Preşedintele american este o figură proeminentă a întregii vieţi politice,
dispunând prin tradiţie de importante prerogative, fiind comandantul suprem al forţelor armate, şeful diplomaţiei şi conducătorul partidului aflat la Casa Albă. Ales odată la patru ani prin votul electorilor, el nu răspunde în faţa Parlamentului şi nu poate fi silit să demisioneze dacă este pus "în minoritate", cum se întâmplă cu un prim ministru dintr-un regim parlamentar. Cu toate acestea, el nu are dreptul să dizolve Parlamentul şi să procedeze la organizarea unor noi alegeri.
În conformitate cu prevederile Amendamentului XXII din 1951, nimeni nu poate fi ales preşedinte mai mult de două mandate; Franklin Delano Roosevelt ales preşedinte de 4 ori a constituit singura excepţie în viaţa politică americană.
Cabinetul prezidenţial este alcătuit din miniştri, secretari de stat şi şefi de departamente, numiţi de şeful executivului şi răspunzători faţă de el. Ei nu sunt membri ai Parlamentului, la dezbaterile căruia nu participă. În sistemul prezidenţial din Statele Unite nu există - ca în sistemele europene - un "Consiliu de miniştri" organ colectiv, care s-ar întruni şi ar adopta decizii. În sistemul american ultimul cuvânt în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor îi revine preşedintelui, iar nu secretarilor de stat. Manualele americane de drept constituţional citează o cunoscută expresie a lui Abraham Lincoln, care după o consultare a miniştrilor săi (secretari de stat) a rostit celebra formulă: "şapte - da, un nu al preşedintelui, prin urmare hotărârea este nu"[1]. Dat fiind faptul că nu există un organ colectiv guvernamental, în S.U.A. nu se pune problema demisiei guvernului, dar este evident că miniştrii pot demisiona în mod individual sau pot fi demişi de preşedinte. Există şi cazuri în care anumiţi consilieri sau asistenţi prezidenţiali au dispus de o mai mare influenţă decât membri ai Cabinetului. Astfel, poate fi menţionat colonelul House, foarte apreciat de preşedintele Wilson, Sherman Adams în timpul lui Eisenhower, Theodore Sorensen în timpul lui John Kennedy, Henry Kissinger în timpul lui Nixon, dar acesta a devenit ulterior secretar al Departamentului de stat.
Aşa cum s-a relevat, puterile preşedintelui sunt foarte mari, el dispune de importante prerogative în ce priveşte acţiunea guvernamentală, fiind şeful statului, dar şi al întregii puteri guvernamentale. El este asistat de 15 secretari (miniştri), care sunt colaboratori individuali ai preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente pentru a executa politica sa, fiind personal responsabili faţă de preşedinte. Preşedintele poate, în mod discreţionar, să-i numească sau să-i înlăture din funcţie. Puterea preşedintelui asupra departamentelor este cu atât mai mare cu cât "Spoil system" permite o reînoire a administraţiei când un partid succede celuilalt.
Datorită faptului că, în decursul istoriei, au fost înregistrate şi unele atentate la viaţa preşedinţilor americani, precum şi anumite situaţii de indisponibilitate, în 1947 a fost adoptată "Legea de succesiune" (The Succession Act), modificată în mai multe rânduri, care stabileşte ordinea de succesiune în cazul dispariţiei sau indisponibilităţii preşedintelui. Ordinea de succesiune este următoarea: 1) vicepreşedintele; 2) Speaker-ul Camerei Reprezentantilor; 3) preşedintele pro tempore al Senatului; 4) secretarul de stat; 5) secretarul la apărare; 6) Secretarul lajustiţie (attorney general); 7) Secretarul la interne; 8) Secretarul la agricultură; 9) Secretarul la comerţ; 10) Secretarul la muncă; 11) Secretarul la sănătate şi servicii umane; 12) Secretarul pentru locuinţe şi dezvoltări urbane; 13)
Secretarul pentru transporturi; 14) Secretarul pentru energie; 15) Secretarul pentru problemele veteranilor[2].
În jurul preşedintelui funcţionează numeroase oficii, agenţii şi administraţii, precum şi comisii. Dintre acestea se pot menţiona, numai cu titlu de exemplu, Agenţia Centrală de Investigaţii (C.I.A.), Consiliul Naţional al Securităţii, Comisia Energiei Atomice, Administraţia Aeronauticii şi Spaţiului (NASA), Sistemul Federal de Rezerve (monetară, bancară), Tennessee Valley Authority, Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Comisia pentru Comerţul internaţional al S.U.A., Autoritatea pentru relaţiile federale de muncă etc.
