1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Delegarea este actul prin care titularul unor prerogative, numit delegant, transferă exerciţiul acestora unei alte autorităţi, numită delegatar. Delegarea este frecvent utilizată în raporturile administrative şi mai puţin în raporturile constituţionale, dar atunci când este utilizată trebuie respectată o regulă fundamentală, şi anume necesitatea unei abilitări.[1]

Constituţia României reglementează posibilitatea delegării competenţei parlamentare sub forma delegării legislative. Acest lucru implică o lege specială de abilitare care împuterniceşte Guvernul să emită ordonanţe. În acest sens art.115 al.1 din Constituţie stabileşte că Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Cum ar fi de exemplu statutul funcţionarilor publici sau organizarea învăţământului.

Legea de abilitare trebuie să specifice domeniul, dar şi termenul până la care astfel de ordonanţe pot fi emise. În cazul în care legea de abilitare cere acest lucru ordonanţele vor fi supuse aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nu poate să opereze un transfer integral de competenţe de la Parlament la Guvern, în cazul în care în actul de delegare nu se specifică domeniile, legea va putea fi declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională.[2] În cazul în care data este prevăzută în legea de abilitare, iar Guvernul emite ordonanţe şi după împlinirea termenului, normele cuprinse în acestea devin simple hotărâri, dacă nu contravin legilor.

Decizia Curţii Constituţionale nr.34/1998 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.88 din 25 februarie1998 distinge între două categorii de ordonanţe ale Guvernului : ordonanţe emise pe baza unei legi de abilitare şi ordonanţe de urgenţă emise pe baza unei delegări constituţionale. În realitate ordonanţele de urgenţă nu se emit pe baza unei delegări legislative, ci pe baza unei competenţe atribuită Guvernului de către Constituţie.

După cum am arătat mai sus, o altă modalitate de realizare a delegării legislative o reprezintă ordonanţele de urgenţă. În legea de revizuire a Constituţiei la art.114 al.4, 4 ind.1 şi ind.2 se precizează faptul că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, cu obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Ordonanţa va intra în vigoare numai după dezbaterea sa în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea în Monitorul Oficial al României. În situaţia în care Camerele nu sunt în sesiune, acestea se convoacă în 5 zile de la depunere sau trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere, care decide tot în procedură de urgenţă.            

Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritate absolută. Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale ale cetăţenilor şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Prin legea de aprobare sau respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

Noua reglementare este mai degrabă ambiguă decât clarificatoare prin exprimarea sa. Sintagma „situaţii excepţionale a căror reglementare nu poate fi amânată” este echivalentă aproape cu sintagma „cazuri excepţionale” din reglementarea anterioară. Curtea Constituţională a încercat să definească această sintagmă, afirmând că : „o măsură adoptată de o ordonanţă de urgenţă se poate fundamenta numai pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea unei soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”.[3]

De asemenea, precizarea drepturilor electorale ca un domeniu distinct faţă de drepturile cetăţenilor, în care nu se pot adopta ordonanţe de urgenţă este inutilă deoarece drepturile electorale sunt şi ele drepturi ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie.

Este inutilă interzicerea ordonanţelor în domeniul legilor constituţionale deoarece prin însăşi procedura de revizuire a Constituţiei este interzis acest lucru.[4]

O a treia formă a delegării legislative o reprezintă decretele-lege ale Preşedintelui României. Preşedintele poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării el ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. De asemenea Preşedintele României instituie starea de asediu sau de urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile.[5]

În sistemul francez, autorizaţia conferită Guvernului de către Parlament, „desesizează” legislativul pe perioada abilitării. În acest sens, nu pot fi adoptate legi în materiile ce urmează să facă obiectul ordonanţelor, deoarece Guvernul ar putea să ridice excepţia de inadmisibilitate faţă de o propunere sau un amendament care ar duce atingere domeniului de abilitare.[6]

 

[1] Ion Deleanu – op. cit, p.470

[2] Genoveva Vrabie - op. cit., vol. II, p.183

[3] Decizia nr.65/1995 a Curţii Constituţionale - publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.129/1995

[4] Ion Deleanu - Revizuirea Constituţiei în Revista Dreptul nr.12/2003, p. 28

[5] Conform art.92,93 din Constituţia României

[6] Antonie Iorgovan, Dana Apostol Tofan – Delegarea legislativă în România, analiză comparativă în raport cu statele occidentale în Revista de Drept Public nr. 1/2001

Loading...