Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, deşi la început atribuţiile sale au fost în mod precumpănitor de ordin consultativ. Istoria Marii Britanii atestă faptul că încă din timpurile cele mai vechi regii saxoni aveau obiceiul să se consulte în probleme importante cu "oameni înţelepţi". Sunt cunoscute "marile consilii" care îi asistau pe regii normanzi în soluţionarea unor importante probleme de stat[1]. Constituirea Camerei comunelor a reprezentat consecinţa unei evoluţii istorice, legate în special de imperativul soluţionării constructive, dar şi democratice, în consonanţă cu interesele naţiunii, a problemelor legate de taxe şi impozite. Cererile unor monarhi în legătură cu strângerea de fonduri pentru purtarea unor războaie trebuiau să fie discutate în cadrul consiliului. La jumătatea secolului al XIV-lea începe să se practice cu regularitate alegerea reprezentanţilor, deşi Marele Consiliu nu constituia un parlament în sensul modern. Cu toate acestea, consiliul îşi pierdea tot mai mult caracterul său feudal, căpătând un adevărat caracter naţional reprezentativ, incluzând în componenţa sa nu numai reprezentanţii clerului, nobilii, dar şi "comunii", adică, după expresia lui F.W.Maitland, "aceia care se roagă, aceia care luptă şi aceia care muncesc"[2]. Această din urmă clasă sau categorie socială a dat şi denumirea ulterioară a "comunelor" sau Camerei comunelor, organism legislativ având misiunea să se ocupe de cele mai importante probleme ale ţării şi în primul rând de cele financiare. "Camera comunelor, ca o cameră separată, îşi trage originea din întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi orăşenilor, care discutau neliniştiţi cu uşile închise despre ce răspuns colectiv aveau să dea vreunei întrebări sau cereri dificile cu care fuseseră confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât de grijulii să nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştim nimic despre organizarea internă a acestei vechi Camere a comunelor "[3].
Din anul 1376, "comunele" au început să-şi aleagă Speaker-ul pentru a prezenta petiţiile lor şi pentru a elabora răspunsurile către rege şi către lorzi.
Cu timpul, puterile Parlamentului s-au întărit. In 1399, regele Richard al II-lea a fost destituit de către Parlament. Anumiţi monarhi au căutat însă să diminueze ori să minimalizeze puterile Parlamentului, ignorând regula nescrisă care se afirma cu privire la cerinţa de a se obţine în toate cazurile aprobarea Parlamentului pentru taxe şi impozite. Aşa, de pildă, Henric al VII-lea, din dinastia Tudorilor[4], în 24 de ani de domnie a convocat Parlamentul numai de şapte ori. Alţi monarhi au considerat însă necesar Parlamentul pentru a ratifica măsurile luate de ei. Henric al VIII-lea s-a folosit de Parlament pentru a anula căsătoria sa cu Caterina de Aragon, în 1533, şi pentru a se proclama el însuşi ca şef suprem al bisericii anglicane, în 1534. Regina Elisabeta a întreţinut relaţii constructive cu Parlamentul, deşi au fost înregistrate şi anumite fricţiuni între Regină şi conducătorii parlamentului. Regii din dinastia Stuarţilor sau arătat cei mai flexibili în raporturile cu parlamentul. Au existat şi încercări de a supune parlamentul puterii regale în timpul lui James I, dar acestea s-au soldat cu un eşec. In 1688 James al II-lea, ca şi tatăl său înainte, a fost detronat de către Parlament.
Cu timpul, relaţiile dintre puterea regală şi Parlament s-au normalizat, puterea Parlamentului nemaiputând fi contestată de diferiţii monarhi care s-au succedat la conducerea ţării. O importantă reformă a avut loc în anul 1823. Această reformă a extins sistemul de partide de la Parlament la întreaga ţară, legându-l de sistemul Cabinetului de guvernare. Totodată a fost instituţionalizată existenţa opoziţiei, care trebuia să-şi asume o serie de funcţii tradiţionale ale Parlamentului, au fost clarificate relaţiile între Camera comunelor şi Camera lorzilor, modificându-se în acelaşi timp procedura parlamentară pentru a se asigura o guvernare efectivă şi a se economisi timpul pentru rezolvarea problemelor de stat.
Camera lorzilor
Originea acestui forum se găseşte în divizarea Parlamentului britanic originar, ca urmare a afirmării "comunelor", ce grupau toate categoriile sociale. Camera lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de către monarhii britanici (barons by writ or fee). Intr-o anumită perioadă, rolul său a descrescut şi ca urmare a reducerii numărului "pairilor", sau al "egalilor" (a nobililor care se bucurau de titluri juridice tradiţionale recunoscute, care îi făceau să aibă obârşia aproape la fel de veche ca şi monarhul însuşi). Pe de altă parte, şi anumiţi monarhi au contribuit la scăderea rolului Camerei lorzilor, preferând să folosească în soluţionarea afacerilor curente "consiliul secret". Ca urmare a restaurării monarhiei, în anul 1660 Camera lorzilor s-a reînfiinţat de facto. În secolul al XVIII-lea se menţine însă un oarecare echilibru între cele două Camere. Prin actul de reformă din 1932, Camera lorzilor slăbeşte ca influenţă prin aceea că, urmare acordării dreptului de vot clasei mijlocii şi a restrângerii puterii regale de a numi noi pairi, rolul acestui organism se diminuează. De altfel, lorzii s-au opus şi reformelor din 1867, fapt ce a făcut ca relaţiile dintre Camera lorzilor şi Camera comunelor să cunoască momente de încordare.