În ce priveşte acţiunea legislativă a preşedintelui, aceasta nu se reflectă în mod direct, preşedintele nedispunând personal de dreptul de iniţiativă legislativă, dar trimiţând anual mai multe mesaje Congresului, dintre care cel mai important priveşte "Starea Uniunii", cuprinzând şi programul său legislativ. Preşedintele dispune însă de posibilitatea de a se opune legilor adoptate exercitând dreptul de veto. Dreptul de veto poate fi însă înlăturat în situaţia în care fiecare dintre cele două Camere ale Congresului votează din nou proiectul în cauză cu o majoritate de două treimi.
Limitele puterii prezidenţiale sunt instituţionale, dar mai ales politice. Cele instituţionale derivă din separaţia puterilor. Cele politice sunt legate de raportul de forţe între preşedinte şi Congres, uneori foarte dificil, în situaţiile în care majoritatea este deţinută de partidul advers.
Fondatorii Constituţiei americane au imaginat acest sistem deoarece nu au dorit ca preşedintele să fie dependent de Congres, ceea ce a făcut, de altfel, să se instituie sistemul electoral pe care l-am menţionat şi care este destul de complicat, dar care în fond asigură o anumită independenţă preşedintelui, care nu este ales de Congres.
Mecanismul alegerii preşedintelui cuprinde declaraţia de candidatură, cu alte cuvinte exprimarea dorinţei sale de a candida, şi apoi un lung drum până la alegerea sa drept candidat al partidului pe care îl reprezintă, de către Convenţia naţională a partidului în cauză.
Între declaraţia de candidatură şi desemnarea candidaţilor de către convenţiile naţionale se desfăşoară desemnarea delegaţilor la nivel local. Acest lucru se face, aşa cum s-a arătat, în cadrul unor adunări, fie în sistemul alegerilor primare, când alegătorul nu votează candidatul însuşi, ci alegerea delegaţilor partidului fiecărui stat la Convenţia naţională. Primele alegeri primare se desfăşoară, de regulă, în micul stat New Hampshire, care este considerat un barometru al viitoarelor alegeri. Există însă pe plan local şi sistemul aşa denumit "caucus "-urilor, când desemnarea candidaţilor se face în cadrul unor adunări restrânse ale conducătorilor locali.
Desemnarea candidaţilor este punctul de pornire al angajării partidului în viitoarea competiţie electorală. Fiecare partid îşi organizează separat convenţia sa naţională în cadrul căreia desemnează personalitatea preferată. După ce partidele îşi desemnează candidaţii, aceştia se angajează în competiţia electorală şi participă la marea confruntare care va duce, în final, la instalarea uneia sau celeilalte dintre personalităţi la Casa Albă.
În S.U.A., Preşedintele nu este ales în fond direct de popor, ci de marii electori, al căror număr este egal cu cel al deputaţilor şi senatorilor, luaţi împreună (538, ceea ce implică o majoritate de 270 voturi al marilor electori). Ponderea votului popular nu coincide cu numărul de electori care vor sprijini candidatura unui candidat sau altuia, deoarece statele mari dispun de un număr mai mare de electori, iar câştigătorul alegerilor într-un stat va dispune de toţi electorii acestuia. Astfel, în anul 2000, preşedintele George W.Bush a obţinut 50.459.211 voturi şi 271 electori, iar contracandidatul său, Al Gore 51.003.894 voturi şi 266 electori. Un elector din Washington s-a abţinut. La alegerile din 1992, Bill Clinton a obţinut 44.908.254 voturi şi 370 electori, în timp ce contracandidatul său, fostul preşedinte George Bush, deşi a obţinut 39.102.343 voturi, şi-a asigurat numai 168 voturi ale marilor electori.
În 1996 Bill Clinton a obţinut 379 voturi ale electorilor din 31 de state (50% din voturile alegătorilor), Robert Dole 159 voturi ale electorilor din 19 state (42% din sufragii), iar candidatul independent Ross Perot, deşi a întrunit 8% din voturile populare, nu a obţinut nici un elector.
Ca urmare a alegerilor din 2 noiembrie 2004, George W.Bush a fost reales, obţinând 286 de voturi ale electorilor şi 50,73% din votul popular (62.041.268 voturi). Contracandidatul său democrat John Kerry a obţinut 151 din cele 538 de voturi ale electorilor şi 48,27% din votul popular (59.028.548 alegători).
În cazul în care nu există majoritatea voturilor marilor electori, preşedintele este ales de Camera Reprezentanţilor. Au fost astfel aleşi de Camera Reprezentanţilor Thomas Jefferson, în 1800, şi John Quincy Adams, în 1824.
În practica sistemului electoral american s-au înregistrat şi "defecţiuni", cazuri când unul sau mai mulţi electori care trebuiau în mod normal să sprijine candidatului propriului partid au exprimat alte opţiuni. Astfel, la alegerile din 1976, Ronald Reagan - pe atunci guvernator al Californiei - a obţinut un vot al unui elector din Washington. În 1988, senatorul Lloyd Bentsen, democrat din Texas, a obţinut un vot etc.
