1. Regulamentele parlamentare
Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa cum prevede art. 64 alin.(1) din Constituţie. De asemenea, potrivit art. 65 alin.(1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul majorităţii membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzute de către art.65 din Constituţie.
Regulamentul este act normativ, supus obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial sub semnătura preşedintelui Camerei sau a ambilor preşedinţi în cazul celui al şedinţelor comune. În fine, regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 146 litera c) şi 147 din Constituţie.
Privitor la regulamentele Camerelor Parlamentului României, ele au fost supuse în integralitate controlului de constituţionalitate, la sesizarea preşedinţilor celor două camere. Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu cele constituţionale Curtea a trebuit să stabilească în care categorie de acte juridice, nominalizate prin Constituţie (legi organice, legi, hotărâri, moţiuni) se încadrează regulamentul parlamentar. Deşi este fără îndoială că în toate cazurile se aplică supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că aceste acte juridice se diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării, conţinut, proceduri şi desigur forţă juridică. De aici rezultă o anumită dificultate în „confruntarea” lor cu prevederile constituţionale şi desigur, un anumit specific pentru fiecare act.[1]
Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impus deoarece specificul reglementărilor constituţionale româneşti ar putea crea aparenţa şi a altor interpretări. Curtea Constituţională, prin interpretarea art.64, art.65, art.73 şi art.76 din Constituţie, a ajuns la concluzia că regulamentul parlamentar nu este o lege deoarece: legea are un domeniu rezervat, este rezultatul votului succesiv sau concomitent al ambelor Camere, este supusă promulgării de către Preşedintele României. Asemenea trăsături nu le regăsim la regulamentul parlamentar care este, în temeiul Constituţiei, o hotărâre, chiar dacă este explicit nominalizat şi chiar dacă, spre deosebire de alte hotărâri, adoptarea sa se realizează, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.[2] Această majoritate nu transformă regulamentul unei Camere în lege, ci urmăreşte asigurarea reprezentării cât mai largi a voinţelor parlamentarilor în adoptarea actului normativ ce concretizează autonomia regulamentară a Parlamentului. Ca atare, regulamentul parlamentar este o hotărâre prin conţinut, proceduri şi, desigur, locul în piramida normativă.
Cât priveşte sfera de reglementare s-a arătat că prin Constituţie se stabilesc reguli clare privind domeniul rezervat reglementării actelor juridice, în strânsă corelare cu locul şi rolul autorităţilor emitente. În legătură cu regulamentele parlamentare din art.64 al Constituţiei rezultă că fiecare Cameră îşi stabileşte, prin regulament propriu, organizarea şi funcţionarea.
Mai mult, din examinarea art.73 alin. (3) lit. c) din Constituţia revizuită rezultă că problemele privind statutul parlamentarilor sunt de domeniul legii şi nu al regulamentului. Raportat însă la forma legii fundamentale în vigoare la data la care a avut loc acest control de constituţionalitate, aceeaşi concluzie se putea desprinde din interpretarea sistematică a prevederilor întregului capitol din Constituţie referitor la puterea legislativă. În această viziune au fost declarate ca neconstituţionale prevederile regulamentare care prevedeau drepturi şi obligaţii ce ţin de statutul parlamentarului. Este adevărat că, în general în practică, regulamentul unei autorităţi cuprinde şi probleme de statut (drepturi, obligaţii), dar atunci când Constituţia sau o lege nu permit un asemenea lucru, asemenea interdicţii nu pot fi depăşite.
Tot în legătură cu sfera de reglementare Curtea a considerat că prevederile regulamentare sunt constituţionale doar dacă stabilesc drepturi şi mai ales obligaţii numai în sarcina unor subiecte de drept care se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul. Ca atare, se spune în deciziile Curţii, prin Regulament nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului.
2. Hotărârea
Hotărârea este actul juridic prin care se stabilesc măsurile privind organizarea şi funcţionarea internă a Camerelor. Hotărârile pot avea caracter normativ, fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor, sau individual. Ele pot fi emise de o Cameră sau de ambele Camere reunite, spre deosebire de legi care se adoptă pe rând în fiecare Cameră, fiind exclusă adoptarea numai într-una dintre ele.
În ceea ce priveşte obiectul de reglementare, legea are o sferă mai mare de cuprindere, putând reglementa probleme în orice domeniu şi sector de activitate, în timp ce prin hotărâri sunt reglementate relaţii sociale cu o sferă mai restrânsă. Legile produc cu preponderenţă efecte juridice, având numai în subsidiar efecte politice, pe când hotărârile au o încărcătură politică evidentă.[3]
Forţa juridică a hotărârilor este inferioară legilor, iar procedura lor de elaborare este diferită de cea a legilor. Intrarea în vigoare a hotărârilor normative şi individuale ale Camerelor nu este condiţionată de publicarea în Monitorul Oficial. Întrucât legea „tace” nimic nu împiedică să se recurgă la procedura publicării în Monitorul Oficial.[4]
Hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră la fel ca legile ordinare. Excepţie fac hotărârile prin care se adoptă Regulamentele Camerelor care se adoptă ca şi legile organice cu majoritatea membrilor fiecărei Camere. Uneori hotărârile individuale nu iau forma unor texte scrise, ci a unor propuneri verbale ce sunt supuse aprobării Camerei şi apoi consemnate într-un proces-verbal.
O categorie distinctă de hotărâri o constituie regulamentele Camerelor. Din punct de vedere al naturii lor juridice regulamentele sunt hotărâri ale Camerelor, deoarece dispoziţiile art.76 al.1 din Constituţie se referă în mod expres la „hotărârile privind regulamentele Camerelor”.