În legătură cu Camera lorzilor se mai cuvine a fi menţionate Actul parlamentar din 1911, care consacra competenţa Camerei lorzilor de a se pronunţa şi în problemele taxelor şi impozitelor, precum şi Actul parlamentar din 1949, care a adus unele modificări[5] celui din 1911, reducând intervalul dintre sesiuni cu privire la lectura legilor financiare.
În ceea ce priveşte atribuţiile Camerei lorzilor trebuie precizat că acestea sunt în primul rând de ordin legislativ. Camera lorzilor poate adopta singură anumite acte, dar are şi competenţa de a acţiona în cazul revizuirii unor anumite legi. Ea perfectează şi definitivează de fapt anumite proiecte care nu şi-au putut găsi soluţionarea în dezbaterile Camerei comunelor, contribuind astfel la împlinirea procesului legislativ. În afară de aceste atribuţii, Camera lorzilor are şi dreptul de a dezbate, în mod independent, anumite probleme importante. Deşi în literatura de specialitate din Marea Britanie s-au exprimat critici la adresa Camerei lorzilor[6], opinându-se că aceasta cuprinde mai ales persoane care beneficiază de titluri nobiliare ereditare, episcopi şi prea puţine persoane din rândul administraţiei, educaţiei, forţelor armate, care ar fi fost înnobilate, ea constituie totuşi un element de echilibru, ponderând influenţa guvernului asupra Camerei comunelor prin intermediul sistemului bipartid. În ceea ce priveşte proiectul de reformă, în legătură cu acest corp parlamentar, Partidul Conservator şi-a manifestat întotdeauna rezerva faţă de ideea introducerii unor inovaţii, în timp ce Partidul Laburist s-a pronunţat pentru schimbări. Deşi Regina, într-un mesaj din iunie 1967, a preconizat o serie de măsuri vizând printre altele eliminarea bazei ereditare a Camerei lorzilor, o asemenea schimbare structurală s-a produs treptat. O lege din 1968 a precizat că numai o parte din membrii Camerei lorzilor (circa 2 30) numiţi pe viaţă de catre Regină, cu avizul primului ministru, au dreptul de vot. Ceilalţi membri ai Camerei lorzilor (nedesemnaţi de Regină şi beneficiind numai de ascendenţa lor ereditară) fără a beneficia de vot, şi-au menţinut dreptul de a participa la şedinţe şi de a lua cuvântul la dezbateri. Ca urmare a reformei, succesorii actualilor pairi ereditari nu vor avea dreptul de a participa la lucrările Camerei lorzilor şi ei vor fi înlocuiţi treptat, în viitor, de reprezentanţi ai profesiilor, oameni de ştiinţă, industriaşi, conducători ai sindicatelor, foşti parlamentari care, chiar dacă nu ar putea să participe cu regularitate la şedinţele Camerei lorzilor, ar fi în măsură să aducă anumite contribuţii, din timp în timp. În ceea ce priveşte puterile Camerei lorzilor, se preconizează ca aceasta, reformată şi consolidată cu elemente noi, să fie competentă să amâne un proiect de lege ordinară, pe timp de şase luni din momentul dezacordului între cele două Camere. Această din urmă propunere a suscitat şi suscită încă opoziţia Partidului Laburist, care doreşte ca hotărârile de bază să rămână în mâinile reprezentanţilor aleşi ai poporului, considerând că ar fi nedemocratic ca să poată fi modificat în altă parte ceva care s-a stabilit prin alegeri. Conservatorii opinează, la rândul lor, că pentru a desfăşura o activitate eficientă, Camera lorzilor trebuie să dispună de mai multe atribuţii.
După venirea la putere a Partidului laburist, în 1997, au fost reluate propunerile de modernizare a Camerei lorzilor. La 3 februarie 1999, Camera comunelor a aprobat proiectul propus de premierul Tony Blair, cu 381 voturi pentru şi 135 împotriva, la cea de a doua lectură. Proiectul urma să elimine din scena parlamentară 759 de marchizi, duci, conţi, viconti şi baroni, care reprezentau până atunci două treimi din cei 1.295 membri ai Camerei lorzilor.
Cu prilejul primei lecturi a proiectului de reformă în Camera Lorzilor, la 17 martie 1999, s-a propus alegerea a 75 pairi ereditari de către propriile lor partide, propunere acceptată şi ea de Regină.