Aşteptate cu mult interes de poporul american, dar şi de opinia publică mondială, alegerile din 7 noiembrie 2000 au dat naştere unei foarte complicate dispute juridice care s-a încheiat numai după mai bine de o lună de dezbateri, în care disputelor politice din campania electorală le-au luat locul controversele de ordin juridic, legate de interpretarea prevederilor Constituţiei şi ale legislaţiei S.U.A.
Interesul acestei dispute apare cu atât mai mult cu cât în noaptea alegerilor rezultatele anunţate iniţial în favoarea guvernatorului George W.Bush au fost retractate ca urmare a incertitudinii existente în legătură cu atribuirea electorilor ce trebuiau să reprezinte statul Florida. Rezultatul numărării voturilor în acest stat prevedea o slabă majoritate în favoarea guvernatorului Bush (930 voturi) faţă de contracandidatul său, Al Gore, ceea ce făcea necesară, potrivit legilor statului Florida o renumărare a voturilor. O asemenea renumărare manuală a fost organizată, de altfel, în comitatele Palm Beach, Broward şi Miami-Dade. Pe de altă parte, Curtea Supremă a statului Florida a dispus, la 21 noiembrie, continuarea numărării voturilor dincolo de termenul limită, stabilit iniţial, hotărând totodată şi luarea în calcul a numărării manuale, deoarece este "primordial dreptul fiecărui alegător de a vedea votul său luat în considerare"[3].
La 28 noiembrie, secretarul de stat al Floridei, Katherine Harris, care - potrivit Codului electoral din Florida este cel mai înalt funcţionar însărcinat cu controlul alegerilor - fără a aştepta rezultatul încheierii renumărării voturilor, a anunţat victoria guvernatorului Bush, declaraţie contestată de democraţi. La 4 decembrie, Curtea Supremă a S.U.A. a casat însă decizia Curţii Supreme a statului Florida, considerând că aceasta "nu a fost bine fundamentată juridic"[4]. Totodată, instanţa supremă a S.U.A. a dispus suspendarea includerii în calcul a rezultatelor numărării manuale. Între timp, tot la 4 decembrie, judecătorul Sanders Sauls din Tallahassee, a respins o cerere a democraţilor de renumărare manuală, a unui număr de aproximativ 12.000 de buletine de vot aflate în litigiu. Sentinţa judecătorului Sanders a fost însă casată de Tribunalul Suprem al Floridei, la 8 decembrie, care a dispus continuarea numărării voturilor. Dar chiar în cursul zilei următoare, sâmbătă 9 decembrie, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis suspendarea imediată a renumărării voturilor şi a stabilit, pentru luni 11 decembrie, audieri în cadrul cărora fiecare parte să-şi poată prezenta argumentele. În final, problema a fost tranşată prin decizia Curţii Supreme a Statelor Unite din 12 decembrie 2000. Prin această decizie a fost anulată cu o majoritate de 7-2 decizia Curţii Supreme din Florida, dar numai cu o majoritate de 5 la 4 s-a dispus încetarea numărării manuale a voturilor[5]. Motivarea opiniei Curţii Supreme a S.U.A. a luat în considerare faptul că după data de 12 decembrie - termenul maxim de desemnare a electorilor - orice decizie de renumărare a voturilor ar fi fost neconstituţională. În decizie se arată, totodată, că "Membrii acestei Curţi sunt pe deplin conştienţi de limitele autorităţii juridice şi îşi exprimă respectul faţă de prevederea Constituţiei privind dreptul poporului de a-şi alege preşedintele prin intermediul reprezentanţilor săi din sfera justiţiei şi din cea a politicii"[6].
Curtea Supremă a estimat, totodată, - cu un număr de şapte dintre cei nouă magistraţi - că hotărârea instanţei din Florida, care a autorizat numărarea manuală peste termenul-limită, comportă numeroase puncte neconstituţionale, în principal o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii (Equal Protection
Clause), întrucât judecătorii din acest stat nu au prevăzut o normă unică pentru numărarea buletinelor de vot. Curtea a invocat faptul că pentru buletinele de vot anulate de "maşina de numărat voturi" nu există proceduri standard de renumărare manuală, continuarea numărării, creind situaţii inegalitare între voturile diverselor categorii de cetăţeni. "Mecanismele de numărare puse în practică ca urmare a hotărârii Curţii Supreme din Florida nu satisfac exigenţa minimă a unui tratament nearbitrar al alegătorilor necesar pentru asigurarea acestui drept fundamental", se arată în verdictul instanţei supreme[7].
