Problematica drepturilor omului ocupă un loc dintre cele mai importante în filozofia politică şi în practica americană. Aşa cum s-a precizat, primele 10 Amendamente ale Constituţiei S.U.A. reprezintă un adevărat Cod al drepturilor omului. Adoptate în 1791, aceste Amendamente garantează cetăţenilor americani exercitarea liberă şi neîngrădită a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Deşi, prin modul în care sunt definite drepturile omului în primele 10 Amendamente, ele prezintă anumite diferenţieri sau particularităţi faţă de cele care aveau să fie înscrise în 1948 în "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", importanţa lor este incontestabilă pentru edificarea întregului sistem juridic american, ca şi pentru promovarea unei concepţii coerente, bine argumentată, în ce priveşte drepturile omului.
Iată în ce constă esenţa primelor 10 Amendamente:
-Amendamentul I prevede libertatea cuvântului, a religiei, a presei, dreptul poporului la întrunire paşnică ori de a adresa guvernului cereri privind repararea nedreptăţilor.
-Amendamentul II înscrie principiul că nu este permisă încălcarea dreptului poporului de a deţine şi purta arme, întrucât "O miliţie bine organizată este necesară pentru securitatea unui stat liber".
-Amendamentul III dispune că "Pe timp de pace, nici un soldat nu va fi încartiruit în vreo casă fără acordul proprietarului ei, şi chiar pe timp de război acest lucru va fi permis numai în conformitate cu prevederile legii". -Amendamentul IV garantează "Dreptul oamenilor la siguranţă asupra persoanei lor, a casei, a documentelor şi a obiectelor lor personale, în faţa pericolului unei percheziţii sau confiscări neîntemeiate". În conformitate cu prevederile acestui Amendament, dreptul în cauză "nu va fi încălcat şi nu se va emite nici un mandat decât atunci când există temeiuri probabile care săjustifice emiterea unui atare mandat şi numai dacă acesta este întărit printr- un jurământ sau o confirmare şi este însoţit de o descriere exactă a locului ce urmează a fi percheziţionat şi a persoanelor sau obiectelor ce vor fi ridicate". -Amendamentul V dispune că "Nici o persoană nu va fi reţinută ca să dea socoteală pentru o crimă capitală sau de altă natură infamantă în absenţa unui denunţ sau acuzări venite din partea unui Mare Juriu ". Sunt exceptate de la această regulă "cazurile care apar în cadrul forţelor terestre sau navale ori în cadrul fostelor armate, când persoanele respective se află în serviciul propriu-zis pe timp de război sau situaţii de pericol public". Se mai prevede, totodată, că "o persoană nu va putea fi supusă de două ori la periclitarea vieţii sau a pierderii unei părţi a corpului, pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni, nici nu va putea să fie forţată să depună mărturie împotriva ei însăşi într-un proces penal, nici nu va putea fi privată de viaţă, libertate sau proprietate, în absenţa procedurilor corespunzătoare prevăzute de lege; totodată, nu va fi posibilă confiscarea proprietăţii private pentru uzul public în absenţa unei compensaţii corespunzătoare". -Amendamentul VI dispune că "În toate cazurile de urmărire penală, acuzatul va avea dreptul să fie judecat public şi neîntârziat, de către un juriu imparţial al Statului sau al districtului în care va fi fost comisă infracţiunea, district ce va fi fost stabilit în prealabil prin lege. De asemenea, acuzatul va avea dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza reclamaţiei aduse împotriva sa; dreptul de a se bucura de procedura obligatorie de a obţine martori în favoarea sa şi dreptul de a beneficia de asistenţa unui avocat al apărării sale".
-Amendamentul VII prevede că "În toate procesele civile de natură cutumiară (common law...), unde suma aflată în dispută depăşeşte douăzeci de dolari, se va păstra dreptul la judecarea de către un juriu şi nici una dintre faptele judecate de către un juriu nu va mai fi altfel re-judecată în vreun alt tribunal al Statelor Unite decât conform regulilor de drept cutumiar".
- Amendamentul VIII prevede că "Nu se va cere depunerea unei cauţiuni excesiv de mari, nici nu se vor impune amenzi excesive, nici nu se vor aplica pedepse neobişnuite şi crude".
