Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea[1]. Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în "Aşezămintele" lui Constantin Mavrocordat, din 1740 şi 1743, şi în "Pravilniceasca condică",
tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante mai pot fi găsite şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah, din 1817, precum şi în Legiuirea Caragea, din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de semnalat şi o serie de Memorii, elaborate de reprezentanţi ai boierimii, care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare politică a statului. Asemenea Memorii au fost elaborate, de pildă, în 1770, şi supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi în 1721, adresate Rusiei şi Austriei. Se avea în vedere în special emanciparea deplină a Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791, din iniţiativa unor episcopi români - unul greco-catolic şi altul ortodox - este adresată împăratului Leopold al Il-lea al Austriei cunoscuta petiţie denumită "Suplex Libellus Valachorum", prin care se revendica egalitatea naţiunii române, din punct de vedere politic, cu populaţia de alte naţionalităţi existentă în Transilvania.
Un ecou dintre cele mai importante îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este şi Memoriul Cărvunarilor, din 13 septembrie 1822, pe care A.D.Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările Române" şi "cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale"[2]. Nicolae Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în Constituţia "Cărvunarilor" au contribuit la "regenerarea noastră naţională"[3]. O opinie pozitivă o emite şi Dumitru Barnovschi, care estimează că "originile vieţii de stat moderne democratice se încheagă la noi în constituţia moldovenească de la 13 septembrie 1822"[4].
Deşi Memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urmă înlăturat, datorită opoziţiei unei părţi a marii boierimi, el conţine o serie de idei valoroase, în consens cu evoluţiile democratice pe plan european ce au marcat, fără îndoială, dezvoltarea constituţională ulterioară. Aşa, de pildă, se remarcă recunoaşterea statutului de independenţă al Moldovei, care ar fi trebuit să devină acelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic, până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul mai prevedea garantarea dreptului de proprietate şi principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Erau, totodată, inserate norme asemănătoare celor cuprinse în Declaraţia franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menţionându-se că ocuparea funcţiilor trebuia să se facă "numai după meritul bunelor fapte şi după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredinţeze". Dovedind o concepţie novatoare, Constituţia Cărvunarilor tindea spre restrângerea puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere efectivă a ţării Sfatului obştesc - organ reprezentativ.
Domnul exercita, împreună cu Sfatul obştesc, puterea supremă în conducerea ţării, în condiţiile prevăzute de pravilă. Importante dispoziţii priveau organizarea finanţelor ţării, preconizându-se un control al Sfatului obştesc şi atribuţiuni precise pentru vistiernic. Aceste prevederi aveau menirea să lichideze situaţia abuzivă din trecut, când vistieria ţării era considerată un bun personal al Domnului. În ceea ce priveşte administraţia, erau stabilite măsuri pentru sancţionarea abuzurilor funcţionarilor care şi- ar fi încălcat îndatoririle. În privinţa armatei se preconiza că oştile ţării nu puteau să fie
recrutate dintre străini, urmărindu-se crearea unei armate pământene etc.
Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de constituţie a "Cărvunarilor" anticipează din multe puncte de vedere o dezvoltare constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române. Este drept că proiectul de Constituţie conţinea şi unele insuficienţe, printre care lipsa unor prevederi care să garanteze traducerea în viaţă a unor libertăţi nou introduse, conferirea - totuşi - Domnului a unor atribuţii destul de largi etc. Analizat, în ansamblul său, el rămâne unul dintre cele mai importante proiecte constituţionale din ţara noastră, care denotă preocuparea pentru făurirea unor instituţii democratice moderne.
Regulamentul Organic - adoptat în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol - a consfinţit o puternică influenţă a Rusiei în Principatele române[5]. Cu toate criticile care se aduc acestui document, este de notat că el a consacrat principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că Nicolae Bălcescu arăta: "Cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă oarecari principii folositoare şi se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale, despărţi puterile judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul parlamentar"[6].
Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, unde aspiraţiile de unitate şi emancipare naţională, coroborate cu marile idei ale Revoluţiei franceze, s-au regăsit în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
În Moldova, "Dorinţele partidei naţionale" - document iniţiat de Mihail Kogălniceanu - propune un adevărat program de reglementări democratice, printre care desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau din naştere, egalitatea tuturor în privinţa impozitelor, desfiinţarea robiei, a boierescului şi împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor civile şi politice, adunare obştească compusă din toate stările societăţii, Domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor publici, libertatea tiparului, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiune egală gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor judecătoreşti etc.