Este de menţionat şi faptul că, la decizia Curţii Supreme a S.U.A., la care neam referit mai sus, au fost anexate şi unele puncte de vedere individuale, aprobative sau divergente, ale unor membri ai instanţei supreme a S.U.A. Aşa, de pildă, preşedintele Curţii, William Rehnquist, care a susţinut opinia majorităţii, exprimând un punct de vedere individual la care s-au raliat judecătorii Antonin Scalia şi Clarence Thomas, a apreciat că "există motive suplimentare pentru revocarea deciziei Curţii Supreme din Florida. Nu ne confruntăm aici cu nişte alegeri obişnuite, ci cu alegerea Preşedintelui Statelor Unite...."[8].
În continuarea acestei opinii se arată că "În majoritatea cazurilor, respectul faţă de principiile federalismului ne impune să nu ne implicăm în deciziile luate de Curţile Supreme ale statelor. Această practică demonstrează înţelegerea de către noi a principiului potrivit căruia deciziile instanţelor supreme ale statelor sunt hotărâri definitive ale statelor suverane. (... ) Desigur, în cazuri obişnuite, distribuţia puterilor între diferitele părţi ale Autorităţii nu ridică probleme de ordin constituţional (... ) Dar sunt câteva cazuri excepţionale, când Constituţia impune precauţie sau acordă o putere de decizie aparte unei puteri. Acum ne confruntăm cu o situaţie de acest fel"[9].
Au fost emise, totodată, şi alte puncte de vedere, exprimate de judecătorul Ruth-Bader Ginsburg, căruia i s-a alăturat şi judecătorul Stephen Breyer, care au susţinut că "Standardele aplicate în Florida corespund celor existente în majoritatea statelor şi fac referire fie la criteriul ce ţine cont de intenţia votantului fie la cel privind imposibilitatea de a determina alegerea făcută de votant în cazul renumărării voturilor". "Cu siguranţă, folosirea unor criterii diferite în state cu aceeaşi legislaţie electorală pentru a determina intenţia alegătorilor ridică numeroase semne de întrebare (...) "[10].
Criticând decizia majorităţii, judecătorul Stephen Breyer a arătat în opinia sa separată că "majoritatea a luat această decizie fără să existe vreo dovadă că renumărarea voturilor nu a avut loc în timpul prevăzut de Curtea Supremă din Florida (...). Deşi mai este timp să aibă loc o renumărare până pe 18 decembrie, când trebuie să se reunească electorii, este de competenţa statului să oprească renumărarea manuală (...) "[11].
Decizia Curţii a suscitat, cum era şi firesc, numeroase comentarii în S.U.A. Unii obsrvatori politici au încercat să facă o legătură între decizia instanţei supreme şi faptul că cea mai mare parte a judecătorilor fuseseră numiţi pe viaţă în timpul administraţiei republicane. Pe de altă parte, s-a făcut referire la teama faţă de crearea unei "crize constituţionale", ca şi la rezultatele unor sondaje de opinie ce demonstrau că după o lună şi mai bine de discuţii juridice, alegătorii ar fi dorit, în orice caz, ca să se adopte o decizie, indiferent în ce sens[12].
A fost foarte mult speculată ideea că de fapt Al Gore a câştigat votul popular din 7 noiembrie, ceea ce crează o inechitate şi o bază şubredă pentru activitatea viitorului executiv. În acest sens, senatorul democrat de New Jersey, Robert Torricelli, a estimat că sarcina lui Bush va fi dificilă: "Patru ani foarte grei îl aşteaptă pe George Bush. Trebuie unită această ţară, restaurată încrederea poporului american în preşedinţie, încredere sfărâmată de procesul electoral"[13].
Cum era şi firesc, vicepreşedintele Al Gore a adresat o telegramă de felicitare lui George W.Bush, ales preşedinte al S.U.A. după 35 de zile de bătălie juridică. Atât preşedintele ales, cât şi rivalul său, au făcut apel la unitatea naţiunii.
Istoricii au atras însă atenţia asupra faptului că disputa dintre Gore şi Bush nu este o premieră pentru americani, deoarece în 1876, tot pe cale juridică şi tot pentru a se lua în considerare exact voturile din Florida, justiţia a trebuit să dispună asupra disputei dintre democratul Samuel Tilden şi republicanul Rutherford Hayes, fost general în războiul civil, care în final a câştigat disputa.
Se reaminteşte că în acea perioadă nu exista sistemul numărării voturilor de către maşini, iar pe buletinele de vot, pentru a facilita opţiunea alegătorilor neştiutori de carte, - care erau destul de numeroşi pe acea vreme - fusese desemnată, în dreptul democraţilor, mascota acestora - un câine Cocker - iar pe cea a republicanilor, portretul fostului preşedinte Abraham Lincoln.
