Constituţia franceză cuprinde un număr de trei articole privitoare la puterea judecătorească, la care se adaugă alte două consacrate Înaltei Curţi de Justiţie. Cu privire la autoritatea judiciară, Constituţia dispune în art.64 că preşedintele republicii este garantul independenţei autorităţii judiciare. Totodată se precizează că el este asistat de Consiliul Superior al Magistraturii în elaborarea unei legi organice care să definească statutul magistraţilor.
Art.65 din Constituţie aduce o serie de precizări în legătură cu Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, este statuat că acest organism este prezidat de preşedintele republicii, iar ministrul justiţiei este de drept vicepreşedinte al Consiliului, putând suplini pe preşedinte.
Consiliul Superior al Magistraturii mai cuprinde nouă membri desemnaţi de către preşedintele republicii, în condiţiile stabilite prin legea organică. Atribuţiile acestui Consiliu sunt deosebit de importante: face propuneri pentru numirea de magistraţi ai fotoliului prezidenţial la Curtea de Casaţie şi pentru numirea primului preşedinte al Curţii de Apel; îşi dă avizul, în condiţiile fixate de o lege organică, asupra propunerilor ministrului justiţiei referitoare la numirea celorlalţi magistraţi ai preşedinţiei; este consultat în privinţa graţierilor, în condiţiile stabilite, de asemenea, printr-o lege organică.
Pe de altă parte, Consiliul Superior al Magistraturii are şi atribuţiuni de Consiliu de disciplină. În asemenea situaţiuni el este prezidat de primul preşedinte al Curţii de Casaţie.
Constituţia mai conţine un articol despre autoritatea judiciară, care prevede că nimeni nu poate fi reţinut în mod arbitrar. Se mai prevede că autoritateajudiciară, apărătoarea libertăţii individuale, asigură respectarea acestui principiu în condiţiile prevăzute de lege.
În Titlul al IX-lea din Constituţie, consacrat Înaltei Curţi de Casaţie, se prevede că aceasta este compusă din magistraţi aleşi, care sunt desemnaţi de Adunarea Naţională şi de Senat, după fiecare remaniere guvernamentală sau parţială a acestor Camere. Înalta Curte îşi alege preşedintele dintre membrii săi, iar o lege stabileşte componenţa sa, regulile de funcţionare şi procedura aplicabilă.
În legătură cu puterea judecătorească mai trebuie menţionat că în Franţa există două tipuri de jurisdicţie: cea judiciară, care judecă procesele între persoanele particulare şi aplică pedepse pentru cazul înfrângerii regulilor penale, şi un sistem judiciar administrativ, competent în cazul litigiilor dintre indivizi şi corporaţiile publice, statul sau organele sale locale[1].
În ceea ce priveşte instanţele judiciare, sunt menţionate în primul rând tribunalele de mare instanţă şi tribunalele de instanţă, care au înlocuit jurisdicţiile de pace în 1958. Pentru cauzele corecţionale există tribunale corecţionale şi tribunale de poliţie pentru infracţiunile de mai mică gravitate. Deciziile acestor tribunale pot fi atacate în faţa Curţilor de apel (35 la număr).
Controlul întregii activităţi judiciare aparţine Curţii de casaţie, care dispune de un personal profesionist, organizat în complete, specializate pe diverse probleme, printre care concilierea industrială, de tribunalele marţiale, iar între anii 1963 şi 1991 a existat o Curte pentru problemele securităţii naţionale.
Cei peste 5.000 judecători existenţi în Franţa sunt recrutaţi pe baza unor examene competitive organizate de Şcoala Naţională a Magistraturii, care a fost întemeiată în 1958, iar în 1970 a luat locul Centrului Naţional pentru Studii Juridice. O distincţie tradiţională se face între magistraţii de sediu, care judecă anumite cauze, şi magistraţii Parchetului, care îndeplinesc funcţii ce privesc preponderent prezentarea de concluzii în instanţă şi supravegherea urmăririi penale.
Un înalt Consiliu al Magistraturii este competent pentru numirea magistraţilor de sediu, acţionând totodată ca instanţă disciplinară. Ierarhic, acesta este supus autorităţii ministrului de justiţie.
Cât priveşte jurisdicţia administrativă, ea reprezintă o caracteristică a sistemului francez, ale cărei origini datează din timpul lui Napoleon. Dualitatea sistemului judiciar, deci sistemul jurisdicţiei judiciare propriu zise şi al jurisdicţiei administrative, a fost uneori criticată, dar în final s-a recunoscut utilitatea şi importanţa ei. Curţile administrative se găsesc sub controlul Consiliului de Stat care examinează cauzele în apel. În felul acesta, Consiliul de Stat, îndeplineşte un rol esenţial în exercitarea unui control asupra guvernului şi administraţiei din punct de vedere judiciar, asigurând conformitatea actelor pe care acestea le îndeplinesc cu prevederile Constituţiei şi ale legilor.
[1] Rene Chapus, Droit administratif general, 11e edition, tome Ier, Ed.Montchrestien, Paris, 1997, pg.677.