În cadrul sistemului instituţiilor constituţionale juridice şi politice, şeful de stat ocupă un rol şi o poziţie dintre cele mai importante. În condiţiile separaţiei puterilor, şeful statului poate fi însuşi titularul puterii executive (cum este, de pildă, în S.U.A), poate fi un arbitru între puterile statului, deţinând totodată şi unele prerogative ce aparţin puterii executive (cum ar fi, de pildă, în Franţa) sau poate să reprezinte un simbol al statului, o emanaţie a puterii legiuitoare, responsabil faţă de aceasta (de pildă, în Germania şi Italia). În ţările care au păstrat forma de guvernământ monarhică, şeful statului - monarhul ereditar
- nu deţine responsabilităţi politice. În aceste state, Guvernul este de fapt titularul puterii executive, monarhul păstrând numai anumite prerogative legate de reprezentarea statului pe planul relaţiilor externe, păstrarea echilibrului între puterile statului şi continuitatea autorităţilor statale.
Pentru a releva însemnătatea instituţiei şefului statului este suficient să amintim că, de fapt, în legătură cu prerogativele celui care se găseşte în fruntea ţării, regimurile constituţionale - aşa cum am arătat deja - au fost de fapt clasificate în regimuri prezidenţiale, semiprezidenţiale şi parlamentare.
În regimurile prezidenţiale, cum este de pildă cel american, şeful de stat, care dispune de considerabile atribuţii, este ales direct de popor, dar puterea sa este contracarată de aceea a forumului legislativ - Congresul - pe care nu îl poate dizolva. În sistemul american preşedintele nu are dreptul de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând în exclusivitate membrilor puterii executive, este obligat să obţină asentimentul Congresului pentru încheierea unor acorduri internaţionale şi avizul comisiilor sale de specialitate pentru confirmarea unor înalţi demnitari. Congresul dispune de posibilitatea de a-l demite pe preşedinte şi a-l trage la răspundere penală, în cadrul unei proceduri destul de complicate care se numeşte "impeachment". Puterea judecătorească - absolut independentă, deşi membrii Curţii Supreme sunt numiţi de preşedintele S.U.A. - are dreptul să ia în discuţie legalitatea şi constituţionalitatea chiar a actelor guvernului[1].
După cum am subliniat mai sus, atunci când am examinat regimul prezidenţial, preşedintele american dispune de numeroase puteri, dar el este ales în baza unei proceduri democratice şi cât se poate de eficiente de consultare a poporului, iar odată ales nu este cu nimic în afara sistemului de responsabilităţi. Adoptarea şi aplicarea regimului prezidenţial nu este, prin urmare, atât de mult influenţată de tipul de atribuţii pe care le deţine preşedintele, de prerogativele mai mari sau mai mici ce aparţin acestuia, ci de modul în care se încadrează această putere - considerabilă, desigur - în mecanismul de control democratic. Sistemul prezidenţial permite, deci, o autentică înfăptuire a aspiraţiilor democratice, dar numai cu condiţia ca el să fie raportat la un întreg sistem de norme şi mecanisme, de instituţii şi forme de control care să-i garanteze eficienţa şi stabilitatea.
Faptul că un preşedinte american a putut fi tras la răspundere în 1974 (Nixon în cazul Watergate) iar altul, supus judecăţii Senatului în 1998 (Bill Clinton) demonstrează forţa şi vitalitatea democraţiei americane, bazată pe tradiţii, pe drepturile omului, dar şi pe un sistem eficient de guvernare, care permite şefului de stat să exercite un număr extrem de mare de responsabilităţi, cu condiţia însă de a le folosi corect şi în serviciul întregii naţiuni. "Mai mult, în regimul prezidenţial al Statelor Unite ale Americii de Nord, sistemul de frâne şi contragreutăţi operează uneori chiar în cadrul aceleiaşi puteri. Alcătuirea Congresului pe bază bicamerală nu urmăreşte numai ca prin crearea Senatului să se asigure o reprezentare paritară a statelor ce formează federaţia nord-americană ci, şi ca, fracţionându-se puterea legiuitoare, aceasta să nu fie concentrată în mâinile unei singure adunări care, neîmpărţindu-şi atribuţiile cu nimeni, ar putea dobândi un rol politic excesiv"[2].