Incertitudinea în care s-a aflat poporul american timp de 35 de zile, argumentele pro şi contra - deloc neglijabile - susţinute de fiecare dintre cei doi adversari, au ridicat pe primul plan al actualităţii problema unei eventuale reforme a sistemului electoral american. S-a arătat că acesta, în pofida faptului că s-a dorit a evita surprizele şi balotajele, a generat uneori situaţii neaşteptate, la care ne-am referit deja, când electorii aleşi pentru unul dintre candidaţi au votat pentru rivalul său. În condiţiile în care George W.Bush dispunea în preziua convocării electorilor numai de 271 de voturi faţă de 267 ale lui Al Gore, "defecţiunea" a doi-trei
* /V ’
electori ar fi fost de natură să genereze o situaţie neaşteptată. În eventualitatea în care cei doi candidaţi ar fi atins un scor egal de 269 de voturi, decizia ar fi urmat să fie luată de Camera Reprezentanţilor, unde republicanii au majoritatea, dar întrucât votul s-ar fi desfăşurat pe state, pe baza principiului un stat - un vot, vicepreşedintele Al Gore ar fi fost cel care a câştigat în final, deoarece avea de partea sa un număr mai mare de state. Toate aceste aspecte dovedesc că se impune cu necesitate o reconsiderare a sistemului electoral pentru alegerea preşedintelui. Este semnificativ, în acest sens, faptul că însuşi George W.Bush a promis că va încerca să modifice sistemul american pentru a nu mai exista crize de genul celei care a durat 35 de zile[14]. La rândul său, secretarul de stat din Florida, Katherine Harris, a informat opinia publică în legătură cu existenţa unui plan pentru modernizarea maşinilor de numărat voturile din acest stat. Liderul republican din Senat, Trent Lott, a estimat şi el că reforma electorală va trebui să constituie prioritatea nr. 1 a administraţiei Bush.
Un aspect important asupra căruia dorim să atragem atenţia este acela că în S.U.A. stabilirea mecanismului electoral este de competenţa statelor, nu a autorităţilor federale, fapt ce complică şi mai mult lucrurile. Aşa, de pildă, articolul unu paragraful 4 din Constituţia S.U.A. dispune, la pct. 1, că "Data, locul şi modul de efectuare al alegerilor de Senatori şi Reprezentanţi vor fi stabilite în fiecare Stat de către Corpurile Legiuitoare ale acelui Stat...". Referitor la alegerea preşedintelui, articolul doi paragraful întâi, pct.2, prevede că "Fiecare Stat va numi, conform procedurilor Corpurilor sale Legiuitoare, un număr de Electori, egal cu numărul total al Senatorilor şi Reprezentanţilor la care Statul are dreptul în Congres...". Pe de altă parte, observăm că, întrucât instituţia electorilor este prevăzută de Constituţie, renunţarea la sistemul actual şi alegerea preşedintelui prin vot direct ar implica o reformă constituţională,improbabil de conceput, cel puţin în viitorul apropiat, când există alte priorităţi în politica internă şi externă.
De menţionat este şi faptul că în sistemul politic american există şi un vicepreşedinte, desemnat în acelaşi timp cu preşedintele. De la origini şi până în 1804, vicepreşedintele era candidatul ajuns pe locul doi în alegerile prezidenţiale. Astfel, au fost vice-preşedinţi John Adams şi Thomas Jefferson, care au devenit ulterior preşedinţi. În zilele noastre, vicepreşedintele este, de fapt, un partener al preşedintelui, participând împreună cu acesta pe "ticket"-ul republican sau democrat. De obicei, vicepreşedintele este selectat nu atât dintre persoanele foarte apropiate de preşedinte, ci dintre cele opuse, căutându-se a se neutraliza un rival periculos, sau a se apropia conducătorul unei alte grupări ce se bucură de popularitate în rândurile partidului. În perioada în care preşedintele este în funcţie, vicepreşedintele îndeplineşte funcţia de preşedinte al Senatului, dar el nu are dreptul să voteze decât în caz de paritate. Sfera atribuţiilor pe care preşedintele le conferă vicepreşedintelui este mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de personalitatea vicepreşedintelui, de calităţile sale, de natura relaţiilor ce se stabilesc cu preşedintele ş.a.
În ceea ce priveşte instituţia prezidenţială americană mai trebuie subliniată legătura ce există între preşedinte şi mijloacele de informare. Dată fiind mărimea unui stat cum este S.U.A., preşedintele se adresează naţiunii prin radio sau televiziune, solicitând sprijinul, dând explicaţii, justificând anumite acţiuni politice etc. Relaţiile dintre preşedinte şi diferitele grupuri de presiune sau asociaţii profesionale diferă în funcţie de orientarea preşedintelui, de calităţile sale, de profesiunea pe care a exercitat-o anterior etc.