Concomitent cu dezbaterea proiectului în cele două Camere a fost constituită şi o Comisie regală, prezidată de lordul Wakeham, având misiunea de a elabora un raport în legătură cu rolul şi atribuţiile celei de a doua Camere. Comisia regală şi-a prezentat raportul la 20 ianuarie 1999, sugerând în esenţă un număr de membri ai Camerei Lorzilor între 65-195, precum şi puţine schimbări în atribuţiile lor
legislative[7].
După realegerea lui Tony Blair, acesta şi-a manifestat dorinţa de a desăvârşi reforma începută. Ca urmare a reducerilor operate, Camera Lorzilor cuprinde în prezent 91 pairi ereditari, 592 pairi pe viaţă (aleşi), 2 arhiepiscopi şi 24 episcopi aparţinând bisericii anglicane, ceea ce însumează un număr total de 709 membri ai Camerei Lorzilor[8].
In prezent, Camera Lorzilor cuprinde 721 membri, dintre care 92 pairi ereditari, 603 pairi pe viaţă, 26 de arhiepiscpi şi episcopi.
Camera comunelor
Deşi principiul reprezentării a acţionat în Marea Britanie de mai bine de 700 de ani, sufragiul universal pentru adulţi a fost instituit numai cu 30 de ani în urmă. Cu toate acestea, este de semnalat că o propunere cu privire la sufragiul tuturor adulţilor a fost înaintată de colonelul Rainsborough, în 1647, dar respinsă de Cromwell. Prima Cameră a comunelor din timpul lui Henric al VIII-lea se compunea din 298 membri. Numărul acestora ajunsese în 1830 la 637. Ca urmare a lui "Reform Act" din 1832, s-a stabilit un sistem de vot care permitea de fapt exercitarea drepturilor electorale de către 5% din adulţi. "Reform Act" din 1867 a diminuat multe dintre condiţiile prohibitive pentru exercitarea drepturilor elecotrale. Reforme subsecvente au fost efectuate în 1868 şi 1884. în 1918 a fost recunoscut dreptul de vot al femeilor, dar cu anumite limitări. In Marea Britanie, abia în 1928 femeilor li s-a recunoscut egalitatea deplină de a vota, la fel ca şi bărbaţii. Ideea votului cu adevărat universal a fost recunoscută însă, de fapt, abia în 1948.
In prezent, în Marea Britanie au dreptul de vot toţi cetăţenii care au domiciliul în circumscripţia electorală respectivă la data înscrierii lor în listele electorale. Dreptul de vot nu este recunoscut persoanelor deţinute şi alienaţilor mintali. In Marea Britanie listele electorale sunt stabilite potrivit unui chestionar adresat fiecărei familii şi puse la punct în fiecare an în luna octombrie. Inscrierea în listele electorale are loc automat, potrivit chestionarelor. Nu există restricţii pentru a fi ales în Camera comunelor. Cu toate acestea, nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii forţelor armate, judecătorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, membrii poliţiei şi titularii unor alte funcţii oficiale. Pentru motive diferite, nu pot fi aleşi faliţii care nu au fost încă reabilitaţi[9]. Numărul circumscripţiilor electorale este stabilit de către Parlament, iar limitele lor sunt trasate în raport de numărul locuitorilor, fiind revizuite la un interval de 10 sau 15 ani.
Ca urmare a alegerilor din 5 mai 2005, Partidul Laburist deţine 355 locuri în Camera Comunelor, Partidul Conservator 198, Partidul Liberal Democrat 62, Partidul Democrat Unionist 9, Partidul Naţional Scoţian 6, Sinn Fein 5, celelalte locuri revenind altor partide. Dintre noii aleşi 518 sunt bărbaţi şi 128 femei.
Pentru Camera comunelor alegerile se fac direct, prin vot secret, pe baza unui scrutin uninominal, cu majoritate simplă, care nu este însă obligatorie. Numărul locurilor în Camera comunelor este de 659, număr care coincide cu numărul circumscripţiilor electorale[10], în fiecare circumscrpitie fiind ales un singur deputat. Sistemul electoral britanic permite votul prin procură şi votul prin corespondenţă.
Votul prin procură este permis funcţionarilor în străinătate, iar votul prin corespondenţă este facilitat persoanelor care datorită unui handicap fizic, imposibilităţii de a se prezenta la biroul de vot, sau serviciului, nu se pot prezenta personal pentru a-şi exercita dreptul electoral. Atât în cazul votului prin procură, cât şi în cazul votului prin corespondenţă, este necesar să se adreseze o cerere către responsabilul Registrului electoral. Membrii Camerei comunelor beneficiază de imunitate parlamentară în legătură cu activităţile exercitate în Parlament. Imunitatea se referă numai la procesele civile, nu şi la cauzele penale. Imunitatea este valabilă pe toată durata sesiunii şi 40 de zile înainte şi după terminarea ei[11]. Ridicarea imunităţii deputaţilor britanici nu se poate face decât prin lege.
