Primul ministru
Instituţia primului ministru a apărut şi a evoluat ca o consecinţă a renunţării de către monarhi la dreptul lor de a conduce personal şedinţele cabinetului. La început, primul ministru era numai unul dintre miniştrii desemnaţi de rege să conducă şedinţele cabinetului în locul său. Această poziţie a sa nu avea nimic comun cu noţiunea de prim ministru în sensul modern, deoarece el depindea direct de rege şi nu de electorat.
Instituţia modernă a primului ministru este un produs al lui "Reform Act" din 1832, care a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera comunelor. Primul ocupant al acestei demnităţi în acest sens modern a fost Robert Peel.
Poziţia primului ministru a fost bazată mult timp pe o înţelegere nescrisă şi nu pe o convenţie în sensul propriu-zis al cuvântului. Deşi Disraeli a semnat, în 1878, tratatul de la Berlin ca "prim ministru al Angliei", o asemenea funcţie nu apare expres într-un document legislativ decât în anul 1917, iar o menţiune despre salariul primului ministru, de abia în anul 1937.
Principalele funcţii ale primului ministru sunt următoarele: el este liderul partidului său, pe tot cuprinsul ţării şi în Parlament; este responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Regină cu avizul său; demite miniştrii dacă circumstanţele solicită acest lucru; selectează pe acei miniştri care urmează să constituie Cabinetul; este cel care prezidează şedinţele Cabinetului şi coordonează în mod direct întreaga politică, dezvoltând şi precizând orientările de principiu pe care le stabileşte propriul său partid; este liderul Camerei comunelor, controlând activitatea ei şi acţionând ca purtător al său de cuvânt. Totodată, el comunică suveranului hotărârile Guvernului; este responsabil pentru o mare varietate de numiri şi exercită un patronaj considerabil. Printre prerogativele sale cele mai importante se numără şi întâlnirile cu primii miniştri ai ţărilor Commonwealth-ului în cadrul unor conferinţe periodice, şi cu şefii altor guverne, în cadrul unor întâlniri la nivel înalt.
Primul ministru este o figură deosebit de importantă, poate chiar cea mai importantă a vieţii politice britanice. La afirmarea prestigiului său au contribuit şi contribuie în mare măsură calităţile sale personale, caracterul său, modul de lucru cu colaboratorii apropiaţi, cu membrii Cabinetului. Funcţiile sale deosebit de largi îi permit să exercite o influenţă considerabilă asupra vieţii politice britanice. După cum au arătat în 1921 lord Oxford şi Asquith, "funcţia primului ministru este ceea ce purtătorul său înţelege să facă cu ea"[1]. Primul ministru ocupă o poziţie dominantă în cadrul Cabinetului, selectând problemele ce urmează să fie supuse discuţiei, propunând soluţii şi chiar arbitrând anumite divergenţe ce pot apare între miniştri. Ideile sale au cea mai mare şansă să fie acceptate, deoarece el este şi liderul partidului de guvernământ şi speaker-ul Camerei comunelor. Tendinţa obiectivă ce se manifestă în viaţa politică britanică merge în direcţia creşterii puterii sale în sistemul constituţional. Morley consideră că primul ministru este "cheia de boltă a arcadei", în timp ce Ivor Jenninge apreciază că el ar trebui să fie
considerat mai curând însăşi "arcada Constituţiei"[2].
Istoria vieţii publice britanice a demonstrat cum anumiţi prim miniştri, datorită stilului lor, s-au impus ca personalităţi deosebit de puternice ale vieţii politice din Marea Britanie, ca de pildă lordul Salisbury, Lloyd George, Winston Churchill, Margaret Thatcher ş.a., în timp ce alţii, ca Neville Chamberlain, Harold Attlee, au rămas mai puţin în amintirea contemporanilor, iar unele dintre acţiunile lor au fost criticate chiar în cadrul propriului lor partid.
Actualul prim ministru al Marii Britanii este Tony Blair, şeful Partidului Laburist, în funcţie din 1997, reales în 2001 şi 2005.
Cabinetul
Instituţia britanică a cabinetului îşi are originea în cerinţa manifestată încă de timpuriu de a avea un executiv restrâns care să soluţioneze problemele curente ale ţării. La început monarhii numeau un Mic consiliu, care îi ajuta direct în luarea deciziilor şi care se numea iniţial "Curia regis", ce s-a dezvoltat ulterior în Consiliul privat (Privy Council). În secolul XIII, Consiliul privat era un organism bine conturat, cu atribuţiuni precise. În practică, competenţele Consiliului privat au fluctuat în funcţie de tăria şi caracterul Regelui. Astfel, în perioadele în care Henric al III-lea, Richard al II-lea şi Henric al VI-lea erau minori, Consiliul a guvernat de fapt ţara, dar sub Henric al VII-lea el era utilizat mai ales să înregistreze deciziile regelui. Proclamaţiile Consiliului reprezentau mijloacele de a comunica voinţa regală către naţiune, luând în acelaşi timp măsurile administrative necesare. El avea însă şi unele atribuţii judecătoreşti decurgând din soluţionarea unor petiţii ce fuseseră adresate Regelui. În timpul dinastiei Tudorilor, Consiliul devenise un adevărat nucleu de guvernământ cu funcţii legislative, executive şi judiciare. El emitea ordonanţe, controla administraţia şi pedepsea pe acei care nu respectau hotărârile sale. Tribunalul "Camerei înstelate" a devenit faimos pentru investigarea ofenselor politice şi folosirea torturii ca mijloc de a obţine mărturii. Pe măsură ce Parlamentul se opunea tot mai puternic puterii Regelui, puterea Consiliului privat a intrat în declin. Reînfiinţat în 1660, puterile sale au fost considerabil reduse. În prezent, Consiliul privat cuprinde circa 300 de membri - miniştri şi foşti miniştri, clerici, alţi înalţi funcţionari şi judecători - care se reunesc în plen numai când suveranul moare sau anunţă intenţia sa de a se căsatori. În mod obişnuit, problemele curente ale Consiliului sunt rezolvate de 4 - 10 membri, care sunt de obicei miniştri ai Cabinetului şi se întrunesc în prezenţa Reginei.