- Amendamentul IX dispune că "Enumerarea în cadrul Constituţiei a anumitor drepturi nu va putea fi concepută în sensul negării sau îngrădirii altor drepturi deţinute de oameni".
-În sfârşit, Amendamentul X dispune că "Acele puteri care nu sunt nici delegate de Constituţia Statelor Unite, nici interzise de ea pentru state sunt rezervate pentru aceste state sau pentru popor".
Primele 10 Amendamente ale Constituţiei S.U.A., adesea invocate în faţa justiţiei sau unor forumuri politice, au reprezentat şi reprezintă o mărturie a fundamentării concepţiilor şi acţiunilor politice pe baza valorilor morale şi ale principiilor privind drepturile omului.
Curtea Supremă a S.U.A. a făcut - aşa cum s-a arătat mai sus - aplicaţiuni în legătură cu interpretarea şi aplicarea corectă a ideilor cuprinse în cele 10 Amendamente. Astfel, în 1935, în speţa Grosjean v.American Press Company, Curtea Supremă a considerat că o hotărâre a statului Louisiana cu privire la instituirea unei taxe asupra ziarelor care apăreau într-un tiraj mai mare de 20.000 de exemplare încălca libertatea presei astfel cum fusese prevăzută în primul Amendament al Constituţiei, scopul acestui Amendament fiind de a apăra o presă neîngrădită, ca o sursă vitală de informaţie. În 1963, în afacerea Gideon v.Wainright, Curtea Supremă a estimat că există un principiu că unui cetăţean care este trimis în faţa judecăţii unui tribunal al unui stat trebuie să i se asigure apărarea drepturilor sale, în aceleaşi condiţii de care el beneficiază în faţa unui tribunal federal în virtutea primelor 10 Amendamente ale Constituţiei.
În 1969, în afacerea Chimel v. California, Curtea Supremă a stabilit că cel de al IV-lea Amendament cere un mandat pentru orice investigare, în cazul unei arestări care depăşeşte prinderea imediată a suspectului. În 1978, în speţa Regents of Univerityof California v.Bakke, Curtea Supremă a apreciat ca fiind neconstituţională şi în contradicţie cu Titlul XIV al Legii privind drepturile civile din 1964 o prevedere a conducerii universitare care stabilea obligativitatea unor probe suplimentare pentru candidaţii de culoare la locurile dintr-o şcoală superioară sanitară rezervate membrilor grupurilor rasiale minoritare, condiţii care nu erau cerute, în schimb, pentru dandidaţii de rasă albă. Pot fi citate, de asemenea, numeroase alte decizii ale instanţelor judiciare americane, care s-au pronunţat pentru respectarea celor 10 Amendamente, ce se constituite, în gândirea şi practica americană, ca un adevărat Cod al drepturilor omului.
Au existat, este drept, şi hotărâri ale Curţii Supreme în domeniul drepturilor omului care au dat naştere la controverse. Astfel, se poate cita hotărârea pronunţată în 1986 în speţa Bowers v.Hardwick în care Curtea a refuzat să extindă dreptul la respectul vieţii private asupra homosexualităţii active, întemeindu-se pe o lege mai veche a statului Georgia, care considera homosexualitatea activă ca fiind o infracţiune. În 1990, în speţa Cruzan v. Missouri, Curtea a recunoscut dreptul unei persoane de a refuza tratamentul pentru menţinerea vieţii, deşi a apreciat că în cazurile în care persoana se află în comă este necesar să se stabilească "clar şi cu probe convingătoare" că pacientul nu doreşte să supravieţuiască.
Importante decizii ale Curţii Supreme, în ultimii ani, au avut în vedere probleme legate de statutul unor persoane deţinute după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Trebuie menţionat că, pronunţându-se cu hotărâre împotriva terorismului, pentru condamnarea acestuia, juriştii americani au înţeles să ia atitudine împotriva situaţiilor în care anumite persoane bănuite de a fi comis acte de terorism au fost reţinute ilegal, cu nerespectarea drepturilor procesuale.
Opinia publică a fost sensibilizată şi de faptul că mai mulţi deţinuţi de origine arabă de la închisoarea Guantanamo s-au sinucis, spânzurându-se cu hainele şi lenjeria de pat.