În timp ce membrii Camerei lorzilor nu beneficiază de nici o indemnizaţie, membrii Camerei comunelor au o indemnizaţie anuală de 11.250 de dolari, la care se adaugă indemnizaţii pentru restituirea cheltuielilor de deplasare, de secretariat, de transport. Membrii Camerei comunelor depun 5% din indemnizaţia lor unei case de pensii. Foştii membri ai Parlamentului, care au 4 ani de serviciu şi vârsta de
- de ani, au dreptul la o pensie ce reprezintă 1/60 din indemnizaţia lor pe an de serviciu. Se prevede o pensie pentru familiile membrilor Camerei comunelor decedaţi. În schimb, membrii Camerei lorzilor nu beneficiază de pensii.
Membrii Camerei comunelor se bucură de gratuitatea convorbirilor telefonice oficiale, de scutirea de timbru pentru corespondenţa oficială, de permise generale de transport clasa I-a pe calea ferată, liniile aeriene sau navale, de un permis de călătorie pentru 10 călătorii clasa I-a pentru soţii lor, ca şi de o alocaţie kilometrică pentru folosirea maşinii personale în deplasările de serviciu. Cheltuielile anuale ale Camerei comunelor nu depăşesc 1.300.000 dolari.
Ca urmare a alegerilor legislative ce au avut loc la 7 iunie 2001, partidul laburist şi premierul Tony Blair şi-au consolidat poziţia în sistemul politic britanic. Din cele 659 locuri în Camera Comunelor, 414 au revenit partidului laburist, în timp ce conservatorii au obţinut 167 iar Partidul Liberal-Democrat 52 mandate, situaţie considerată de observatorii politici ca o ameninţare la adresa funcţionării sistemului bipartid. De menţionat este şi faptul că în actuala Cameră a Comunelor sunt 118 femei faţă de 541 bărbaţi, procent net favorabil faţă de alte ţări.
Parlamentul este convocat în fiecare an de către Regină, fiecare sesiune durând de regulă un an. Numărul de zile consacrate şedinţelor plenare este de 167 pentru Camera comunelor şi de 112 pentru Camera lorzilor. În cadrul Camerei comunelor sunt constituite comisii pe probleme. Lucrările Camerei comunelor sunt conduse de "Speaker"-ul acesteia, care primeşte o indemnizaţie specială. Secretariatul Camerei comunelor este condus de un grefier, care este subordonat "Speaker"-ului. Ordinea de zi a şedinţelor Camerei comunelor este stabilită de comun acord cu guvernul şi cu consultarea principalului partid de opoziţie. Membrii Camerei comunelor care doresc să ia cuvântul trebuie să atragă atenţia "speaker"-ului (catch the speaker's eye) de la locul în care se găsesc în sala de şedinţe, dar ei pot să-l informeze din timp în legătură cu dorinţa lor de a lua cuvântul asupra unei probleme sau alteia. Nici un membru al Camerei comunelor nu poate să intervină în dezbateri mai mult decât o singură dată asupra aceleiaşi probleme, afară de cazul când este autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu aprobarea Camerei. În comisii nu se aplică această limitare.
Pentru a curma dezbaterile inutile, sistemul parlamentar britanic cunoaşte posibilitatea sistării discuţiilor urmată de trecerea directă la votare ("closure" procedure), reţinerea selectivă a unor anumite amendamente ("kangaroo" closures) sau închiderea "Kangur" a dezbaterilor, precum şi fixarea unor
limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme ("guillotine" devices).
Practica legislativă britanică recunoaşte anumite sancţiuni care se pot aplica membrilor Camerei comunelor. Aşa, de pildă, "speaker"-ul poate aplica trei sancţiuni: chemare la ordine, ridicarea cuvântului sau îndepărtarea din sala de şedinţe. Camera comunelor, în plenul său, poate aplica drept sancţiuni desemnarea pe numele de familie (naming) şi excluderea din Cameră.
Hotărârile se iau întotdeauna cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. Dezbaterile sunt publice, editându-se dări de seamă, procese-verbale şi o colecţie anuală a hotărârilor Camerei.
În Camera comunelor există nouă comisii. În afară de acestea, există şi comisii speciale (select), sesionale (sessional select), "standing" (adhoc) şi mixte. Şedinţele comisiilor sunt publice, ele putând delibera şi adopta hotărâri, în toate situaţiile cu participarea unei treimi din membrii lor. Ziariştii au acces la o galerie a presei, precum şi în majoritatea saloanelor şi culoarelor. Ei au dreptul să participe la şedinţele plenare, cât şi la şedinţele comisiilor, dacă acestea sunt publice. Acreditarea ziariştilor şi autorizarea accesului lor în sala de şedinţe se face de către un funcţionar special însărcinat cu securitatea parlamentului (serjeant-at-arms). Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitată.