Dacă Abraham Lincoln se adresa alegătorilor de pe platforma unui vagon de tren care se oprea în fiecare gară, astăzi preşedinţii americani dispun de foarte multe mijloace de comunicare. Dezvoltarea radioului i-a pus la dispoziţie lui Roosevelt - căruia îi plăcea foarte mult dialogul - posibilitatea de a desfăşura o adevărată "artă a comunicării prezidenţiale". În monografia lui Camil Mureşan şi Alexandru Vianu, "Preşedinte la Casa Albă" sunt citate o serie de consideraţii foarte interesante ale lui Elmer Cornwell jr. "Dacă Franklin Delano Roosevelt - scria Elmer Cornwell jr. - a fost, într-un anumit sens, primul "radio-preşedinte", John Kennedy a fost, prin excelenţă, primul "TV-preşedinte"... Ca şi
Roosevelt înaintea lui, când acesta a utilizat radioul, Kennedy a sesizat semnificaţia televiziunii pentru el şi pentru Casa Albă: o cale de acces direct, instantaneu şi masiv către public. Nici cea mai mare dibăcie în raporturile cu presa n-ar fi putut să schimbe situaţia dezavantajoasă a unui preşedinte democrat ales împotriva a 84% din ziare - dirijate de republicani. Cu ajutorul televiziunii, acest handicap a fost totuşi depăşit" - afirma Cornwell[15]. Aceiaşi autori au meritul de a releva dificultăţile existente în ce priveşte relaţiile dintre preşedinte şi celelalte puteri, chiar în condiţiile departajărilor de atribuţii pe care le oferă constituţia americană.
În ceea ce priveşte relaţia dintre preşedinte şi Congres se citează fluctuaţia practicilor prezentării mesajelor de către preşedintele american în faţa Congresului. Lordul Bryce scria într-un articol, în 1908: "Dorinţele preşedintelui, exprimate într- un mesaj, nu au mai mult efect asupra Congresului decât un articol dintr-un ziar proeminent"[16]. În schimb, Woodrow Wilson, care a reabilitat importanţa programului prezidenţial, avea să spună că "Preşedintele trebuie să apară în faţa naţiunii ca şef al partidului său şi în calitate de şef executiv. El trebuie să fie preocupat de conducerea legislativă şi de punerea în aplicare a legii, ca exponent al naţiunii în toate domeniile, inclusiv în cele mai delicate şi importante afaceri externe"[17]. Cu toate acestea, relaţiile dintre preşedinte şi Congres nu au fost uşoare, în unele cazuri preşedinţii americani înregistrând eşecuri datorită opoziţiei manifestată de Congres. Cel mai răsunător a fost refuzul Senatului de a ratifica Tratatul de la Versailles, ceea ce a determinat de atunci preşedinţii americani să recurgă tot mai frecvent la practica unor "acorduri executive" (executive agreements). În dinamica relaţiilor dintre preşedinte şi Congres un rol important îl îndeplinesc şi relaţiile cu Speaker-ul (preşedintele Camerei reprezentanţilor). Se aminteşte, astfel, că "al 35-lea speaker", Joseph Cannon, a refuzat o invitaţie la dineu făcută de preşedintele Theodore Roosevelt, deoarece aflase că va fi "tratat ca egal în rang cu ministrul justiţiei". Ca preşedinte al Camerei reprezentanţilor, democratul Carl Albert şi-a inaugurat activitatea arătând că funcţia sa este "a treia ca importanţă în stat" şi că speaker-ul este pivotul întregului Congres[18].
Nici relaţiile preşedintelui cu ramura judiciară nu au fost întotdeauna lipsite de asperităţi. Thomas Jefferson se plângea de faptul că instanţa supremă îşi arogă puteri politice. Numirile la Curtea Supremă se fac de preşedinte, dar acesta trebuie să aibă consimţământul Senatului. În America este foarte popular proverbul că un membru al Curţii Supreme nu demisionează niciodată şi moare foarte rar, de unde lupta pentru fiecare dintre cele nouă locuri pe viaţă ocupate de membrii Curţii Supreme şi în special pentru poziţia de "Chief Justice" - preşedintele Curţii.
Un rol deloc neglijabil îl ocupă şi soţiile preşedinţilor americani care au constituit, întotdeauna, nu numai un sprijin în campania electorală a soţilor lor, dar s-au şi impus ca militante active pe tărâmul drepturilor omului şi al vieţii sociale. Pot fi citate, îndeosebi, Eleanor Roosevelt, Jacqueline Kennedy, Claudia Johnson ("Lady Bird"), Patricia Nixon, Rosalynn Carter, "Nancy" Reagan, Barbara Bush, Hilary Clinton, Laura Bush.