Pentru a contracara dificultăţile convocării Consiliului în probleme urgente, regele Carol al II-lea a ales un mic număr de membri ai acestuia cu care se consulta în mod permanent şi care au constituit "cabinetul", denumire luată de la camera secretă a Regelui, unde se întruneau de obicei. Cabinetul purta şi denumirea de "Cabal" (sau "cabală", cum s-a încetăţenit mai târziu în vorbirea curentă), de la iniţialele celor cinci oameni politici care îl compuneau: Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley şi Lauderdale. Cabinetul nu reprezenta un comitet ales de Consiliul privat, pentru că era selectat de Rege şi nu se asemăna în nici o privinţă cu Cabinetul modern. "Cabala" a devenit rapid nepopulară, numele său fiind legat de intrigi secrete şi de sfătuitori incorecţi ai monarhului.
În schimb, instituţia Cabinetului s-a afirmat, mai ales după ce regele George I a încetat să participe la deciziile sale, fapt ce făcea ca unul dintre miniştrii prezenţi să comunice, în mod necesar, regelui deciziile cabinetului. Practica a continuat în timpul lui George al II-lea şi George al III-lea şi, drept rezultat, influenţa personală a monarhului a scăzut, în timp ce un ministru mai important decât ceilalţi a apărut ca o personalitate a vieţii politice. În prezent, compoziţia Cabinetului este decisă de primul ministru. Spre deosebire de alte sisteme politice, în Marea Britanie membrii Cabinetului sunt aleşi dintre deputaţii partidului majoritar în Camera Comunelor. Un guvern care a fost înfrânt cu prilejul unei dezbateri majore în Camera comunelor trebuie fie să demisioneze, fie să ceară Reginei dizolvarea
Parlamentului. Un guvern care a fost înfrânt cu prilejul votării, trebuie să demisioneze imediat. Toţi miniştrii sunt responsabili în mod colectiv pentru deciziile cabinetului.
Cabinetul îndeplineşte, în sistemul politic britanic, importante funcţii: decide cu privire la marile direcţii politice care urmează să fie traduse în viaţă pe plan intern şi în problemele internaţionale; conturează detaliile politicii; coordonează politicile diferitelor departamente; ia decizii în probleme urgente şi formulează planuri pentru viitor.
Deşi şedinţele Cabinetului se ţin de obicei în fiecare joi, în sala de şedinţe din Downing Street 10 (reşedinţa primului ministru), el poate fi convocat şi mai des, dacă circumstanţele o impun. Agenda şedinţelor Cabinetului este sub controlul primului ministru, care decide problemele ce trebuie incluse pe ordinea de zi şi stabileşte prioritatea discutării lor. Secretul deliberărilor este asigurat printr-un jurământ care este depus de către toţi miniştrii. Deciziile nu se iau prin vot ci, de obicei, primul ministru foloseşte toată influenţa sa pentru ca hotărârile să fie luate prin consens.
In secolul XX s-au adus o serie de critici modului în care funcţionează Cabinetul britanic. Printre acestea remarcăm afirmaţia că procedura sa este ineficientă, că nu a reuşit să formuleze direct şi efectiv o politică pe termen lung, că nu s-au luat măsuri pentru o folosire deplină şi eficientă a experţilor, iar coordonarea departamentelor a fost ineficientă. Receptive la aceste critici, diferitele guverne au întreprins o serie de măsuri practice pentru a spori eficienţa activităţii lor ca, de pildă, stabilirea unui secretariat permanent al Cabinetului, reducerea numărului membrilor Cabinetului, constituirea unor comitete cuprinzând experţi, organizarea sistematică a unor comisii ale Cabinetului. După părerera autorilor britanici J.Harvey şi L.Bather, cabinetul britanic trebuie privit astăzi mai curând ca un termen "umbrelă", care acoperă diferite grupuri ce elaborează politica. In loc să reprezinte un corp având misiunea să elaboreze decizii, Cabinetul, în plenul său, a devenit un instrument pentru coordonarea şi implementarea hotărârilor diferitelor comitete, pentru a da mai multă coerenţă muncii guvernului.
[1] J.Harvey, L.Bather, op.cit., pag.247.
[2] Cit. de J.Harvey, L.Bather, op.cit., pag.248. 350