În cazul Rasul vs. Bush (2004), administraţia americană, invocând un precedent din timpul celui de al doilea război mondial , a susţinut că nici o instanţă federală nu ar putea avea jurisdicţie asupra bazei de la Guantanamo, întrucât aceasta s-ar afla în afara teritoriului american. Magistraţii Curţii Supreme, cu un vot de şase la trei, au decis însă că judecătorii federali pot analiza petiţiile deţinuţilor încarceraţi la baza americană din Cuba, întrucât este vorba despre un teritoriu asupra căruia SUA îşi exercită jurisdicţia şi controlul exclusiv.
În cazul Hamdi (2004) era vorba de un cetăţean american (Yasser Esam Hamdi), de origine saudită, care a fost capturat în Afganistan în anul 2001, aducându-i-se învinuirea de a fi luptat împreună cu talibanii împotriva forţelor SUA. El a fost denumit de administraţia SUA ca fiind „combatant inamic ilegal" şi deţinut timp de aproape trei ani fără să i se comunice învinuirea, mai întâi la Guantanamo şi apoi în nişte locuri de detenţie din Virgina şi Carolina de Sud, când s-a luat cunoştinţă de faptul că el era un cetăţean american. Apărătorii săi au apreciat că i s-au încălcat drepturile civile şi i-a fost contestat dreptul la o judecată dreaptă, inclusiv fiind arestat fără a i se spune învinuirea şi fără a i se permite să aibă un reprezentant.
În iunie 2004, în afacerea Hamdi vs. Rumsfeld, Curtea Supremă a respins încercarea de a-l deţine pe Hamdi pe timp nedefinit, fără a i se intenta un proces, motivând că „orice cetăţean reţinut ca inamic combatant are dreptul să fie informat cu privire la motivele acestei clasificări şi la o şansă corectă de a contrazice acuzaţiile guvernamentale în faţa unui for de decizie independent".
La 23 septembrie 2004, Departamentul Justiţiei al S.U.A. a fost de acord să-l remită pe Hamdi Arabiei Saudite (de unde erau originari părinţii săi) cu condiţia ca el să renunţe la cetăţenia americană. Este de menţionat că acest lucru a fost mediatizat şi amplu dezbătut în cercurile juridice americane. S-a reamintit că în timpul războiului civil american Curtea Supremă a interzis deţinerea militară a unor americani necombatanţi fără dreptul acestora de a face apel sau să invoce habeas corpus.
În 1971 o lege a condamnat deţinerea americanilor de origine j aponeză în timpul celui de al doilea război mondial şi a interzis arestarea unor cetăţeni americani, cu excepţia unui act provenind din partea Congresului.
Un alt caz interesant care a ajuns să fie dezbătut la Curtea Supremă este cazul lui Jose Padilla, cetăţean american din Porto Rico, care s-a convertit la Islam, primind numele de Abdullah al-Muhajir. Considerat a fi un terorist islamic, el a fost arestat la Chicago la 8 mai 2002 şi deţinut într-o închisoare militară. Iniţial bănuit de a pregăti o bombă „radiologică", el a fost judecat în cele din urmă de un tribunal din Florida, pentru apartenenţă la o celulă teroristă aflată în străinătate.
Cauza lui Jose Padilla a fost supusă mai multor instanţe americane de diferite grade. Este de reţinut, de pildă, că la 18 decembrie 2003, cea de a doua secţie a Curţii de apel a reamintit principiul că, fără o aprobare expresă din partea Congresului, preşedintele nu poate să-l deţină pe un cetăţean american ca fiind „un combatant ilegal inamic" şi, în consecinţă, a ordonat ca să fie transferat din închisoarea militară în care era deţinut.
La 28 iunie 2004, Curtea Supremă examinând cazul Ramsfeld v. Padilla, a anulat decizia, admiţând argumentele administraţiei pentru motive de formă. Dosarul a fost trimis din nou tribunalului districtual din Carolina de Sud. La 9 septembrie 2005, un complet de trei judecători a apreciat că preşedintele Bush avea autoritatea de a-l deţine pe Padilla fără o autorizaţie expresă a Congresului, estimând că o asemenea autorizaţie rezulta implicit din rezoluţia Congresului adoptată după 11 septembrie 2001, prin care au fost autorizate o serie de acţiuni militare. La 3 ianuarie 2006, Curtea Supremă i-a permis administraţiei SUA de a-l transfera pe Padilla din custodia militară în custodia civilă.
