi poate fi avută în vedere mai ales pentru sistemele constituţionale unde domeniul rezervat legii este precis determinat chiar prin dispoziţiile constituţionale.

  Există însă şi alte definiţii ale legii care trebuie luate în consideraţie.

  Georges Burdeau arată că dacă se ia în consideraţie conţinutul se poate spune că sunt legi toate reglementările generale şi permanente. Dimpotrivă, dacă se consideră forma în care este edictată, se poate spune că legea este actul juridic votat de cele două camere. Într-o asemenea concepţie nu ar exista materii care să fie rezervate domeniului legii, legislatorul imprimând reglementărilor caracterul de lege.[7]

  Mircea Lepădătescu defineşte legea ca fiind actul juridic adoptat de parlament prin care se reglementează raporturile sociale cele mai generale şi mai importante. Momcilo Luburici defineşte legea ca „actul normativ cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, care emană de la organul suprem al puterii de stat şi care reglementează cele mai importante relaţii sociale.”[8]

  Ioan Muraru considera că, legea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante.[9]

   Mircea Lepădătescu, defineşte legea ca fiind actul juridic adoptat de parlament prin care se reglementează raporturile sociale cele mai generale şi mai importante.

  Ioan Ceterchi defineşte legea ca „actul normativ cu forţa juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, care emană de la oragnul suprem al puterii de stat şi care reglementează cele mai importante relaţii sociale.”[10]

   Valorificând definiţiile invocate până aici putem considera că legea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante.[11] Practic legea nu poate reglementa totalitatea relaţiilor sociale, deşi ideal aşa ar trebui să fie. Imposibilitatea practică (actuală) ca legea să reglementeze totalitatea relaţiilor sociale este determinată atât de volumul imens (aproape de nemăsurat) al relaţiilor sociale, cât şi de realitatea că parlamentul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni. S-a impus deci o selecţie valorică a relaţiilor ce revin spre reglementare legii, sau numai legii, selecţie ce a impus în timp categoria de domeniu rezervat legii.

  Stabilirea sferei relaţiilor sociale ce formează domeniul rezervat reglementării prin lege prezintă un real interes teoretic şi practic, mărturii în acest sens fiind atât preocupările ştiinţifice, cât şi reglementările constituţionale. Examinând această problemă în realitatea sa constituţională, vom putea observa că unele constituţii, deşi conţin anumite elemente de identificare, nu stabilesc expres, în integralitatea lor, relaţiile a căror reglementare se face în exclusivitate prin lege.

  Alte constituţii enumeră însă aceste relaţii, un asemenea procedeu având desigur avantaje. Unele constituţii încearcă o delimitare a categoriilor de relaţii sociale ce revin, în exclusivitate, reglementării prin lege ca act al parlamentului. Aceasta este considerată o inovaţie, având în vedere că în mod tradiţional domeniul legii este nelimitat şi că parlamentul este considerat suveran şi deci poate legifera în orice domeniu. Această inovaţie a fost introdusă de Constituţia franceză din anul 1958, care a circumscris domeniul legii la un anumit număr de materii limitativ enumerate. Astfel art.34 din Constituţia franceză distinge două sectoare în interiorul domeniului legislativ : a) materii pe care parlamentul le poate reglementa până la detaliu şi anume- drepturile civice şi garanţiile fundamentale acordate cetăţenilor pentru exercitarea libertăţilor publice; cetăţenia, statutul şi capacitatea persoanelor; determinarea crimelor şi delictelor; veniturile, taxele şi modalităţile de percepere a impozitelor; regimul electoral; naţionalizarea întreprinderilor; b) materii partajate, adică domenii în care parlamentul este autorizat numai să stabilească principiile fundamentale şi să lase guvernului sarcina de a elabora modalităţile de aplicare, precum :organizarea apărării naţionale, învăţământul, regimul proprietăţii, dreptul la muncă, dreptul sindical şi al securităţii sociale.[12] Se consideră că în sistemul constituţional francez legea dispune de un domeniu rezervat, limitat şi supravegheat. Această limitare se realizează prin enumerarea din art.34 al Constituţiei franceze.

