În sistemul britanic există o multitudine de organe care îndeplinesc funcţia judecătorească, la diferite nivele şi în raport de specificul cauzelor. Subliniind însemnătatea organelor judecătoreşti, doctrina britanică de Drept Constituţional relevă că "dacă un guvern democratic este efectiv şi de durată, este esenţial ca legile care au fost adoptate de reprezentanţii aleşi ai cetăţenilor să fie aplicate şi sprijinite"[1].
Principalele funcţii ale "curţilor" (tribunalelor) în sistemul britanic sunt: să "declare" dreptul acolo unde Parlamentul nu a fost suficient de explicit; să prevină orice tendinţă de autoritarism aplicând dreptul în mod imparţial şi independent, fără nici un amestec din partea cuiva; când cetăţenii se găsesc în conflict cu autorităţile, să determine cu precizie sancţiunea care urmează să fie aplicată persoanei care încalcă legea; să hotărască în disputele dintre cetăţeni; să oprească orice persoană care s-ar amesteca ilegal în drepturile altora; să asigure mijloacele prin care, în măsura în care este posibil, o persoană vătămată să poată obţine reparaţia pentru prejudiciile suferite.
Sistemul judiciar, ca şi multe alte instituţii britanice, îşi are originile în timpurile cele mai vechi ale populaţiei saxone. Încă de atunci s-a recunoscut că este deosebit de important pentru justiţie ca ea să fie una dintre funcţiile statului şi, totodată, separată de celelalte ramuri ale puterii, respectiv legislativul şi executivul. Cu toate acestea, principiile menţionate nu şi-au găsit niciodată o aplicare deplină în practică. Astfel, în ceea ce priveşte administrarea justiţiei de către stat, ea s-a transformat, în anumite perioade ale istoriei britanice, în administrarea directă a justiţiei de către monarhi. Pe de altă parte, regii saxoni - ca şi cei normanzi - erau responsabili în mod personal de administrarea justiţiei şi de abia în secolul XIV s-a reuşit o oarecare departajare a funcţiilor judiciare de celelalte funcţii ale monarhilor. Dar şi după această dată, funcţiile judiciare şi cele administrative s-au suprapus încă multe secole, Curtea Camerelor Înstelate constituind exemplul cel mai cunoscut.
Sistemul judiciar britanic reorganizat prin Judicature Acts, din 1873-1875, cuprinde o Curte Supremă Judiciară, Curtea de Apel (având o divizie civilă şi una criminală), Înalta Curte şi Curţile Coroanei.
Jurisdicţia civilă însumează Curţile de ţinut, Înaltele curţi, Curţile de apel şi Camera lorzilor
(care exercită anumite atribuţiuni judiciare). În materie criminală există curţile compuse din magistraţi, curţile de apel, curţile Coroanei, Înalta curte şi altele.
Bazându-se în principal pe dreptul cutumiar, pe reguli nescrise şi pe obicei - unele încorporate în documente sau culegeri care au rezistat unor îndelungate perioade de timp -, dreptul britanic are ca principală sursă "Common Law", după care urmează "Case Law" (precedentul judiciar), regulile echităţii, statutele şi alte reglementări cu caracter juridic (de pildă, normele dreptului internaţional). Aşa cum s-a arătat în literatura istorică, "Common Law-ul englez nu era un cod imitând codul lui Iustinian, ci un labirint de precedente, cazuri şi hotărâri ale diferitelor curţi regale, un labirint ce trebuia descurcat cu ajutorul cheilor aflate în mâna juriştilor de profesie"[2].
Prin activitatea lor, instanţele judiciare britanice aduc o contribuţie demnă de semnalat la respectarea drepturilor cetăţenilor şi repararea prejudiciilor pe care aceştia le pot suferi chiar din partea autorităţilor. Trebuie subliniat că hotărârile unor tribunale britanice au stabilit soluţii interesante, care sau impus cu forţa precedentului judiciar, pe care îl recunoaşte ca sursă de drept sistemul juridic anglo- saxon. Astfel, s-a precizat, de pildă, că tribunalele administrative trebuie să acţioneze în cadrul limitelor jurisdicţiei lor şi numai respectând procedura stabilită. În calitatea lor de tribunale inferioare, hotărârile acestora sunt supuse controlului Înaltei Curţi iar regulile de procedură trebuie să fie respectate, la fel ca şi într-o Curte de justiţie (Local Government Board v.Arlidge, 1915). Pe de altă parte, este general recunoscut că tribunalele trebuie să respecte regulile justiţiei naturale, în caz contrar hotărârile lor urmând să fie înlăturate. Acest principiu se aplică în toate cazurile în care persoane oficiale au dreptul să adopte hotărâri care ar putea afecta drepturile indivizilor. In speţa Franklin v. Minister of Town and Countey Planing (1948), s-a stabilit că exerciţiul unor asemenea puteri nu este numai o funcţie pur administrativă. Persoana oficială trebuie să acţioneze pe plan judiciar în conformitate cu regulile justiţiei naturale şi curţile pot să intervină, dacă ele consideră că acest lucru nu s-a făcut. In speţa Ridge v. Baldwin (1964), Comitetul de supraveghere din Brighton a destituit pe şeful poliţiei ca urmare a criticilor ce i-au fost aduse acestuia de către judecător când a fost judecat şi achitat pentru infracţiunea de conspiraţie (conspiracy). Curtea a apreciat că, acţionând în felul acesta, comitetul a ignorat prevederile unei legi din 1919 (Police Act), iar nepermiţând şefului poliţiei dreptul la înfăţişare (hearing) s-a încălcat una din regulile justiţiei naturale.
In alte cazuri, în ceea ce priveşte legislaţia delegată, s-a stabilit principiul că orice act îndeplinit în virtutea unei asemenea delegări trebuie să respecte procedura stabilită şi să nu constituie cu nimic un exces faţă de puterile conferite prin legea care a stabilit posibilitatea derogării, în caz contrar actul efectuat cu depăşirea prevederilor legii urmând să fie declarat ultra vires. In cauza R. v. The Minister of Health (ex parte Davis) (1929), curtea a oprit Ministerul Sănătăţii ca să confirme ordinele consiliului oraşului Derby cu privire la achiziţionarea obligatorie a pământului. Actul care permitea derogarea, The Housing and Town Planing Act (1925) autoriza asemenea achiziţii numai pentru curăţenia cartierelor mărginaşe şi lucrări de ameliorare, dar Consiliul din Derby, în cazul judecat, a dispus vânzarea sau închirierea pământului cu profit, fără să precizeze cazurile în care aceste operaţiuni puteau fi efectuate. Sa subliniat în hotărârea Curţii că această măsură contravine principiilor Actului şi, în consecinţă, dacă ministerul ar fi confirmat ordinul autorităţii din Derby, ar fi depăşit jurisdicţia sa. In mod asemănător, în speţa Mixman’s Properties Ltd v. Chertsey Urban Council s-a precizat că deşi Caravat Sites and Control Development Act (1960) conferea autorităţilor locale largi puteri cu privire la folosirea terenurilor, aceste puteri trebuiau să fie exercitate în conformitate cu intenţiile actului care nu se extindeau în nici un caz la condiţiile privind încheierea unor acorduri pentru a închiria locuinţe instalate în vagoane (căruţe) unor locuitori individuali.
[1] The British Constitution, pag.349.
[2] G.M.Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975, pag.195.