Spre deosebire de regimurile prezidenţiale, regimurile semiprozidenţiale păstrează alegerea directă a preşedintelui de către popor, dar îi conferă preşedintelui o serie de importante atribuţii politice. Deşi în sistemul semiprezidenţial şeful statului nu este în acelaşi timp şi prim ministru - funcţia de prim ministru fiind separată de aceea de preşedinte -, el poate prezida lucrările Cabinetului, poate sesiza Curtea Constituţională şi are dreptul "de veto legislativ", pe care îl are, desigur, şi preşedintele american[3].
Regimul semiprezidenţial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului prezidenţial, dar şi de imperfecţiuni ale regimului parlamentar - la care ne vom referi în continuare. Între un sistem care acordă preşedintelui prerogative foarte largi şi un sistem care nu îi acordă deloc, regimul semi- prezidenţial imaginează o cale de mijloc, în care preşedintele, ales de întregul popor, devine un arbitru între puterile statului, dar puterea executivă aparţine de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găseşte primul ministru. Aceasta reprezintă, de fapt, prima şi cea mai importantă deosebire între regimul semi-prezidenţial şi cel prezidenţial, deoarece în regimurile prezidenţiale preşedintele este totodată şeful puterii executive. Ca element comun între regimurile prezidenţiale şi cele semi- prezidenţiale se poate menţiona posibilitatea de punere sub acuzare a preşedintelui în anumite situaţii grave însă, în timp ce în regimurile semiprezidenţiale preşedintele poate dizolva Parlamentul, acest lucru nu-l poate face niciodată preşedintele într-un sistem prezidenţial. Desigur, există şi unele puncte de asemănare, care nu respectă pe deplin această demarcaţie de puteri. Aşa, de pildă, în regimurile semiprezidenţiale preşedintele republicii prezidează Consiliul de Miniştri, fie de regulă (cum este în Franţa), fie numai în anumite situaţii (cum este în România). Implicarea sa directă în viaţa politică nu este posibilă în regimurile semiprezidenţiale unde, deşi preşedintele este ales prin vot direct, cu sprijinul unui partid sau anumitor partide, el nu poate desfăşura totuşi o activitate politică, deoarece prin definiţie trebuie să adopte o poziţie echidistantă faţă de diferitele forţe politice care participă la competiţia pentru guvernare.
Atât în regimul prezidenţial, cât şi în regimul semi-prezidenţial, preşedintele nu are iniţiativă legislativă, dar el poate opri adoptarea unor proiecte de legi, exercitându-şi dreptul de veto, şi să dispună trimiterea lor pentru o nouă discutare Camerei (sau Camerelor), în scopul reexaminării proiectului pe care nu îl consideră acceptabil.
Atribuţiile de politică externă sau cele privind funcţiile militare ale Preşedintelui în diverse sisteme sunt, în general, aceleaşi. La fel şi cunoscutele prerogative ce privesc amnistia şi graţierea care, în regimul anumitor constituţii, solicită şi un aviz din partea Ministerului Justiţiei.
Exemplul clasic al regimului semi-prezidenţial îl constituie regimul politic francez[4], consacrat de Constituţia Franţei din 4 octombrie 19[5]8.