În ce priveşte funcţia legislativă menţionăm că, în toate cazurile, proiectele de legi fiscale şi anumite alte legi în materie financiară trebuie să fie depuse mai întâi în Camera comunelor. Camera lorzilor nu poate nici să întârzie proiectele de legi în materie financiară (money bills), nici să împiedice adoptarea altor proiecte (afară de cazul când este vorba de un proiect ce are în vedere prelungirea duratei maximale a parlamentului) pe care Camera comunelor le-a votat în cursul a două sesiuni consecutive. Proiectele introduse în cea de a doua Cameră sunt retrimise după votare celei dintâi, care poate să le accepte, să le refuze sau să propună altele. Naveta între cele două Camere continuă până ce intervine un acord. Dacă acesta nu intervine înainte de sfârşitul sesiunii, proiectul de lege eşuează (afară de proiectele de legi în materie financiară).
În Marea Britanie, iniţiativa legislativă aparţine parlamentarilor, guvernului, colectivităţilor locale, companiilor create printr-o lege, societăţilor private şi particularilor. Se cunosc însă anumite limitări la dreptul de iniţiativă legislativă. Astfel, nu se pot face propuneri de legi cu privire la creşterea cheltuielilor publice sau a impozitelor în domeniile care aduc atingere intereselor sau avantajelor unor persoane (private bills). În ce priveşte iniţiativa parlamentarilor, aceasta se materializează printr-o propunere formulată de un parlamentar, care trebuie să fie sprijinită de cel puţin 11 co-semnatari. La începutul sesiunii, 20 de propuneri care trebuie examinate cu prioritate sunt selectate prin tragere la sorţi. În Camera comunelor, douăsprezece zile de vineri în fiecare sesiune sunt rezervate propunerilor de legi.
Procedura legislativă cuprinde, în sistemul britanic, mai multe etape: 1) moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege; 2) prezentarea şi prima lectură a acestuia, de principiu; 3) a doua lectură; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot să repună textul în discuţie; 4) examinarea în comisii, pe articole, şi formularea de amendamente. Osebit de acestea, trebuie menţionată faza aşa numită a "raportului" (afară de cazul în care textul nu a fost deja amendat în cadrul comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lectură a legii şi adoptarea sa. Urmează transmiterea către cealaltă Cameră, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi, mai multe consultări între Camere, până când se realizează un acord asupra unui text unic. În final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de către Regină şi publicarea textului legii. În teorie, Regina poate să refuze să sancţioneze o lege, dar în practică refuzul de a sancţiona o lege nu s-a mai produs de 250 de ani. Votarea bugetului se face în Camera comunelor. Camera lorzilor nu poate să amendeze proiectele de legi cu caracter financiar, nici să le întârzie cu peste 30 de zile.
Regina poate să dizolve Camera comunelor, la cererea primului ministru; în schimb Camera lorzilor nu poate fi niciodată dizolvată. Mandatul Parlamentului poate să fie prelungit printr-o lege, dar el nu se
poate autodizolva.
Guvernul poate încheia şi ratifica tratate internaţionale fără aprobarea Parlamentului, deşi textul tratatelor trebuie să fie supus în mod formal Parlamentului. Teoretic, rolul Parlamentului în materie de probleme externe nu este limitat, dar în mod tradiţional el va exercita un rol predominant în problemele de afaceri externe. Tratatele încheiate de către Guvern sunt depuse Parlamentului pentru informare. In cazul în care un tratat modifică legislaţia existentă sau comportă consecinţe de ordin financiar, modificările trebuie să fie adoptate prin lege.
Rolul partidelor
In viaţa politică britanică partidele au un rol foarte important, deşi modalităţile lor de acţiune, în special pe plan parlamentar, sunt diferite de cele cunoscute în celelalte ţări. In Anglia, partidele politice îşi au originea în timpul domniei lui Carol al II-lea, deşi şi mai înainte existaseră anumite deosebiri în cadrul Parlamentului între cei care preferau o singură biserică naţională, instituţionalizată, şi cei care atacau biserica naţională instituită, datorită mai ales unor afinităţi cu catolicismul roman. Cu toate acestea, ambele grupări susţineau suveranitatea Parlamentului faţă de pretenţia religiei de a-şi trage legitimitatea dintr-un drept divin. După recunoaşterea suveranităţii Parlamentului a apărut diviziunea între "conservatori" (tories) şi "liberali" (whigs). Conservatorii au fost acuzaţi de a avea legături secrete cu biserica catolică. Ei se opuseseră deschis, în 1678, unui proiect de lege care viza excluderea lui James al II-lea de la tronul Angliei. Distincţia între partide se referea însă nu numai la motive religioase, dar şi la modalităţile diferitelor grupuri parlamentare de a acţiona. Pe atunci, în fapt, nici nu existau distincţii clare între liberali şi conservatori în toate problemele, şi nici forme de organizare a partidelor pe deplin stabilite. Partidele existau numai în Parlament; ele nu aveau o bază teritorială şi nici nu se bucurau de o extindere la nivelul întregii ţări.