Regulamentele Camerelor sunt o categorie distinctă de hotărâri deoarece au anumite trăsături proprii :
- din punct de vedre al obiectului de reglementare, regulamentele au o sferă mai restrânsă, cuprinzând norme care privesc organizarea şi funcţionarea Parlamentului, în timp ce celelalte hotărâri pot privi şi alte probleme;
- sunt adoptate, separat, de fiecare Cameră, în timp ce, cel puţin unele dintre celelalte hotărâri se adoptă şi în şedinţa comună a acestora;
- sunt adoptate cu „votul majorităţii membrilor fiecărei Camere” potrivit art.76 al.1 din Constituţie, nu cu „votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră”, conform art.76 al.2 din Constituţie, ca în cazul celorlalte hotărâri;
- sunt supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională (art.146, lit.c din Constituţie), în timp ce celelalte hotărâri, nu sunt supuse unui asemenea control;
- sub aspectul forţei juridice regulamentele Camerelor au o forţă juridică superioară celorlalte hotărâri, fie chiar şi numai pentru faptul că sunt adoptate cu un cvorum şi o majoritate superioară.[5]
3. Moţiunile
Moţiunile sunt actele Parlamentului sau a uneia din Camere prin care aceasta îşi exprimă poziţia într-o anumită problemă de politică internă sau externă, fiind de fapt o varietate a hotărârilor. Moţiunea este deci o poziţie a forului legislativ faţă de o anumită problemă asupra căreia a deliberat. Ele nu reglementează relaţii sociale spre deosebire de alte acte ale Parlamentului, ci exprimă mai mult o atitudine.[6] Chiar dacă Constituţia le încadrează în categoria actelor juridice ale Parlamentului ele sunt mai mult acte politice, chiar dacă unele au şi efecte juridice, dar tot cu caracter politic.
Moţiunile pot fi : simple sau de cenzură.
Moţiunile simple urmăresc să atragă atenţia Guvernului asupra unor probleme de a căror soluţionare trebuie să se preocupe. Reglementările celor două Regulamente în privinţa moţiunilor simple sunt aproape identice, dar cel al Camerei Deputaţilor cuprinde anumite restricţii cu privire la admisibilitatea unei moţiuni simple.
Astfel, preşedintele Camerei este abilitat să nu admită moţiunile simple care nu reprezintă luări de poziţie de politică internă sau externă, cele care nu sunt susţinute de cel puţin 50 de deputaţi şi cele care vizează finalităţi specifice unei moţiuni de cenzură. [7]
Dacă moţiunile simple ale Camerei Deputaţilor pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi, pentru cele ale senatorilor este necesară adeziunea a cel puţin o pătrime din numărul acestora. Ele se depun la preşedintele Camerei din care fac parte parlamentarii care o promovează, trebuind să fie motivată. Preşedintele Camerei stabileşte data dezbaterii moţiunii, care nu poate depăşi 6 zile de la înregistrarea sa, înştiinţând Guvernul.
Moţiunile prezentate nu pot fi modificate prin amendamente. După începerea dezbaterii moţiunii, senatorii sau deputaţii semnatari nu-şi pot retrage adeziunea. La sfârşitul dezbaterii moţiunea se supune la vot şi se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor sau senatorilor prezenţi.[8]
Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Efectul juridic al acestei moţiuni constă în retragerea împuternicirilor acordate Guvernului prin investire. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. Ea se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună şi se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu pot iniţia în aceeaşi sesiune o nouă moţiune de cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul şi-a angajat răspunderea potrivit art.114 din Constituţie.
Uneori moţiunea de cenzură poate fi provocată de Guvern care îşi angajează răspunderea asupra unui program, declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege în şedinţa comună. Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură depusă în termen de 3 zile cu privire la problema prezentată de Guvern a fost votată. Dacă Guvernul nu a fost demis proiectul de lege se consideră adoptat, programul devine obligatoriu pentru Guvern. Dacă Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate în aceste condiţii, dezbaterea se va face în şedinţa comună a celor două Camere.
Actele politice ale Parlamentului sunt : declaraţia, mesajul, apelul.
Parlamentul în plen sau în Camere poate să adopte unele acte cu caracter exclusiv politic. Constituţia şi Regulamentele nu precizează expres aceste acte, ele având denumiri diferite : mesaje, declaraţii, apeluri, proteste.[9]
Actele politice sunt manifestări de voinţă care nu produc efecte juridice, dar care pot să aibă o influenţă deosebită în viaţa politică şi socială pentru că emană de la o autoritate cu poziţie importantă în ansamblul organelor statului. Aceste acte se pot referi la toate domeniile vieţii sociale, având o semnificaţie deosebită în politica externă.
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede că aplicarea acestor acte se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţa comună a celor două Camere.[10]
[1] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu- op.cit., vol.II, p.219
[2] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu-op.cit., vol.II, p.221
[3] Mircea Preda –Alegerea,organizarea şi funcţionarea Parlamentului, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 536
[4] Tudor Drăganu - op. cit., vol. II, p. 211
[5] Mircea Preda - op. cit., p. 539
[6] Cristian Ionescu - Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p. 701
[7] Conform art.158 din Regulamentul Camerei Deputaţilor
[8] Conform art.162-164 din Regulamentul Camerei Deputaţilor
[9] Tudor Drăganu - op. cit., vol. II, p. 215
[10] Conform art.38 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.34 din 4 martie 1992