În legătură cu sistemul semiprezidenţial francez, mai trebuie subliniat că, potrivit art.16 din Constituţia citată, preşedintele dispune - aşa cum am arătat la capitolul respectiv - de dreptul de a lua măsuri excepţionale când instituţiile republicii, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului sau îndeplinirea angajamentelor sale internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi imediat. Spre deosebire de sistemul român, unde preşedintele poate să prezideze şedinţele Consiliului de Miniştri, art.9 din Constituţia franceză din 1958 menţionează numai că preşedintele conduce şedinţele Consiliului de Miniştri, de unde concluzia că această reglementare este obligatorie. În sistemul francez, Preşedintele Republicii poate să pronunţe dizolvarea Adunării Naţionale, dar nu şi a Senatului. Dizolvarea Adunării Naţionale este pronunţată însă numai după "consultarea" primului ministru şi a preşedinţilor celor două Camere, părerea acestora nuefiind însă obligatorie.
În afara acestor atribuţii, în Franţa, Preşedintele - ales iniţial pe şapte ani, termen ce a fost redus la 5 ani ca urmare a relativ recentei reforme constituţionale (2001) - este comandantul suprem al armatei, are dreptul de graţiere, adresează mesaje celor două Camere ale Parlamentului, desemnează primul ministru, iar actele sale, cu excepţia unor măsuri printre care Decretul de aplicare a art.16, necesită semnătura primului ministru sau a miniştrilor responsabili.
Un al treilea regim constituţional este cel parlamentar5. Acest regim acordă o însemnătate considerabilă Parlamentului, care devine de fapt adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul - condus de un prim ministru eficient şi cu largi puteri - este obligat să dea socoteală Parlamentului, care îi poate retrage oricând încrederea, fără prea mari dificultăţi, în condiţiile în care apreciază că acesta nu- şi îndeplineşte mandatul. Preşedintele republicii este, în asemenea condiţii, o figură mai mult decorativă, având atribuţii de reprezentare şi protocol, un rol politic minor, ce este depăşit - de departe - de poziţia proeminentă a primului ministru. Preşedintele republicii poate acţiona însă cu succes în situaţii de criză, în care el este de fapt cel ce va conferi mandatul viitorului premier; o asemenea opţiune nu poate fi făcută însă nici ea discreţionar, deoarece preşedintele va recurge la o anumită nominalizare numai după ce va avea girul forţelor politice şi se va confrunta cu acestea[6].
Aşa cum se cunoaşte, exemplele clasice de regimuri parlamentare sunt în
Europa Germania şi Italia, iar dintre fostele ţări socialiste, Cehia, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Albania. În Germania, potrivit Constituţiei din 1949, preşedintele reprezintă federaţia şi încheie tratate, acreditează şi primeşte trimişii diplomatici. Printre atribuţiile preşedintelui se pot menţiona: numirea şi revocarea judecătorilor, a funcţionarilor federali, precum şi a ofiţerilor şi subofiţerilor, exercitarea dreptului de graţiere - preşedintele putând delega unele din aceste prerogative altor autorităţi. Pentru cazuri grave, Constituţia instituie procedura punerii sub acuzare a Preşedintelui. Bundestag-ul sau Bundesrat-ul poate pune sub acuzare Preşedintele Republicii în faţa Tribunalului Constituţional Federal pentru încălcare voluntară a Legii fundamentale sau a unei alte legi federale. Cererea de punere sub acuzare trebuie însă prezentată de cel puţin o pătrime din membrii Bundestag-ului sau o pătrime din membrii Bundesrat-ului. Decizia de punere sub acuzare trebuie luată cu o majoritate de două treimi din membrii Bundestag-ului sau două treimi din Bundesrat. Acuzaţia va fi susţinută în faţa Tribunalului Constituţional de un reprezentant al Adunării care a votat punerea sub acuzaţie.