Odată cu extinderea partidelor la nivelul ţării s-au cristalizat mai bine şi diferenţele între partide şi programele lor politice. Dezvoltarea presei şi a mijloacelor de comunicaţie a sporit interesul pentru politică. Asociaţiile care s-au dezvoltat în diferite regiuni ale Marii Britanii s-au transformat mai târziu în asociaţii locale ale partidelor. S-a constituit, astfel, Uniunea Asociaţiilor naţionale conservatoare şi constituţionale, în 1867, şi Federaţia Naţională Liberală, în 1877. Concomitent au apărut lideri de partid care depindeau mai mult de loialităţile personale decât de principii politice şi programe. Lideri ca Gladstone şi Disraeli au iniţiat campanii electorale proprii în care îşi explicau opţiunile politice. Partidul Liberal îşi are originile în creşterea numărului sindicatelor şi organizaţiilor socialiste. Premergătoarele acestui partid au fost Federaţia social-democrată (1881), Societatea fabienilor (1883) şi Partidul independent al muncii (1893), denumirea de partid laburist fiind adoptată la un congres ce a avut loc în 1906. In 1918 partidul laburist a fost transformat dintr-o federaţie de societăţi afiliate, într-o organizaţie naţională cu propriile sale ramuri.
"Sistemul celor două partide, întrerupt prin apariţia, în ultima parte a secolului al XlX-lea, a Partidului Laburist, s-a reconstituit în mod lent prin descreşterea progresivă, în special în cursul unei perioade cuprinse între cele două războaie mondiale, care a fost o perioadă de tripartidism, a influenţei unuia dintre partidele în prezenţă". Acest fapt se explică, potrivit
analiştilor, datorită sistemului electoral britanic majoritar cu un singur tur de scrutin şi elementului, deja subliniat, al sprijinului sindicatelor[12].
Fiecare dintre cele două principale partide sunt interesate mai ales să câştige alegerile,
preocupându-se în mod prioritar de campaniile electorale şi apoi de promovarea propriului program pe calea activităţii parlamentare. Între ele există deosebiri în ce priveşte organizarea, datorate mai ales faptului că Partidul Conservator s-a format odată cu parlamentul, în timp ce Partidul Laburist cuprindea iniţial grupuri de presiune extraparlamentare ce aveau drept scop să obţină o reprezentare parlamentară. Cea mai mare dificultate pentru partide este să-şi asigure sprijinul ţării fără a sacrifica flexibilitatea acţiunilor lor în cadrul Parlamentului. Partidele cuprind de regulă trei mari structuri: nivelul organizaţiilor, nivelul conducerii şi nivelul parlamentar. În ambele partide un rol foarte important îl ocupă liderul care, în condiţiile în care partidul respectiv reuşeşte în alegeri, devine automat şi primul ministru al Marii Britanii.
Instituţia "liderului politic" sau a "liderului naţional" (această din urmă formulare fiind improprie) este de origine britanică, neavându-şi corespondentul în alte sisteme constituţionale. Din examinarea unei sinteze elaborată de Uniunea Parlamentară rezultă că următoarele ţări cunosc instituţia liderului politic, existând obligaţia desemnării automate ca şef al guvernului a conducătorului formaţiunii majoritare: Australia, Bangladesh, Canada, Fiji, India, Malaesia, Noua Zeelandă, Republica Sud Africană, Sri Lanka. În Norvegia şi Austria, fără a exista instituţia liderului politic, există obligaţia desemnării automate ca prim ministru a şefului partidului majoritar.
În ţările care aplică sistemul de drept britanic este recunoscută şi legiferată o anumită polarizare a forţelor "guvern" şi "opoziţie", conducătorul opoziţiei fiind retribuit cu o diurnă fixă, având un statut oficial şi trebuind să fie consultat în anumite probleme. El este şeful "cabinetului fantomă" (contra- guvern) care, în situaţia succesului în alegeri al partidului său, devine guvern al ţării.
Liderul Partidului Conservator este ales, cu începere din 1965, de către reuniunea deputaţilor conservatori. El trebuie să întrunească 15% mai mult din voturi decât contracandidatul său cel mai apropiat. În iulie 1965, când Alec Douglas-Home s-a retras din funcţia de lider al Partidului Conservator, acest post s-a disputat între Edward Heath, Reginald Maulding şi Enoch Powell, care au întrunit respectiv 150, 133 şi 15 voturi. În consecinţă, s-a recurs la o nouă votare pe care a câştigat-o Heath, contracandidaţii săi retrăgându-se.
Dispunând de largi prerogative, liderul are dreptul să desemneze pe preşedintele partidului (care conduce oficiul central), să stabilească programul partidului şi politica sa în problemele curente. Liderul Partidului Conservator se găseşte într-o poziţie politică mai puternică decât liderul Partidului Laburist, care trebuie să fie confirmat anual de către parlamentarii care fac parte din acest partid. Structura Partidului Conservator cuprinde mai multe organisme, printre care un rol esenţial îl ocupă Adunarea parlamentară conservatoare, înfiinţată în octombrie 1922, cunoscută sub denumirea de "Comitetul 1922". Această Adunare a deputaţilor conservatori are un rol foarte important în viaţa partidului. Deşi liderul Partidului Conservator, odată ales, dispune de o foarte largă autonomie în exercitarea funcţiilor sale, au existat cazuri în care "Comitetul 1922", sub presiunea masei membrilor partidului, a provocat căderea unor lideri, ca de pildă Austen Chamberlain în 1922, Neville Chamberlain în 1940, Alec Douglas-Home în 1965 ş.a.
