În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În Franţa, Parlamentul este alcătuit din Adunarea Naţională şi din Senat. Parlamentul lucrează în sesiuni, ordinare sau extraordinare, dar iniţiativa convocării într-o sesiune extraordinară aparţine primului-ministru sau Adunării Naţionale, dar nu Senatului.

Se afirmă faptul că în prezent instituţia Parlamentului din Franţa constituie puterea deliberantă şi mai puţin puterea legislativă a statului, existând o anumită dependenţă a Parlamentului faţă de executiv.[1]

Atribuţiile Parlamentului din domeniul legislativ constau în principal în elaborarea legilor. Iniţiativa legislativă poate aparţine primului-ministru sau parlamentarilor, dar există limitări cu privire la domeniile în care parlamentarii pot avea iniţiative, domenii prevăzute de Constituţie.[2]

Domeniul legii cuprinde : domeniul în care Parlamentul  fixează reguli şi domeniul în care determină principiile fundamentale ale normelor viitoare.

În cadrul primului domeniu, prevăzut în art.34 din Constituţia Franţei, Parlamentul elaborează normele legislative în domenii cum ar fi : regimul sistemului electoral al adunărilor parlamentare şi al adunărilor locale, stabilirea crimelor şi delictelor, ca şi a pedepselor ce le sunt aplicabile, procedura penală, amnistia, statutul magistraţilor.

Cel de-al doilea domeniu, prevăzut tot în art.34, prevede faptul că Parlamentul trebuie să rămână la stabilirea unor principii fundamentale. A căror dezvoltare se va face ulterior de executiv. Art.37 mai precizează că alte materii care sunt de domeniul legii sunt de competenţa regulamentelor, iar textele în formă legislativă intervenite în materiile care nu fac parte din domeniul legii, pot fi modificate prin decrete luate după avizul Consiliului de Stat. Pot fi modificate prin decrete şi legile adoptate după intrarea în vigoarea Constituţiei atunci când Consiliul Constituţional le declară ca având un caracter regulamentar. În acest fel activitatea Parlamentului este limitată de Consiliul Constituţional.

Parlamentul poate să refuze dezbaterea iniţiativelor dacă se referă la cheltuieli ce ar mări sau diminua sarcinile financiare ce revin statului.

Domeniul Parlamentului poate fi precizat şi completat printr-o lege organică, putându-se modifica astfel chiar Constituţia, dar această posibilitate nu a fost utilizată încă.

Activitatea normativă în stat este înfăptuită de executiv, care are competenţa de drept comun, iar Parlamentul are numai o competenţă de excepţie.[3]

Proiectele de legi sunt decise de Consiliul de Miniştri, după consultarea Consiliului de Stat şi apoi depuse la una  din cele două adunări, dar proiectele de legi bugetare sunt trimise mai întâi Adunării Naţionale. Discutarea legilor se face după discutarea lor în cadrul comisiilor. Proiectele de lege după ce sunt aprobate de una din Camere sunt transmise celeilalte Camere. 

„Naveta” legii, care a fost redusă prin revizuirea Constituţiei României, există în Franţa, unde Camerele se găsesc în egalitate şi acest lucru ar putea afecta procesul legislativ. Dar Guvernul poate, după una sau două lecturi ale proiectului de către fiecare Adunare, dacă consideră că este vorba de o problemă urgenţă, să recurgă la o comisie mixtă paritară.[4]

Dacă în cursul procedurii legislative au fost formulate propuneri sau amendamente care nu sunt de domeniul legii, Guvernul se poate opune aprobării lor.

Activitatea legislativă mai poate fi restrânsă de către Guvern şi prin recurgerea la legiferarea prin ordonanţe, semnate de Preşedintele Republicii. Parlamentul abilitează Guvernul să legifereze în locul său, nefiind vorba ca în ţara noastră de o lege de abilitare care specifică în mod strict domeniile de legiferare. În acest sens se precizează în art.38 că Guvernul poate cere Parlamentului autorizarea să ia pe timp nelimitat măsuri care sunt de domeniul legii, pentru executarea programului său.

În concluzie atribuţiile Parlamentului francez în domeniul legiferării sunt mult mai limitate faţă de cele ale Parlamentului român.

 

[1] Iulian Teodor - Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, vol. II, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2006, p. 248

[2] Constituţia Franţei – sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Franţa

[3] Iulian Teodor - op. cit.,vol.II,  p. 250

[4] Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu-op.cit., vol.I,  p. 335

Loading...