În Italia, potrivit Constituţiei din 1947, preşedintele republicii este ales de ambele Camere ale Parlamentului, pe termen de 7 ani. Preşedintele republicii este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională. El poate trimite mesaje celor două Camere. El fixează alegerile şi stabileşte prima întrunire a Parlamentului. Preşedintele autorizează prezentarea proiectelor de lege aparţinând iniţiativei Guvernului; promulgă legile şi emite decretele cu valoare de lege, ca şi regulamentele; fixează referendumul popular în cazurile prevăzute de Constituţie; numeşte, în cazurile prevăzute de lege, funcţionarii de stat; acordă decoraţii; acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomatici; ratifică tratatele internaţionale, după autorizarea prealabilă a Camerelor, dacă acest lucru este prevăzut; este comandantul forţelor armate şi prezidează Consiliul Suprem al Apărării, constituit conform legii. În atribuţiile sale intră şi declararea stării de război, după deliberarea Camerelor. Preşedintele prezidează Consiliul Superior al Magistraturii. El are dreptul de graţiere şi poate comuta pedepsele.
Preşedintele republicii poate, după înştiinţarea preşedinţilor celor două Camere, să dizolve una sau ambele Camere. El nu poate exercita însă acest drept în ultimele şase luni ale mandatului său. Nici un act al Preşedintelui republicii nu este valabil dacă nu este contrasemnat de miniştrii care l-au propus şi care îşi asumă astfel responsabilitatea.
Actele care au valoare legislativă şi celelalte acte de competenţa Preşedintelui sunt, de asemenea, contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri. Preşedintele republicii nu răspunde de actele săvârşite în exerciţiul funcţiilor sale decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituţiei. În aceste cazuri el este pus sub acuzaţie de către Parlament în şedinţă comună, cu o majoritate absolută a membrilor săi.
Un exemplu singular de organizare politico-constituţională îl constituie regimul directorial, practicat în Franţa în timpul Revoluţiei Franceze şi menţinut, în prezent, în Elveţia, chiar în condiţiile noii Constituţii din anul 2000, care recunoaşte un executiv colegial, ales de puterea legiuitoare pe termen determinat, pe care însă nu o poate dizolva şi care nici nu-l poate demite[7].
În condiţiile profundelor transformări politice care au avut loc în anii '90 în Europa centrală şi de răsărit, fostele ţări comuniste - care au abolit sistemul mono- partid şi economia planificată - au transformat structural cadrul lor legislativ şi constituţional, preocupându-se de elaborarea unor noi legi fundamentale care să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, pluralismul politic, o funcţionare armonioasă a instituţiilor statului, controlul constituţionalităţii şi aplicarea efectivă şi imediată a angajamentelor internaţionale în ordinea internă a statelor respective. Din acest punct de vedere este de remarcat că unele state foste socialiste s-au orientat spre modelul american (Rusia), altele spre modelul francez (România) iar altele spre modelul german (Slovenia, Croaţia, Cehia, Slovacia, Ungaria)[8].
Integrarea noilor democraţii în ordinea de drept internaţională s-a făcut, fireşte, respectându-se tradiţiile şi instituţiile naţionale, în unele cazuri folosindu-se chiar fostul cadru constituţional, vechile constituţii fiind numai parţial abrogate şi păstrate în vigoare cu anumite modificări (Ungaria). Indiferent de opţiunile pe care aceste state le-au manifestat faţă de unul sau altul dintre sistemele constituţionale, instituţia şefului de stat a rămas însă, desigur, una dintre instituţiile cheie de care depinde edificarea în aceste ţări a unui nou cadru, democratic.
În acest context, o însemnătate dintre cele mai mari o prezintă acţiunile de mediere ale şefului statului între diferitele forţe politice, contribuţia sa la dezamorsarea unor probleme sociale, adresarea unor mesaje naţiunii, prin care se solicită respectarea principiilor statului de drept şi rezolvarea prin înţelegere, de către toate forţele politice şi sociale, a problemelor complexe şi dificile legate de tranziţia către o nouă societate.
În România, încă cu câţiva ani în urmă, s-au iniţiat ample dezbateri, cu participarea specialiştilor, a oamenilor politici, a unor reprezentanţi ai societăţii civile, cu privire la eventualitatea şi necesitatea unei reforme constituţionale. Una dintre instituţiile care au stat cel mai mult în centrul atenţiei acestor dezbateri a fost instituţia şefului statului.