  Constituţia României prin art.73 alin.(2) stabileşte domeniile rezervate reglementării prin legi constituţionale, acestea fiind cele ce privesc revizuirea constituţiei.

  Domeniile rezervate legii organice sunt enumerate la art.73 alin. (3): sistemul electoral şi Autoritatea Electorală Permanentă; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; statutul deputaţilor şi senatorilor şi drepturile acestora; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarului public; contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor; statutul minorităţilor naţionale; reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.[13]

  Cât priveşte legile ordinare Constituţia nu nominalizează anumite domenii lăsând Parlamentului aprecierea.

  Un asemenea mod de definire a legii, prezintă, reale avantaje de ordin ştiinţific. El surprinde atât aspectul formal cât şi cel material. Desprindem din această definiţie faptul că legea este actul juridic al parlamentului, identificându-se astfel organul emitent. De aici rezultă că legea este în exclusivitate actul parlamentului, definiţia punând în valoare dispoziţiile din multe constituţii potrivit cărora parlamentul este unicul organ legiuitor. Această prevedere constituţională şi realitate statală sunt rezultatul faptului că parlamentul este, de regulă, singurul organ de stat ales de către toţi cetăţenii ţării, direct, prin vot universal, egal şi secret. Definiţia evocă că nici un alt organ de stat nu poate adopta legi, că deci numai parlamentul îmbracă în forma legii voinţa poporului, dându-i astfel caracterul de voinţă de stat. Legea însă se află înr-un raport de conformitate cu Constituţia, ea trebuind să fie perfect armonizată cu litera şi spiritul Constituţiei. Această precizare pune în lumină poziţia legii în raport cu Constituţia, delimitând-o, şi implicit evocă ideea că restul izvoarelor dreptului trebuie să fie conforme legii. Transformarea voinţei poporului în lege (deci în voinţă de stat) nu se poate realiza oricum, ci numai pe calea unei proceduri anumite, procedură la rândul ei prestabilită chiar prin Constituţie şi lege. Această procedură trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct asupra modului cum parlamentul îşi exercită mandatul încredinţat şi îndeosebi funcţia legislativă. În anumite situaţii poporul are dreptul de a valida, prin referendum, deci cel mai direct posibil, exercitarea acestei funcţii.

    Definiţia formală a legii nu coincide întotdeauna cu definiţia materială, arată prof. Tudor Drăganu.[14] De pildă, o lege prin care se votează o rentă viageră văduvei unui erou naţional, este un act legislativ din punct de vedere formal, aceasta fiind elaborată de organul legislativ. Însă, din punct de vedere al cuprinsului său, nu este vorba de un act legislativ, întrucât această lege nu cuprinde reguli generale şi impersonale, ci doar soluţionează un caz individual şi concret.

  În sens invers, un Regulament administrativ este un act legislativ din punct de vedere material, pentru că acesta cuprinde reguli generale şi obligatorii, însă el nu are acest caracter din punct de vedere formal, nefiind elaborat de puterea legiuitoare, ci de cea executivă.

  Ideea că legea este expresia voinţei generale nu poate conduce singură la acreditarea punctului de vedere axiomatic, conform căruia ea trebuie să fie supremul criteriu de apreciere a activităţii indivizilor şi autorităţilor de stat. Este adevărat ca, fie că este adoptată direct de cetăţeni[15], fie prin intermediul unor adunări reprezentative, legea nu va întruni decât în mod excepţional unanimitatea sufragiilor. Cu alte cuvinte, ea va fi, de regulă, expresia voinţei unei majorităţi, iar nu aşa-zisei voinţe generale. În asemenea condiţii, chiar votată direct de popor sau de un parlament liber ales, o lege ar putea foarte bine să favorizeze interesele majorităţii care a adoptat-o, însă în dauna unei minorităţi mai mult sau mai puţin importante.