În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat, a fost adoptată la 9(21) iunie 1848 "Proclamaţia de la Islaz", acceptată la 11(23) iunie 1848 de însuşi domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire de "Doleanţele partidei naţionale din Moldova", Proclamaţia de la Islaz a avut nu numai forma, dar şi valoarea unei adevărate declaraţii de drepturi, similară declaraţiilor fraceze de drepturi ale omului şi cetăţeanului din 1789 şi 1793[7], fapt ce o situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848.
În ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Islaz, sunt de remarcat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui Domn responsabil, pe termen de cinci ani, "căutat în toate stările societăţii", reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale. Dintre toate aceste prevederi trebuie evidenţiate în mod special cele menţionate la punctul 13, care proclamau emanciparea clăcaşilor "prin despăgubire", problemă ce a suscitat - la timpul respectiv - mari controverse în rândul conducătorilor revoluţiei.
În Transilvania se remarcă, în acelaşi an revoluţionar, "Moţiunea de la Blaj", adoptată de
Adunarea populară de la Blaj la 4(16) mai 1848. Acest document, expresie a unui vibrant patriotism, preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice moderne, în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirma atunci. Aşa cum se arată în acest document, "Naţiunea română, rezimată pe principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic, ca să figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la Dieta ţării în proporţiunea cu numărul său, să-şi aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie"[8].
Alte idei cuprinse în Moţiunea de la Blaj se refereau la egalitatea în drepturi şi foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania, la libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului sau garda naţională, înfiinţarea de şcoli române pe la toate satele şi oraşele, gimnazii, institute militare şi tehnice şi seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului, purtarea comună a sarcinilor publice şi ştergerea privilegiilor.
Evenimentele care au dus la Unirea Principatelor sunt bine cunoscute. Ele au marcat încă o etapă pe drumul cristalizării instituţiilor moderne ale României. Este de remarcat, în această ordine de idei, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1854), proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante dezvoltări constituţionale. Sunt de notat, de pildă, consfinţirea ideii de bicameralism prin crearea "Corpului ponderator" (precursor al Senatului de azi), care alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare. În Statutul lui Cuza este consfinţită şi ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcţii administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat, cei care dobândesc asemenea funcţii nemaiputând face parte din Adunările elective. Dispoziţiile Statutului - considerate ca fiind înaintate pentru epoca respectivă - se cer întregite cu cele ale unor acte normative importante, emise în aceeaşi perioadă, printre care Legea electorală din 1864, legea privind proprietăţile rurale din acelaşi an ş.a.
Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite - cu toate că fusese proclamat ca atare de corpurile legislative - este adresată o cerere prinţului Carol de Hohenzolern, care acceptă. O comisie elaborează un proiect ce este supus Domnului şi Adunării elective.
Constituţia din 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consacră o serie de idei importante printre care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului.
În legătură cu adoptarea acestei constituţii trebuie remarcat că procesul preluării a tot ceea ce a fost mai înaintat în gândirea politică a altor popoare s-a împletit însă în mod permanent cu elaborarea unor instituţii juridice proprii, capabile să dea expresie năzuinţelor autentice de libertate şi de dreptate ale poporului român. După cum arătau cunoscuţii profesori de Drept Constituţional Paul Negulescu şi George Alexianu, "instituţiile unui popor n-au valoare decât dacă ele sunt opera naţională a acestui popor, făurit în focul luptelor şi al suferinţelor, în slujba idealului pe care viaţa l-a sădit în fiecare naţiune"[9].
Dând expresie noilor realităţi, întregirii ţării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923[10], document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Sunt de remarcat prevederile privind caracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, consfinţirea detaliată a drepturilor românilor, departajarea puterilor statului, dispoziţiunile precise cu privire la prerogativele regelui, miniştrilor şi puterii judecătoreşti, prevederile privind organizarea locală, finanţele şi puterea armată. O idee esenţială, care caracterizează Constituţia din 1923, este conceperea proprietăţii ca o funcţie socială, idee ce se îndepărtează într-o mare măsură de "individualismul" Constituţiei din 1866. Remarcabilă este şi înscrierea votului universal, ce fusese admis încă de la revizuirea din 1917 a Constituţiei anterioare, preocuparea tot mai accentuată faţă de problemele sociale, înscrierea ideii de legalitate ca fundament al statului realizată prin controlul constituţionalităţii legilor, al actelor administrative şi inamovibilitatea magistraţilor.