Astel, într-un documentat şi incitant articol publicat în ziarul "Ziua"[9], politologul Pavel Dan ridica - referindu-se la imperfecţiunile actualei Constituţii - problema caracterului "bicefal" al puterii executive. În opinia sa, cele mai importante deficienţe ale actualei Constituţii ar fi: bicefalitatea puterii executive, pluralismul legislativ şi ambiguitatea cu privire la garantarea proprietăţii private.
Potrivit opiniei exprimate la timpul respectiv de Pavel Dan, la nivelul puterii executive se constată existenţa a două organisme: Guvernul propriu zis, desemnat de Preşedinte şi confirmat de Parlament, precum şi un Guvern "quasilegal", întruchipat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care dispune de importante atribuţii, acesta exercitând printre altele şi controlul serviciilor secrete.
După cum este în general cunoscut, problema stabilirii regimului constituţional al României a oferit, în primii ani post-revoluţionari, prilejul unor vii dezbateri atât în presă, la televiziune, dar mai ales în cadrul Adunării Constituante. Mai mulţi parlamentari s-au pronunţat pentru republica parlamentară, iar nu pentru sistemul de republică semiprezidenţială de tip francez, care a inspirat foarte mult structurarea puterilor în cadrul Constituţiei din 1991. Senatorul Mihai Ruva arăta, de pildă, că "modul în care este reglementată instituţia prezidenţială în anteproiectul de Constituţie exprimă o concepţie extensivă a funcţiei prezidenţiale prin asumarea directă a unor responsabilităţi fundamentale ale statului. Preşedintele devine astfel principalul şi, uneori, chiar singurul centru de impulsie şi decizie a statului. O asemenea reglementare, în concepţia mea, vatămă principiul separaţiunii puterilor în stat prin alunecarea centrului de greutate al puterii către instituţia prezidenţială"[10].
Într-o intervenţie inspirată, senatorul Dan Amedeu Lăzărescu arăta şi el că "Dacă preşedintele Franklin Delano Roosevelt ar fi fost ales, nu de popor, ci de Congres, este sigur că el n-ar mai fi fost ales a treia oară în 1940, nici a patra oară în 1944; şi tot eşafodajul sistemului de la Yalta ar fi fost cu neputinţă, spre fericirea popoarelor Europei centrale şi răsăritene, azvârlite, 120 de milioane de oameni, sub jugul totalitar asiatic, la Yalta..."[11].
Problema opţiunii României pentru o republică semiprezidenţială sau parlamentară a fost repusă în discuţie cu prilejul dezbaterilor care au avut loc în anul 2002. În şedinţa din 6 februarie 2002 a Biroului Executiv Central al Partidului Social Democrat, premierul Adrian Năstase a ridicat problema găsirii celor mai bune modalităţi de alegere a şefului statului şi, în consecinţă, a determinării regimului constituţional al României. Adrian Năstase a arătat că în Constituţia din 1991 problema instituţiei prezidenţiale a fost "rezolvată româneşte. Competenţele preşedintelui au fost stabilite la nivelul unei instituţii parlamentare, dar fără a avea puterile obişnuite, iar sistemul de alegeri este cel specific unei republici prezidenţiale, prin vot universal". Acum, a remarcat primul-ministru, există fie alternativa lărgirii competenţelor la nivelul unei republici prezidenţiale unde preşedintele are dreptul să dizolve Parlamentul, să numească primul-ministru - ca în cazul Rusiei şi Ucrainei -, fie să urmăm modelul Franţei, în care preşedintele prezidează toate şedinţele de guvern. În Franţa, a relevat premierul Năstase, "de un an şi jumătate funcţionează sistemul de coabitare, în care preşedintele conduce Guvernul, însă şeful statului şi premierul reprezintă partide politice diferite"[12].
Aceste importante opinii exprimate de primul ministru au suscitat un larg ecou în rândul forţelor politice.