Este de remarcat că deşi Curtea Supremă nu s-a pronunţat pe fond în acest caz şi a trimis dosarul Curţii Federale Districtuale din Carolina de Sud, unul dintre judecători a reamintit că în 1952 Curtea Supremă a revocat o decizie a preşedintelui Hary Truman, motivând că „preşedintele nu este comandantul suprem al ţării, ci numai al forţelor armate".
În sfârşit, un caz foarte recent este acela al lui Salim Ahmed Hamdam (2006), fost şofer al lui Ossama ben Laden, acuzat de conspiraţie în anul 2003 de către un tribunal militar excepţional.
În acest caz, Hamdam vs. Rumsfeld, Curtea Supremă a SUA a conchis, la 29 iunie 2006, că preşedintele George W.Bush şi-a depăşit atribuţiile, instituind un tribunal militar la Guantanamo, pentru a-i judeca pe „combatanţii inamici" în cadrul războiului împotriva terorismului. Evitând să se pronunţe în mod direct asupra calităţii de prizonier de război a lui Hamdam, Curtea a constatat totuşi că nu se poate reţine în sarcina sa infracţiunea de „conspiraţie", potrivit legislaţiei americane, învinuitul având dreptul să fie audiat potrivit aceloraşi proceduri valabile în cazul judecării militarilor, respectiv potrivit Curţii Marţiale Americane, iar nu de un tribunal „ad hoc", subordonat juridic executivului. Presa americană a salutat această decizie, făcând o legătură cu o altă problemă - a interceptărilor telefonice ilegale autorizate de preşedintele Bush, dar criticate de Congresul american.
Judecătorul Stephen Breyer a emis în această privinţă părerea potrivit căreia „Congresul nu a semnat executivului un cec în alb", fiind necesară restabilirea de către Congres a cadrului juridic care să permită judecarea presupuşilor terorişti deţinuţi la Guantanamo (al căror număr depăşeşte cifra de 400).
Comentând această decizie, publicistul american George P.Fletcher considera că „ decizia va avea un impact de durată asupra structurii constituţionale americane", deoarece Curtea Supremă a spus „nu" depăşirii prerogativelor de putere de către executiv .
Pronunţându-se cu consecvenţă pentru apărarea şi respectul drepturilor omului pe teritoriul Statelor Unite, gândirea politică americană a întreprins eforturi pentru generalizarea şi promovarea respectului acestor drepturi în alte ţări ale lumii. De altfel, o serie de idei esenţiale cu privire la democraţie şi drepturile omului promovate de gândirea politică americană conţin judecăţi general valabile, aplicabile tuturor ţărilor şi nu numai poporului american.
Preocuparea pentru respectul drepturilor omului s-a regăsit în numeroase documente, mesaje şi gânduri rămase de la preşedinţi americani.
În cunoscutele 14 puncte ale preşedintelui Wilson se preconizează, printre altele, constituirea unei asociaţii generale de naţiuni, în scopul de a oferi "garanţii reciproce de independenţă politică şi integritate teritorială, deopotrivă statelor mari şi statelor mici"[1]. În concepţia preşedintelui Wilson, toate popoarele au dreptul de a trăi "în condiţii egale de libertate şi siguranţă, fără existenţa unor asemenea principii nefiind posibilă edificarea unei structuri de justiţie internaţională". După părerea sa, poporul american trebuie să lupte pentru traducerea în viaţă a acestor idealuri, fiind gata să-şi pună "propria sa putere, scopul său cel mai înalt, integritatea şi devoţiunea în slujba acestui scop".