  Astfel, ceea ce a permis afirmarea supremaţiei legii a fost nu numai faptul că ea apare ca reunind adeziunea cel puţin a majorităţii membrilor organului leguitor, ci şi ideea potrivit căreia legea este aceeaşi pentru toţi, fie că ocroteşte, fie că pedepseşte.[16]

  Prin urmare, legea nu poate proceda la dispoziţii aplicabile doar unui individ sau unor indivizi anterior determinaţi, ci trebuie să recurgă la norme de conduită formulate in abstracto, fără considerare de persoane şi, ca atare, să fie de aplicaţie repetată, la toate situaţiile de fapt şi de drept, avute în vedere, ce se vor produce în viitor.

  Însuşirea acestei concepţii deosebit de complexe, cu privire la noţiunea de lege, îşi are premisele în faptul că, una dintre cele mai sigure paveze împotriva tendinţei de a-i conferi legii un conţinut opresiv este caracterul său de generalitate. Şi, într-adevăr, dacă normele legale vor fi formulate în abstract, fără considerare de persoane dinainte determinate, ele vor fi aplicabile şi majorităţii care le-a adoptat.

  În schimb, însă, în statul de drept, generalitatea legii se impune ca o regulă absolută ori de câte ori este vorba de reglementări care vizează drepturi fundamentale recunoscute tuturor cetăţenilor, fără nici o distincţie.

  Excluderea unei categorii de indivizi din regimul de drept comun şi supunerea ei unei reglementări aparte, trebuie să fie impusă de necesităţi sociale bine întemeiate, de pildă cele care prevăd salarizarea superioară a unor munci grele.

  Un rol important, în delimitarea sferei raporturilor sociale ce trebuie reglementate prin lege, revine Curţii Constituţionale, care va putea declara neconstituţionale acele legi care ar delega executivului puteri ce contravin principiului că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare.

  Faptul că numeroase articole ale actualei Constituţii fac trimitere la precizările ulterioare ale unor legi organice sau ordinare nu poate fi echivalat cu o enumerare limitativă a domeniilor rezervate acţiunii normative a Parlamentului. Aceasta, pentru că, frecventele trimiteri la legi menite să dezvolte principiile pe care le conţine Constituţia, au urmărit, ca regulă generală, să sublinieze fie că anumite raporturi sociale nu pot fi reglementate primar decât prin lege, fie că principiile stabilite de Consituţie nu au un caracter absolut, ci sunt susceptibile de a suferi anumite limitări prin legi organice sau ordinare.  În orice caz, procedând în acest mod, scopul actualei Constituţii a României nu a fost acela de a consacra principiul că toate raporturile sociale, cu excepţia celor rezervate expres reglementării prin lege, ar aparţine competenţei normative a puterii executive. Tendinţa care stă la baza actualei Constituţii a României nu este aceea de a îngusta sfera de acţiune a legii, ci de a o face cât mai cuprinzătoare, aşa cum rezultă din caracterizarea Parlamentului ca unică autoritate legislativă, precum şi din prevederile art.108 alin. (2), conform căruia hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor[17], dispoziţie inspirată în mod evident de preocuparea de a se evita, pe cât posibil, reglementările administrative primare.

 

[1] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu- op.cit., vol.I, p.194

[2] Idem,  p.195

[3] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu- op.cit., vol.I, p.197

[4] Idem, p.199

[5] Gheorghe Iancu- op.cit., p.491

[6] Idem, p.493

[7] Gheorghe Iancu- op.cit., p.495

[8] Idem, p.496

[9] Gheorghe Iancu- op.cit., p.498

[10] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu- op.cit., vol.I, p.198

[11] Idem, p.199

[12] Gheorghe Iancu-op.cit., p.500

[13] Conform Constituţiei României, republicată, Monitorul Oficial nr.767/ 31 oct. 2003

[14] În lucrarea Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, vol.I, p.420

[15] În cadrul unor adunări  populare

[16] Formulată în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, conform căreia „Legea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, fie că ocroteşte, fie că pedepseşte.” (art.6)

[17] Conform Constituţiei României, republicată, Monitorul Oficial nr.767/ 31 oct. 2003, Capitolul III, Guvernul

Loading...