Din toate cele arătate mai sus rezultă că preşedintele american dispune de foarte multe prerogative şi atribuţii, atât de ordin politic, cât şi pe plan statal. Funcţia sa este, evident, prima ca importanţă în sistemul politic american, dar nu ar trebui, în nici un caz, să se estimeze că ea este cu totul lipsită de dificultăţi şi ar putea permite preşedintelui, în pofida puterilor sale, să instaureze un regim autoritar. După cum remarca, pe bună dreptate, Franklin Delano Roosevelt, "Preşedinţia nu este numai un serviciu administrativ; ea este ultimul dintre acestea. Ea este mai mult decât o funcţie de inginerie, eficientă sau ineficientă. Ea este în mod proeminent un loc de conducere morală. Toţi marii noştri preşedinţi au fost lideri ai gândirii în vremuri când anumite idei istorice trebuiau să fie clarificate în viaţa naţiunii"[19]. Cunoscutul publicist John Steinbeck arăta, în mod plastic, într-o carte scrisă în 1966, că "Preşedintele trebuie să fie mai mare decât oricare altul, dar nu mai bun decât altcineva... Noi îi dăm preşedintelui mai mult de lucru decât ar putea face, mai multă responsabilitate decât ar putea să- şi asume, mai multe presiuni decât ar putea suporta. Noi abuzăm de el adesea şi rar îl lăudăm... Noi îl epuizăm pe el, îl folosim, îl devorăm. Şi, cu toate acestea, americanii au o dragoste faţă de preşedinte care merge dincolo de loialitate şi de apartenenţă la partid; el este al nostru şi noi ne exercităm dreptul de a-l distruge"[20].
În S.U.A. una din sărbătorile importante o constituie "ziua preşedintelui", sărbătorită în fiecare an în unele state la 11 februarie (ziua naşterii lui George Washington) iar în altele la 12 februarie (ziua naşterii lui Abraham Lincoln). Ea reprezintă un moment cât se poate de bine venit pentru a pune în lumină valoarea contribuţiei pe care au avut-o preşedinţii americani la făurirea unei ordini democratice şi la întărirea prestigiului Americii în lume.
În anul 2000, revista "U.S.A. Today" a publicat, cu ocazia zilei preşedintelui, o anchetă încercând o clasificare a popularităţii, prestigiului şi importanţei de care se bucură în rândul poporului american diverşi preşedinţi care s-au succedat la Casa Albă. Ancheta s-a desfăşurat pe baza estimării cumulative a 10 criterii şi anume: capacitatea de persuasiune, capacitatea de a conduce în perioade de criză, modul de gestionare a economiei, autoritatea morală, relaţiile internaţionale, competenţa în domeniul administrativ, relaţiile cu Congresul, viziunea politică şi de perspectivă, asigurarea egalităţii pentru toţi cetăţenii în faţa justiţiei şi performanţele înregistrate în contextul istoric.
Lista cuprinde numele a 41 de preşedinţi americani, în care pe primul loc este clasat Abraham Lincoln (1861-1865), urmat de Franklin Roosevelt (1933-1945) şi George Washington (1789-1797). Pe locul patru este plasat Theodore Roosevelt (1901-1909), urmat de Harry Truman (1945-1953), Woodrow Wilson (1913-1921), Thomas Jefferson (1801-1809), John Kennedy (1961-1963), Dwight Eisenhower (1953-1961) şi Lyndon Johnson (1963-1969). Bill Clinton este clasat pe locul al 21-lea, înaintea lui Jimmy Carter (1977-1981), situat pe locul 22, în timp ce Ronald Reagan a obţinut locul 11, iar George Bush, locul 20.
Opţiunea specialiştilor americani pentru a-l desemna pe Lincoln drept cel mai important preşedinte îşi găseşte o explicaţie istorică. Dacă George Washington a reprezentat primul preşedinte american al cărui nume este legat de lupta pentru independenţă a coloniilor americane, Abraham Lincoln rămâne în istorie ca un făuritor al statului american modern, democratic, federal şi antisclavagist. Însuşi sfârşitul său tragic - asasinat la terminarea unui spectacol, la Teatrul Ford, de către actorul John Wilkes Booth - este un simbol al luptei între democraţie şi tendinţele conservatoare care au frânat în anumite momente evoluţia societăţii americane. Lincoln a rămas în istorie ca un preşedinte integru şi ataşat democraţiei. Mausoleul lui Lincoln, situat în una dintre cele mai frumoase perspective ale oraşului Washington, a devenit un simbol de reculegere şi pelerinaj şi nu rare ori un loc de întâlnire a celor care doreau să le fie apărate drepturile şi libertăţile.
