Drept

Partidele politice îndeplinesc un rol deosebit în viaţa politică americană, deşi ele se deosebesc prin structură, ideologie şi mod de acţiune în mod structural de cele existente în special în Europa. Specificitatea sistemului american de partide se reflectă în deosebi în împrejurarea că ele acţionează mai ales în perioadele electorale, existând cazuri frecvente însă când democraţi sau republicani sunt folosiţi de preşedintele provenind din rândurile celuilalt partid, fie în acţiuni diplomatice, fie în alte scopuri politice.

Partidele politice se caracterizează în special prin lipsa unor baze ideologice diferite, între partidele republican şi democrat - cele mai mari partide prezente în viaţa politică americană - neexistând diferenţe esenţiale. Ambele partide sunt ataşate ideilor liberale, cu toate că există, fără îndoială, anumite diferenţieri concrete în ceea ce priveşte mecanismele prin care acţionează. Democraţii sunt, desigur, mai neîncrezători în statul federal, datorită originii lor istorice şi tradiţiilor de apărare a drepturilor statelor. În acelaşi timp, ei sunt ataşaţi mai mult ideii de justiţie socială. În pofida acestei diferenţieri, nu s-ar putea face o demarcaţie netă între cele două partide, evaluându-se că unul ar fi de "stânga" şi celălalt de "dreapta". De altfel, în viaţa fiecăruia dintre cele două partide este prezentă mai curând deosebirea dintre "liberali" şi "conservatori", situaţie care se manifestă din timp în timp în apariţia unor candidaţi dizidenţi chiar în rândurile partidelor tradiţionale^[1].

Partidul democrat este cel mai vechi. El a fost creat în 1832 şi este considerat de unii oameni politici ca fiind continuatorul Partidului Democratic Republican al lui Thomas Jefferson. În schimb, partidul republican a luat fiinţă în 1854, din democraţi, liberali şi independenţi, care îşi revendicau şi ei apartenenţa la ideile fostului Partid Democratic Republican şi se opuneau extinderii sclaviei în teritoriile din Nord-Vest.

La originea constituirii celor două partide au stat mai ales deosebirile existente pe atunci - dar estompate acum - între adversarii şi adepţii federalismului. Cu toate acestea, în viaţa politică americană apar periodic şi alte partide, dar ele au un număr mic de aderenţi şi o prezenţă efemeră în viaţa politică. Poate fi citat, astfel, Partidul Progresist, care a susţinut în 1948 candidatura fostului vice­preşedinte democrat Henry Wallace la preşedinţie, obţinând mai puţin de 1 milion de voturi şi nici un elector, sau cazul Partidului Drepturilor Statelor ("dixicraţii" - democraţii din Sud), care a prezentat - tot în 1948 - candidatura guvernatorului

Strom Thurmond, obţinând 39 electori. La alegerile din 1992, independentul Ross Perot a obţinut 19.741.065 voturi, dar nici un elector.

Dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, partidele politice americane nu au o bază ideologică, nu s-ar putea spune nici că aceste partide ar avea o bază sociologică sau de clasă. Apartenenţa unor cetăţeni la un partid sau altul era dictată de afinităţile de familie, de tradiţie, de gruparea alegătorilor în jurul unei personalităţi.

În ceea ce priveşte structurile, partidele politice americane sunt foarte descentralizate. După cum apreciază J.P.Lassalle în lucrarea sa "Les partis politiques aux Etats Unis" (1987), "chiar dacă sunt dotate cu forumuri naţionale, ele apar mai curând ca fiind federaţii ale unor organizaţii politice locale". Mai tranşant, fostul preşedinte Dwight Eisenhower preciza că"trebuie să se reamintească că nu există partide naţionale în Statele Unite. Există 48 de partide ale statelor"^[2].

În fiecare stat "maşina partidului" este alcătuită din politicieni de profesie, care pot să-şi ofere serviciile partidului rival (advers) în alegerile care vor urma după câţiva ani. "Spoil system" permite maşinii de partid să-şi întărească puterea, răsplătind serviciile aduse de diverşi partizani după victoria în alegeri. În diferitele state ale Americii, ponderea unor partide sau altele este diferită, iar reprezentarea partidelor la nivelul statelor se înfăptuieşte în mari convenţii, unde se confruntă cei mai importanţi notabili ai partidului. Convenţiile naţionale, care se întrunesc la fiecare 4 ani, sunt menite în special să desemneze candidaţii în alegerile prezidenţiale.

Philippe Ardant observă, pe bună dreptate, că partidele americane sunt partide de cadre, a căror activitate este relativ redusă în afara perioadei electorale^[3]. În ansamblu, apartenenţa la un partid nu impune obligaţii riguroase, disciplina de vot este slabă şi majorităţile schimbătoare. În sistemul american persoanele alese depind mai puţin de partidele lor decât de electorat sau de grupurile de presiune.