În sprijinul republicii parlamentare s-a manifestat Partidul Naţional Liberal, care a considerat că este necesară restrângerea rolului şefului statului la acela de simbol al statului şi al naţiunii, să se recurgă la alegerea şefului statului de către Parlament, la suprimarea atribuţiilor şefului statului în raport cu Parlamentul şi procesul de legiferare. Totodată, P.N.L. a preconizat participarea şefului statului la şedinţele Guvernului exclusiv în domeniul politicii externe, al apărării şi al asigurării ordinii publice, stabilirea expresă a regulii că toate decretele şefului statului vor fi contrasemnate de primul-ministru, instituirea răspunderii penale şi pentru corupţie a şefului statului, suspendarea sa automată din funcţie în caz de trimitere în judecată penală.
Propunerea transformării României într-o republică parlamentară a fost totuşi întâmpinată cu rezerve de către o serie de analişti politici şi reprezentanţi ai partidelor politice. Conform rezultatelor unui sondaj Gallup, 91% din cei intervievaţi s-au pronunţat pentru alegerea preşedintelui ţării prin vot direct de către cetăţenii ţării şi, mai mult decât atât, 51% dintre cei intervievaţi s-au pronunţat chiar pentru alegerea prin votul direct al cetăţenilor şi a primului ministru.
Aşa cum s-a arătat chiar în cuprinsul acestui capitol, o analiză comparativă a evoluţiei constituţionale a fostelor state socialiste din Europa de răsărit, după 1990, atestă faptul că la momentul respectiv în general trei "modele" au fost avute în vedere: modelul prezidenţial american, aplicat în Rusia; modelul
semiprezidenţial francez, aplicat în România şi modelul parlamentar germano- italic, aplicat în majoritatea celorlalte state foste socialiste. Diferenţa între regimul prezidenţial - cum este cel de tip american - şi cel parlamentar constă - după cum am arătat - în special în aceea că într-un regim prezidenţial preşedintele este titularul puterii executive, dispunând de prerogative importante, fără a putea însă dizolva Parlamentul (care totuşi îl poate destitui şi trimite în judecată pentru fapte grave), în timp ce în regimul parlamentar întreaga putere executivă aparţine primului ministru, şeful statului dispunând de un număr redus de atribuţii, care se aseamănă cu cele de care beneficiază monarhii în monarhiile constituţionale.
Regimul semiprezidenţial francez oferă o cale de mijloc între aceste două sisteme, creind un şef de stat cu atribuţii foarte importante, dar dublat de un prim- ministru. Experienţa constituţională a Franţei arată că executivul "bicefal" s-a dovedit un factor de echilibru, în special în situaţiile în care preşedinţii aparţineau unui anumit curent politic, iar primii miniştri exprimau alte tendinţe[13]. Cu asemenea fenomene de "coabitare" au fost confruntaţi, după cum se ştie, în special Frangois Mitterand şi Jacques Chirac, până la alegerile din 2002. În această ordine de idei, profesorul Tudor Drăganu observa, în mod justificat, că "... o caracterizare corectă a regimului semiprezidenţial nu este posibilă decât prin inventarierea ansamblului măsurilor prin care şefului statului i se conferă o participare activă în opera de guvernare, în opoziţie cu rolul pasiv rezervat aceluiaşi organ în regimurile parlamentare, unde el «domneşte dar nu guvernează»"[14].
În ultimii ani, în unele ţări foste socialiste a devenit vizibilă tendinţa unor preşedinţi - sau deveniţi în prezent foşti preşedinţi - de a-şi întări atribuţiile constituţionale (Boris Elţân, Vladimir Putin, Alexandru Lukaşenko, Petru Lucinski ş.a.). Asemenea propuneri nu s-au bucurat însă de sprijin parlamentar, întâmpinând, dimpotrivă, o rezistenţă puternică din partea parlamentelor. În alte state, preşedinţii care au fost aleşi în cadrul unor republici parlamentare dispun mai mult de o puternică autoritate morală şi politică decât de prerogativa directă de a influenţa Parlamentul, cum este cazul lui Vaclav Havel în Republica Cehă.