Problemele respectului drepturilor omului au fost dezvoltate de preşedintele Statelor Unite Franklin Delano Roosevelt, care s-a pronunţat cu hotărâre împotriva încălcării drepturilor omului de către puterile totalitare. Aşa cum arăta preşedintele american în cuvântarea istorică rostită în faţa Congresului la 6 ianuarie 1941, "noi dorim cu ardoare o lume întemeiată pe patru libertăţi esenţiale. Prima este libertatea cuvântului şi expresiei - oriunde în lume. A doua este libertatea fiecărei persoane de a se ruga lui Dumnezeu în felul său - oriunde în lume. A treia este eliberarea de sărăcie - oriunde în lume. A patra este eliberarea de frică - oriunde în lume"[2]. Ideea respectului drepturilor omului s-a regăsit în "Carta Atlanticului", semnată de preşedintele Roosevelt şi primul ministru Churchill, la 14 august 1941. În acest document este reafirmat dreptul popoarelor de aşi alege liber forma de guvernământ sub care doresc să trăiască şi de a vedea restaurate drepturile suverane şi autoconducerea de care au fost private. Cei doi oameni politici îşi reafirmau credinţa în colaborarea economică dintre naţiuni şi în edificarea unei lumi a păcii după înfrângerea tiraniei naziste.
Ideile democraţiei şi ale drepturilor omului au fost amplu dezvoltate şi în opera preşedintelui Harry Truman. Formulând ceea ce avea să fie denumită mai târziu "doctrina Truman", preşedintele american declara că "eu cred că trebuie să fie politica Statelor Unite de a sprijini popoarele libere care rezistă încercărilor de a fi subjugate de minorităţi armate sau de presiuni din afară". În concepţia sa, "prăbuşirea instituţiilor libere şi pierderea independenţei ar fi dezastruoase nu numai pentru acestea, dar şi pentru lume"[3].
Ideea respectului drepturilor omului - atât sub forma libertăţii politice în întreaga lume, dar mai ales sub forma unor programe sociale care să permită bunăstarea tuturor americanilor - a fost foarte bine formulată de preşedintele Lyndon Johnson, care la alegerile din noiembrie 1964 a obţinut cel mai mare procentaj de voturi realizat vreodată de un candidat la preşedinţie, câştigând cu diferenţa de peste 15 milioane voturi faţă de adversarul său, Barry Goldwater. Exprimându-şi programul, preşedintele american avea să declare: "Eu nu vreau să fiu preşedintele care a fondat imperii, a căutat măreţia sau şi-a extins dominaţia. Eu vreau să fiu preşedintele care i-a învăţat pe copii despre minunile lumii. Eu vreau să fiu preşedintele care a contribuit la hrănirea celor înfometaţi şi la pregătirea lor pentru a fi plătitori de impozite şi nu mâncători de impozite. Vreau să fiu preşedintele care i-a ajutat pe săraci să-şi găsească drumul în viaţă şi care a apărat dreptul fiecărui cetăţean de a vota la toate alegerile. Vreau să fiu preşedintele care a contribuit la încetarea urii dintre semenii săi şi care a îndemnat la iubirea dintre oamenii de toate rasele, religiile şi orientările politice. Vreau să fiu preşedintele care a contribuit la încetarea războaielor dintre fraţii de pe acest pământ"[4].
În condiţiile în care războiul rece diviza Europa, gândirea politică americană s-a pronunţat cu hotărâre împotriva totalitarismului, pentru recunoaşterea dreptului tuturor popoarelor la libertate, pentru promovarea neabătută în întreaga lume a principiilor generoase ale drepturilor omului. Evidenţiind rolul Statelor Unite într-o lume chemată să respecte drepturile omului, Richard Nixon avea să declare, la 4 iunie 1969: "Pentru americani nu poate aduce un progres pentru americani acasă o retragere de la problemele lumii. Cred că America are un interes naţional vital în stabilitatea lumii şi nici o altă naţiune nu ar putea să sprijine acest interes în locul nostru"[5].
Pe parcursul anilor, diplomaţia americană a depus eforturi susţinute în cadrul
O.N.U., al Conferinţelor pentru Securitate şi Cooperare în Europa, pronunţându-se pentru respectul drepturilor omului, pentru adoptarea unor documente internaţionale angajante, acceptate de toate statele, care să ducă la transformarea generoaselor idei ale drepturilor omului într-o realitate concretă a zilelor noastre.
[1] Ibidem, pag.61.
[2] Joseph R.Coulin, The Morrow Book of Quotations in American History, New York, pag.250.
[3] Living Documents of American History, pag.70.
[4] Scurtă istorie a Statelor Unite ale Americii, pag.161-162.
[5] Living Documents of American History, pag.91.