În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Instituţia delegării legislative este cunoscută de practica unor state democratice, în special din ţările europene[1], fiind prevăzută ca o posibilitate lăsată la aprecierea parlamentelor. Pentru dreptul român, examinarea sintetică a unora din problemele privitoare la acest domeniu prezintă un interes deosebit atât datorită dezbaterilor politice care s-au purtat mai ales pe parcursul ultimei legislaturi, cât şi, mai ales, datorită implicaţiilor juridice pe care o asemenea delegare le implică.

Parlamentul, ca unic organ legiuitor, este singura autoritate constituţională împuternicită să reglementeze prin lege relaţiile sociale cele mai importante şi mai generale. Fundamentarea ştiinţifică a soluţiei legiferării delegate este aceea că Parlamentul, lucrând în sesiuni (deci nu permanent), având o compoziţie eterogenă din punct de vedere politic şi funcţionând în baza unor proceduri uneori îndelungate ca timp, nu are „viteza” de lucru care să permită intervenţia sa operativă în anumite situaţii care impun celeritate. Or, exercitarea puterii este o activitate care presupune permanenţă. Dacă legea este forma principală prin care Parlamentul realizează conducerea (exercitarea puterii), intervenţia sa trebuie să se conformeze şi ea acestui imperativ al permanenţei, activităţile de conducere răspunzând astfel dinamicii sociale şi politice.

Ca atare, structura, compoziţia, ritmul de lucru periodic şi uneori mai lent al Parlamentului, confruntate cu exigenţele de rapiditate şi promptitudine ale conducerii statale au impus delegarea legislativă ca o adevărată tehnică de guvernare.[2] Ea este menită să dea satisfacţie cerinţelor unei guvernări dinamice, rapide şi eficiente, dar şi legitimităţii şi dimensiunilor funcţiilor Parlamentului. Prin modul în care a fost concepută, delegarea legislativă corespunde unor interese diferite: de natură politică, cum ar fi adoptarea de măsuri considerate ca necesare de guvern, dar care pot fi apreciate de forţele politice reprezentate în Parlament ca fiind nepopulare; de natură financiar-economică, în care promptitudinea instituirii unor măsuri este apreciată ca fiind esenţială pentru eficacitatea lor; de natură instituţională, atunci când compoziţia politică deosebit de eterogenă a parlamentului şi/sau fragilitatea majorităţii parlamentare care sprijină guvernul pot crea o stare de blocaj al procesului legislativ.

Potrivit dispoziţiilor art.115 din Constituţie, pot fi emise două categorii de ordonanţe: obişnuite şi de urgenţă. Pentru a emite ordonanţe, guvernul are nevoie de abilitare, iar aceasta se dă de către Parlament printr-o lege specială. Ţinând seama de prevederile art.115 alin.(1), potrivit cărora legea specială de abilitare a guvernului pentru a emite ordonanţe nu poate privi domeniile ce fac obiectul legilor organice şi, desigur, pe cale de interpretare sistematică nici al legilor constituţionale, rezultă că sensul abilitării este acela de a învesti guvernul cu competenţa stabilirii unor măsuri legislative care nu pot, însă, să afecteze aceste domenii. De aceea, sub aspect material, abilitarea are un caracter limitat nu numai de scopul prevăzut în legea de abilitare, ci şi de interdicţia constituţională de a depăşi sfera legii ordinare printr-o ingerinţă în domeniul legii organice.

Legea de abilitare stabileşte atât domeniul, cât şi termenul până la care pot fi emise ordonanţele. Nerespectarea acestui termen are ca efect încetarea efectelor ordonanţei (caducitatea ei). De asemenea, art.115 alin. 3 din Constituţie dispune că, dacă legea de abilitare o cere, ordonanţa se supune spre aprobare Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Până în acest moment, guvernul poate să modifice sau să abroge ordonanţele, deoarece acestea sunt în competenţa sa exclusivă. După împlinirea termenului, guvernul nu le mai poate modifica sau abroga, deoarece aceasta ar însemna să exercite o competenţă delegată care a expirat. De aici rezultă că modificarea sau abrogarea ordonanţei, după sesizarea Parlamentului şi împlinirea termenului de abilitare, se poate face numai prin lege.

Aprobarea de către parlament poate fi pură şi simplă, cu modificări sau cu completări. În practica recentă a legislativului şi mai ales în decursul celei mai recente legislaturi se constată că, din ce în ce mai frecvent, aprobarea pură şi simplă face loc aprobării cu modificări şi completări. Această tendinţă demonstrează pe de o parte controlul şi implicarea activă a legislativului în actul normativ ce rezultă din delegarea legislativă, dar pe de altă parte poate fi considerată drept  consecinţa unei întârzieri în verificarea de către Parlament a ordonanţelor, în condiţiile unor realităţi de fapt care impun cu necesitate completarea reglementării iniţiale făcute de executiv.