În Partidul Conservator britanic disciplina parlamentară este asigurată prin aşa numiţii "Whips" (termen intraductibil, care desemnează mai curând un "hăitaş" în cursul vânătorii sau, eventual, un "chestor" parlamentar, în accepţiunea noastră de astăzi, deşi atribuţiile nu se suprapun). Aceştia sunt conduşi de un "Chief Whip" şi au dreptul de a propune sancţiuni împotriva membrilor Partidului Conservator care se îndepărtează de la disciplina parlamentară. Asemenea sancţiuni s-au aplicat în timpul guvernării lui Margaret Thatcher unor deputaţi care au adoptat atitudini critice la adresa guvernului conservator sau au votat cu partidul advers.
În ceea ce priveşte Partidul Laburist, trebuie menţionat că aici atribuţiile liderului sunt ceva mai reduse şi nu există un sistem atât de ferm de asigurare a menţinerii unităţii grupului parlamentar ca în cazul conservatorilor. Cu toate acestea, Tony Blair a reuşit - datorită succesului obţinut în două alegeri consecutive - să dobândească o puternică autoritate în propriul său partid şi pe plan internaţional.
În legătură cu deosebirile politice între cele două partide se cuvine a fi subliniat faptul că Partidul conservator susţine îndeosebi autonomia organizaţiilor sale locale. Consiliul central este compus din lider, conducători ai partidului, parlamentari, reprezentanţi ai formaţiunilor locale, însumând astfel peste 5.500 persoane. El este însă prea mare pentru a adopta decizii şi, practic, activitatea partidului este condusă de Comitetul executiv al Uniunii Naţionale, care cuprinde 150 de membri, în frunte cu liderul. Acesta are - cum s-a arătat - un rol foarte important în conducerea activităţii politice. Partidul organizează conferinţe anuale la care participă membrii conferinţei naţionale şi reprezentanţi ai agenţiilor constituite pe plan local.
Partidul laburist a reprezentat, până în anul 1918, aşa cum s-a arătat, o federaţie cuprinzând mai multe organizaţii şi uniuni afiliate. În prezent, organele sale sunt Conferinţa anuală a partidului, la care participă circa 1.000 de delegaţi aleşi de organizaţiile afiliate, Comitetul executiv naţional, compus din 28 membri, liderul ales pe un an.
În legătură cu rolul partidelor[13] în viaţa societăţii britanice este cunoscut că ele îndeplinesc mai multe funcţii: organizează opinia publică, o educă, asigură o legătură politică între Parlament şi ţară, dau stabilitate şi coeziune Parlamentului, conferă consistenţă Guvernului, promovează stabilitatea guvernării şi asigură cele mai efective mijloace ale schimbării guvernelor. Au fost subliniate în literatura de specialitate şi unele dezavantaje ale sistemului celor două partide. Aşa, de pildă, s-a arătat că prin acest sistem s-a ajuns de fapt la eliminarea completă din Camera comunelor a "independenţilor", adică a parlamentarilor care nu doresc să se afilieze în mod formal nici unui partid. Acestei susţineri i sa răspuns că adesea "critica guvernului este mult mai eficientă prin intermediul unei opoziţii organizate pe baze de partid, decât printr-un număr de independenţi care nu sunt legaţi între ei"[14]. O altă critică ce s-a adus în literatura britanică de specialitate este şi aceea că sistemul celor două partide ar fi de natură să suprime individualitatea parlamentarilor, incluşi într-o formaţiune politică sau alta. S-a mai susţinut că datorită sistemului de partide, anumite probleme care nu interesează direct partidele politice riscă să fie neglijate, ca de pildă reforma legii căsătoriei, legile privind respectul zilei de duminică, regulamentele privind jocurile de noroc - pe care parlamentarii independenţi ar fi putut să le pună în discuţie şi să le promoveze cu mai multă eficienţă decât parlamentarii aparţinând unor anumite partide. S-a susţinut, de asemenea, că întărirea partidelor ar putea avea o ascendenţă a acestora asupra guvernelor conduse de partidele respective, imprimându-le un oarecare automatism în luarea hotărârilor. Un asemenea pericol nu există însă în Marea Britanie. Astfel, în 1945, când Harold Laski, preşedintele Comitetului naţional executiv al partidului laburist, a încercat să schiţeze anumite puncte pe care domnul Attlee urma să le promoveze în activitatea guvernamentală, el a fost refuzat. Cu toate acestea, în Australia, Partidul Muncii (mai exact conducerea acestuia) a avut o influenţă foarte mare în desemnarea cabinetului laburist.