Dintre textele Constituţiei din 1923 se cer a fi menţionate în mod special prevederile art.21 care dispune că "toţi factorii producţiei se bucură de o egală ocrotire", consacrând libertatea muncii şi dreptul statului de a interveni prin legi spre a preveni conflictele economice sau sociale. Sunt de remarcat şi prevederile art.22, care declară absolută libertatea conştiinţei, art.25 care consfinţeşte libertatea tuturor de a comunica şi publica ideile şi opiniile prin grai, prin scris şi prin presă, răspunderea pentru abuzul acestora nefiind de natură să ducă la restrângerea în sine a dreptului ca atare. Potrivit prevederilor constituţionale, "nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţia, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii nu se va putea înfiinţa. Nu este vorba de autorizaţie prealabilă a nici unei autorităţi pentru apariţia oricărei publicaţii". Aceleaşi prevederi dispun că "presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicaţie nu va putea fi suspendat sau suprimat".
Datorită dispoziţiilor sale democratice, Constituţia din 1923 a oferit un cadru de seamă al înfăptuirii democraţiei în ţara noastră, ea răspunzând standardelor moderne de elaborare a documentelor de acest gen. Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea şi cu participarea colaboratorilor săi apropiaţi. Elaborarea acestei Constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de mediul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului. Ca orientare de ansamblu, Constituţia din 1938 încerca, după cum au remarcat autorii de specialitate, să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporativ. În acelaşi timp, ea admitea proprietatea şi capitalul ca "drepturi inviolabile", îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din 1923, care recunoştea proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile Constituţiei din 1866. Constituţia din 1938 concentrează, totodată, puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Această constituţie a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a cunoscutelor evenimente care au dus în final la abdicarea regelui Carol al II-lea.
[1] Dionisie Ionescu, Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Matei, Dezvoltarea constituţională a statului român, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1957; Enciclopedia României, vol.I, 1938; Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente, 1741-1991, Editura "Lumina lex", Bucureşti, 1998, pag.29.
[2] A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol.I, Bucureşti, 1910, p.99.
[3] E.Hurmuzachi, N.Iorga, Documente privind istoria românilor, vol.10, pag.78, citat de D.Ionescu, Gh.Duţui, Gh.Matei, op.cit., pag.61.
[4] D.V.Barnoschi, Originile democraţiei române, "Cărvunarii", Constituţia Moldovei de la 1822, Editura ELISAVAROS, Bucureşti, 1997, pag.11
[5] Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, vol.I, Editura "Casa Şcoalelor", Bucureşti, 1942, p.178.
[6] Nicolae Bălcescu, Opere, vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1953, pag.264.
[7] Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul internaţional public, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.144; a se vedea textul în Cristian Ionescu, op.cit., pag.154.
276urm.; a se vedea textul în Cristian Ionescu, op.cit., pag.177.
[9] Paul Negulescu, George Alexianu, op.cit., pag.209.
[10] Cf. Noua Constituţie a României; 23 de prelegeri publice - organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, 1922; Al.L.Moldoveanu, Sergiu D.Ionescu, Constituţiunea României din 1923. Adnotată cu dezbateri parlamentare şi jurisprudenţe,
Editura tipografiei "Curierul Judiciar" S.A. Bucureşti, 1925; Paul Negulescu, Constituţia României, în "Enciclopedia României", vol.I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938; Angela Banciu, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988; Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura "Cerma", Bucureşti, 1992.
A se vedea, pentru dezvoltări şi o substanţială analiză: Dumitru Mazilu, Proclamaţia Revoluţiei Române, Editura „Lumina Lex", Bucureşti, 1999, p. 54 şi urm.; Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, este publicat în "Monitorul Oficial al României", Anul I, nr.1, Comunicate, decrete-legi, decrete, hotărâri ale Guvernului şi alte acte, vineri 22 decembrie 1989; vezi şi Cristian Ionescu, op.cit., pag.834.