Regimul parlamentar funcţionează eficient în Ungaria, Croaţia, Slovenia şi în alte ţări.
Redimensionarea relaţiei dintre şeful statului şi Guvern în România reprezintă însă o problemă complexă, care nu se poate rezolva pe calea unei modificări constituţionale, ci printr-o regândire a întregului sistem politic şi constituţional, cu sprijinul unei largi majorităţi parlamentare. Până atunci au fost enunţate însă o serie de măsuri vizând renunţarea la o serie de ambiguităţi ale Constituţiei actuale. Menţionăm, astfel, propunerile cu privire la reluarea în discuţie a dreptului preşedintelui de a numi miniştrii fără consultarea Parlamentului, clarificarea atribuţiilor sale ca preşedinte al C.S.A.T., a rolului instituţiilor care îi sunt direct subordonate (SRI, SIE, SPP etc.), chiar dacă acestea sunt controlate parţial de Parlament, renunţarea la dreptul preşedintelui a prezida şedinţele Guvernului.
În consecinţă, este greu a se face o "prognoză" cu privire la cea mai adecvată formă de regim constituţional pe care ar trebui să o dobândească în perspectivă România. Experienţa dreptului comparat atestă faptul că au fost situaţii când republici prezidenţiale s-au transformat în republici parlamentare (Moldova), dar şi situaţii inverse, când se tinde spre transformarea unor republicii parlamentare în republici prezidenţiale (Ucraina, Belarus).
Mai mult decât atât, în condiţii schimbate, unele constituţii şi-au dovedit pe deplin viabilitatea. Preşedintele Frangois Mitterand, sfătuit de consilierii săi să modifice Constituţia gaullistă din 1958, declara cu multă sinceritate că "această constituţie este ca un costum care a fost croit pentru altcineva, dar care mie îmi vine perfect".
[1] Jean-Claude Masclet, Jean-Paul Valette, Droit constitutionnel et institutions politiques, 2e edition, Dalloz, Paris, 1997, pag.143 şi urm.; Jacques Moreau, Droit Public, Tome I, Theorie generale de l'Etat et Droit Constitutionnel, Droit administratif, 3e edition, Ed.Economica, Paris, 1995, pag.51.
[2] Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag.33.
[3] Jacques Moreau, Idem, pag.55 şi urm.; Maurice Duverger, Le systeme politique franţais, pag.260 şi urm., pag.500 şi urm.
[4] Philippe Ardant, Institutions politiques et droit constitutionnel, 7e edition, L.G.D.J., Paris, 1995,
pag.221.
[5] Jean-Claude Masclet, Jean-Paul Valette, op.cit., pag.195 şi urm.
[6] Philippe Ardant, op.cit., pag.225.
[7] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Editura "Lumina
Lex", Bucureşti, 1998, vol.I, pag.273.
[8] S.Milacic, Droit constitutionnel et institutions politiques, Cours, 1993-1994, Librairie Montaigue,
Bordeaux, pag.25.
[9] Pavel Dan, Este nevoie de o nouă Constituţie?, în "Ziua", Anul VI, nr.1498,marţi 25 mai 1999.
[10] "Monitorul Oficial al României", Anul II, nr.10, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, joi 18 aprilie
1991, pag.19.
[11] Idem, pag.11
[12] "Cotidianul", An XII, nr.33(3197), sâmbătă 9 februarie 2002.
[13] În acest sens: Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 18e edition, r jour aout 1999, Ed.Armand Collin, 1999, pg.371 -375; Philippe Ardant, Institutions politiques et droit constitutionnel, 8e edition, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1996, pag.457-462.
[14] Tudor Drăganu, Cuvânt înainte la Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, ediţia a II-a, revazută şi adăugită, vol.I, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1999, pag.23.