Contribuţiile aduse de diverşi preşedinţi americani sunt, evident, inegale deoarece în fond ei au fost oameni diferiţi din punctul de vedere al personalităţii, obiceiurilor, atitudinilor, dar în general ataşaţi plenar ideii de democraţie. Personalitatea diverşilor preşedinţi a ieşit în evidenţă mai ales în momentele de criză, unii dintre preşedinţi remarcându-se tocmai prin abilitatea şi competenţa cu care au făcut faţă unor situaţii. Franklin Delano Roosevelt a fost nu numai artizanul "New Deal"-ului, care a scos America din marea criză, dar şi făuritorul prestigiului Americii în cel de-al doilea război mondial. Anumiţi preşedinţi americani - printre care Eisenhower, Kennedy, Reagan, Nixon - şi-au manifestat calităţile de conducători în confruntarea cu dificile, chiar insolubile, probleme internaţionale. Lyndon Johnson şi-a văzut numele legat mai puţin de politica externă, cât de eliminarea discriminărilor rasiale, problemă hotărâtoare pentru triumful democraţiei şi afirmarea prestigiului american în lume în epoca de după război.
Dacă percepţiile poporului american despre propriii preşedinţi au diferit, afirmându-se în special opţiunea pentru aceia dintre ei care au dat prioritate construcţiei interne, edificării păcii, fundamentării instituţiilor statului, percepţia altor popoare despre preşedinţii americani a diferit, fireşte, în raport de interesele acestor popoare. Pentru europeni, preşedintele Wilson - acum aflat pe locul 6 în estimarea la care ne-am referit - reprezintă un simbol al democraţiei şi solidarităţii dintre toate popoarele lumii, deşi mult timp el nu a fost preţuit la justa sa valoare de concetăţenii săi, inclusiv de Congresul american, care a refuzat să accepte intrarea S.U.A. în Liga Naţiunilor. Pentru europeni, cu tot prestigiul său incomensurabil, Roosevelt rămâne "omul de la Yalta", în timp ce Truman şi Eisenhower sunt legaţi de planurile de reconstrucţie europeană şi, în consecinţă, foarte agreaţi de europeni.
[1] Ibidem, pag.312; Thomas E.Cronin, The State of the Presidency, Little Brown and Company, Boston, Toronto, 1980, pag.11.
[2] Lee Epstein, Thomas G.Walker, Constitutional Law for a changing America. Institutional power and constraints,
Second edition, A Division of Congressional Quarterly Inc., Washington D.C., pag.186.
[3] Supreme Court of Florida, Palm Beach County Canvassing Board vs.Katherine Harris et al (No.SCOO-2346); Volusia County Canvassing Board vs. Katherine Harris (SCOO-2348); Florida Democratic Party vs.Katherine Harris (SCOO-2349); vezi şi "Adevărul", nr.3253, joi 23 noiembrie 2000.
[4] Supreme Court of the United States, George W.Bush, petitioner v.Palm Beach County Canvassing Board et al, On Writ of certiorary to the Florida Supreme Court, no.00-836/December 4, 2000 (531 U.S. - 2000).
[5] CNN Com-US Supreme Court rules manual vote recounts unconstitutional,
htp/ww.cnn.com/2000/LAW/12/13/Scotus.election.05/index.html.
186Supreme Court of the United States, George W.Bush et al.petitioners v.Albert Gore jr. et al, On writ of certiorary to the Florida Supreme Court, no.00-949, December 12, 2000 (531 US-2000); vezi şi textele reproduse în ziarul "Ziua", an VII, serie nouă, nr.1979, joi 14 decembrie 2000.
[7] Ibidem, decizia citată.
[8] Supreme Court of the United States, no.00-949, December 12, 2000 (531-2000). Rehnquist, C.J.
concurring.
[9] Ibidem (531 US-2000) Rehnquist, C.J. concurring.
[10] Ibidem (531 US - 2000, Ginsbourg, J., disenting.
[11] Supreme Court of the United States, no.00.949, December 12, 2000 (531 US - 2000) Breyer, J.,
disenting.
[12] "The Economist", 16-22 dec.2000; Revista "Courier International" face aprecierea că "odată cu implicarea judecătorilor în criza electorală, americanii îşi dau seama că frontiera între drept şi politică este iluzorie" (Courier International, no.528, 14-20 decembrie 2000).
[13] "România liberă", serie nouă nr.3266, joi 14 decembrie 2000.
[14] "Jurnalul Naţional", anul VIII, nr.2308, sâmbătă 16 decembrie 2000.
[15] Camil Mureşanu, Alexandru Vianu, Preşedinte la Casa Albă, Editura politică, Bucureşti, 1974,
pag.17.
[16] Ibidem, loc.cit.
[17] Ibidem, loc.cit. Thomas E.Cronin, op.cit., pag.44.
[18] Ibidem, pag.23.
[19] Respectfully Quoted, pag.282.
[20] Ibidem, pag.283-284.