În ce priveşte situaţia ordonanţelor de urgenţă, potrivit art. 115 alin. 4 din Constituţie, ele se caracterizează prin existenţa unei situaţii excepţionale care justifică necesitatea şi impune luarea de măsuri urgente de către guvern, măsuri care, în situaţii normale, în mod firesc sunt de competenţa Parlamentului. Aceste cazuri excepţionale presupun existenţa unor împrejurări în care, în mod obiectiv, nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi cu procedură de urgenţă şi nici chiar modalitatea angajării răspunderii guvernului cu privire la un proiect de lege. De asemenea, textul constituţional impune ca, în astfel de situaţii, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el să se convoace în mod obligatoriu.

Caracterul excepţional al situaţiei a comportat discuţii interesante între specialişti, pornind de la dezbaterile din Adunarea Constituantă, care au avut in vedere numai situaţiile cu adevărat excepţionale, cum sunt starea de urgenţă, starea de asediu, starea de necesitate, catastrofele etc., adică acele situaţii care, în mod obiectiv, datorită împrejurărilor presante care au apărut, nu fac posibilă adoptarea unei legi de abilitare. Excepţia consacrată de textul constituţional este determinată de însuşi caracterul excepţional al situaţiei care o provoacă, adică o stare de fapt care impune maximă urgenţă în luarea unei asemenea măsuri legislative şi în executarea ei. Prin însăşi natura sa, ordonanţa de urgenţă este o soluţie extremă pentru rezolvarea unor situaţii excepţionale, cu executare imediată. Ea este condiţionată deci de existenţa cazului excepţional şi, de aceea, nu se poate realiza pe calea unor reglementări obişnuite şi normale. Ca atare, ordonanţa de urgenţă nu este o simplă varietate a ordonanţei pe baza unei legi de abilitare, ci o măsură de ordin constituţional care permite guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unui caz excepţional, care se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea unei soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.

Aprecierea caracterului excepţional se face de la caz la caz, în primul rând de către guvern, prin aprecierea oportunităţii politice a emiterii de ordonanţe de urgenţă, în condiţiile în care delegarea legislativă este acordată de Constituţie prin dispoziţiile art. 115 alin. (4), iar în al doilea rând, de către Parlament, prin cenzura sa cu caracter specific. Fără îndoială, modificarea sau unificarea legislaţiei într-un anumit domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă, după cum nici solicitările investitorilor români sau străini, în domeniul privatizării ori stabilirea clară a funcţiilor instituţiilor publice în scopul realizării unei coerenţe la nivel decizional nu sunt de natură a constitui, prin ele însele, argumente suficiente de natură să motiveze adoptarea unei astfel de soluţii.

Prin ordonanţe de urgenţă se pot reglementa, în situaţii excepţionale, probleme care ţin de domeniul legilor, indiferent dacă acestea sunt organice sau ordinare. Interdicţia constituţională de a se reglementa prin ordonanţe domeniul legilor organice priveşte numai ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare, iar subiecţii acestei interdicţii sunt în egală măsură Parlamentul şi Guvernul. În afara delegării legislative legale, art.115 alin. (4) din Constituţie a instituit şi o delegare legislativă constituţională, care conferă guvernului dreptul de a emite, în cazuri excepţionale, ordonanţe de urgenţă, fără vreo intervenţie parlamentară şi fără vreo limitare la domeniul legilor ordinare. De aceea, se poate considera că tocmai caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe justifică posibilitatea emiterii lor şi în domeniile rezervate legilor organice.

Este de remarcat însă faptul că, prin aprobarea unei ordonanţe, Parlamentul nu poate acoperi eventualele vicii de neconstituţionalitate ale acesteia; aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dacă ordonanţa cuprinde o normă cu caracter neconstituţional, legiuitorul, prin legea de aprobare, nu poate înlătura acest caracter, deoarece Parlamentul nu este îndreptăţit să confirme o normă neconstituţională care îşi păstrează acest caracter cât timp nu a fost modificată. Altminteri, regimul constituţional al ordonanţei ar fi încălcat, întrucât s-ar reduce exclusiv la sprijinul politic al guvernului în Parlament, cu nesocotirea limitelor constituţionale ale delegării legislative.[3]

 

[1] Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu- Constituţia României-comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p.345

[2] Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu- op.cit., vol.I, p.284

[3] Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu- op.cit., vol.I, p.285

Loading...