Spre deosebire de partidele politice, grupurile de presiune nu-şi propun să cucerească puterea, ci numai să o influenţeze, rolul lor politic nefiind decât secundar. În Statele Unite grupurile de presiune sunt deosebit de active. Desigur, unele sunt neorganizate, fiind create spontan, în funcţie de existenţa unor interese economice, sociale, sau de relaţiile cu diferitele ţări. Altele sunt create în mod voluntar şi sunt instituţionalizate, exprimând interesele şi revendicările membrilor lor. În acest sens pot fi citate organizaţiile ecologiste, feministe, ale agricultorilor, industriaşilor, patronilor, precum şi ale puternicelor sindicate AFL-CIO.

În S.U.A. există chiar o legislaţie care precizează condiţiile desfăşurării activităţilor de către lobby-uri. În 1946 a fost adoptată o lege care o înlocuieşte pe cea din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul favorizării, împiedicării sau influenţării adoptării unei legi de către Congres trebuie să se înscrie pe lângă Secretariatul Camerelor. Lobby-urile trebuie să furnizeze lista oamenilor care le finanţează şi lista celor pe care ele le finanţează, la rândul lor. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsa amenzii sau închisorii.

Statisticile arată că în S.U.A. se înregistrează o creştere a influenţei lobby- urilor în detrimentul celei a partidelor. Dacă în 1937 16% din americani se

considerau "în afara partidelor", în 1992 procentul acestora ajunsese la 27%.

În ceea ce priveşte sistemul electoral, acesta este un sistem original, care se deosebeşte foarte mult de sistemul european. La primul nivel funcţionează sistemul "primarelor" (primaries). Acestea servesc pentru a desemna candidaţii celor două mari partide pentru diferitele alegeri. În acest sistem, candidaţii sunt desemnaţi direct de electori şi nu de către aparatul de partid sau de către militanţii săi. Nu este vorba de a elimina candidaţii unui partid în folosul candidaţilor altui partid, ci numai de a alege dintre cei care revendică investitura fiecărui partid, acele persoane care sunt considerate de alegători, la nivel local, ca fiind cele mai indicate. După părerea lui Philippe Ardant, un asemenea sistem nu poate fi comparat în nici un caz cu primul tur al alegerilor franceze.

Sistemul "primarelor" poate avea două variante. Într-un prim sistem, alegătorii prezenţi la un birou de vot îşi desemnează candidatul partidului respectiv. Democraţii se prezintă pentru a participa la selecţionarea candidatului democrat, în timp ce republicanii se prezintă la alegerea candidatului republican, iar electorii independenţi sau fără partid votează cu cine doresc. Cu toate acestea, nu există o verificare a apartenenţei unor persoane la un partid sau altul.

Sistemul electoral american cunoaşte însă şi procedura "primarelor deschise", când nu se ţine seama de apartenenţa declarată a unei persoane la partidul democrat sau republican, aceasta nefiind obligată să declare o asemenea apartenenţă, iar alegerea se face prin vot secret.

O altă modalitate de selecţionare a candidaţilor aparţinând celor două partide este prin adunări restrânse (caucus), la care participă un număr redus de personalităţi, membri marcanţi ai partidului respectiv, care au fost la rândul lor desemnaţi în prealabil în cadrul unor adunări de către membrii partidului.

În ceea ce priveşte mecanismul electoral propriu zis, acesta ţine de competenţa statelor, chiar în ceea ce priveşte organizarea alegerilor federale, cu condiţia însă ca reglementările în cauză să nu contravină dispoziţiilor constituţiei sau jurisprudenţei Curţii Supreme. Aceasta explică de ce în decursul timpurilor au existat anumite diferenţieri în legile electorale ale diferitelor state.

Cât priveşte vârsta, înainte de votarea celui de al XXVI-lea Amendament, în 1971, care a fixat în mod uniform vârsta de a alege la 18 ani, legislaţiile statelor difereau. Până la votarea celui de al XV-lea Amendament au existat diferenţieri şi în ceea ce priveşte votul populaţiei de culoare. Cel de al XXIV- lea Amendament a interzis ca pentru alegerile federale dreptul de vot să fie subordonat plăţii unui anumit cens.

Alegerile prezidenţiale comportă de obicei mai multe faze şi anume:

1. alegerile primare într-un anumit număr de state;
2. convenţiile naţionale ale celor două partide;
3. deschiderea campaniei electorale;
4. desfăşurarea scrutinului, când alegătorii desemnează pe electori,

dispunând de un mandat imperativ, de a alege o persoană sau alta în funcţia

de preşedinte;

1. alegerea preşedintelui de către marii electori şi
2. investitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.

Preferinţele alegătorilor pot fi diferite din punct de vedere politic. Astfel, au existat situaţii - în 1956, 1968 şi 1972 - când preşedintele aparţinea partidului republican, iar Camera avea majoritatea democrată. Uneori majoritatea Camerelor se schimba în cursul mandatului prezidenţial, cum a fost cazul în 1946 şi 1954, ceea ce a creat anumite dificultăţi în raporturile dintre preşedinte şi Congres.

[1]        Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 1996, pag.290; Liliana Mihuţ, Despre pluralism în America, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag.70.

[2]    Philippe Ardant, op.cit., pag.291.

[3]    Ibidem, pag.292.