Persistenţa sistemului celor două partide în Marea Britanie, în pofida acestor critici, se datoreşte faptului că un asemenea sistem se dovedeşte a fi cel mai potrivit pentru societatea britanică. Scopul fiecărei alegeri generale este de a confirma sau de a schimba guvernul. "Aceasta este forma de democraţie pe care englezii o preferă pentru că ea le permite să exercite deplina suveranitate la fiecare cinci ani, chiar dacă compunerea legislaturii nu poate să reflecte în mod precis diferitele lor puncte de vedere"[15]. Disputa politică se polarizează în felul acesta în competiţia celor doi mari actori - guvernul şi opoziţia -, partidele mici neavând şanse şi fiind obligate, în final, să se ralieze uneia sau alteia din cele două părţi.
Popularitatea sistemului celor două partide se datoreşte faptului că în Marea Britanie domneşte convingerea că un asemenea sistem dă stabilitate guvernului democratic, delimitând în mod clar responsabilităţile politice. In ţările în care există mai multe partide, alinierile se produc după ce se publică rezultatul alegerilor şi încep jocurile politice de influenţă. Dar în Marea Britanie, votând pentru un partid, electoratul alege nu numai guvernul, ci indică în acelaşi timp şi marile linii politice pe care doreşte ca acesta să le urmeze. In felul acesta, "poporul participă la exerciţiul puterii mai direct decât în multe alte ţări unde sistemul electoral produce o legislatură reprezentând pe departe, cu mai multă acurateţe, opinia publică decât Parlamentul britanic"[16].
Un alt autor britanic apreciază că "diferenţele între partide sunt suficiente pentru a menţine solidaritatea de bază a loialităţii electorale a partidului, şi suficient de puternice pentru a face ca fiecare partid să critice programul oponenţilor săi care sunt la conducere. În acelaşi timp, sprijinul electoratului faţă de partide este suficient de echililbrat, existând un număr suficient de votanţi care pot oscila astfel ca să facă guvernul conştient de riscurile unei înfrângeri electorale"[17].
Aşa cum s-a arătat mai sus, un rol esenţial al activităţii partidelor politice revine activităţii parlamentare, acesta fiind de fapt câmpul predilect de acţiune a partidelor politice. Prin aceasta se dă o orientare concretă activităţii partidelor, făcându-se ca ea să se reflecte în actele normative ce se adoptă în direcţiile majore de orientare a politicii ţării. Sistemul britanic de partide este, prin urmare, unul dintre sistemele cele mai strâns legate de activitatea parlamentară, permiţând partidelor - ca factori politici capabili să polarizeze convingerile alegătorilor - să-şi regăsească activitatea în mod direct în câmpul legislativului, domeniu în care partidele îşi pot manifesta pe deplin personalitatea, individualitatea şi exprima convingerile.
[1] J.Harvey, L.Bather, The British Constitution, Fourth edition, MacMillan Education, London, 1977, pag.19 şi urm.
[2] F.W.Maitland, The Constitutional History of England, 1908, cit. de J.Harvey şi L.Bather, op.cit., pag.22.
[3] G.M.Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975, pag.234.
[4] J.Harvey, L.Bather, op.cit., pag.24.
[5] În 1395, folosindu-se de abilitatea sa de a face concesii regelui, Camera comunelor obţinuse dreptul exclusiv de a se pronunţa în problemele taxelor şi impozitelor.
[6] În 1990 aceasta cuprindea 1.189 membri, dintre care 2 arhiepiscopi şi 24 episcopi. Doar 764 pairi ereditari succedaseră titlurilor lor (Britain 1991, pag.40).
[7] House of Lords. Reform and proposals for reform since 1900, http://www.prliament.uk/lords
[8] A World Almanac of Book and Facts, 2002, World Almanac Books, pag.859.
[9] Union Interparlamentaire, Les Parlements dans le monde, Recueil de donnees comparatives, Presses Universitaires de France, Paris, 1977, pag.66.
[10] Din cei 659 membri ai Camerei Comunelor aleşi în 1997, pe termen de cinci ani, 529 reprezintă Anglia, 40 ţara Galilor, 72 Scoţia şi 18 Irlanda de Nord. Ca apartenenţă politică, 418 sunt laburişti, 165 conservatori, 46 liberali-democraţi, restul aparţinând altor partide.
[11] Union Interparlamentaire, Les Parlements dans le monde, pag.196.
[12] Pierre Pactet, op.cit., pag.165. Menţionăm că actualul Partid liberal-democrat - al treilea partid ca importanţă în viaţa politică a Marii Britanii - a fost constituit în 1988 din fuziunea Partidului liberal (constituit în 1850) cu Partidul social- democrat (înfiinţat în 1981).
[13] J.Harvey, L.Bather, op.cit., pag.130.
[14] Idem, pag.135.
[15] Idem, pag.138.
[16] Idem, pag.141.
[17] R.M.Punnett, op.cit., pag.409-410.