Constituţia României prevede nu numai prerogativele şi atribuţiile, dar şi răspunderea membrilor Guvernului. Astfel, se admite, în mod unanim, că există în primul rând o răspundere politică, pe care Guvernul o are în totalitatea sa în faţa Parlamentului, pentru întreaga activitate desfăşurată de Guvern. Există însă şi posibilitatea unei răspunderi penale, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României având dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. În cazul în care s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea din funcţie a respectivului membru al Guvernului. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage însă, de drept, suspendarea lui din funcţie, iar competenţa judecării sale aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
Trebuie menţionat că, din punct de vedere istoric, România are o tradiţie democratică pe care considerăm util să o subliniem atunci când ne referim la răspunderea ministerială. Doctrina românească de drept constituţional, sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, a făcut întotdeauna diferenţierea - în condiţiile inviolabilităţii suveranului monarhic - între responsabilitatea politică, responsabilitatea penală şi responsabilitatea civilă a miniştrilor. Dacă în ceea ce priveşte responsabilitatea politică, aceasta se exercita în regimul parlamentar faţă de Parlament iar sancţiunea era tot politică, responsabilitatea penală era condiţionată de punerea sub urmărire a miniştrilor pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiunii lor, înaintea Secţiunilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de alte ţări în care organul jurisdicţional în asemenea situaţie era un organ politic, cum ar fi, de pildă în Marea Britanie - Camera Lorzilor, iar în Franţa - Senatul, Constituţia belgiană din 1831 şi Constituţia română din 1866 au conferit competenţa pentru examinarea unor asemenea fapte Curţii de Justiţie, compusă din Secţiunile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie.
Un important act normativ - Legea asupra responsabilităţii ministeriale din 2 mai 1879 -
dezvolta prevederea art.101 din Constituţia din 1866, referitoare la punerea sub acuzare a miniştrilor şi trimiterea lor în judecată înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[1].
Legea menţionată stabilea, ca un principiu general, că toate dispoziţiile legilor penale ordinare relative la infracţiunile comise de funcţionarii publici în exerciţiul funcţiilor lor sau de particulari se aplicau şi miniştrilor. Un articol special al legii (art.2) prevedea nu numai detenţia penală pentru anumite fapte, dar şi interdicţia - de la 3 ani până la interdicţia pe viaţă - de a ocupa funcţii publice pentru ministrul care ar fi semnat sau contrasemnat decrete ori ar fi luat dispoziţii care încălcau un text expres al Constituţiei. Aceeaşi răspundere ar fi revenit şi celui care prin violenţă sau fraudă ar fi împiedicat, sau ar fi încercat să împiedice, liberul exerciţiu al dreptului electoral al cetăţenilor, "chiar şi în cazul în care asemenea fapte ar fi obţinut aprobarea ulterioară a corpurilor legiuitoare". Un text distinct al Legii (art. 3) stabilea pedeapsa - interdicţiei de la 3 ani până la maximum pe viaţă - de a ocupa funcţii publice pentru ministrul care ar fi semnat sau contrasemnat dispoziţii care încălcau texte exprese ale unor legi existente, sau care "cu rea credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării amăgesc reprezentaţiunea naţională asupra situaţiei afacerilor statului".
Articolul 4 stabilea răspunderea civilă a ministrului, în cazul că acesta "cu rea credinţă" ar fi cauzat daune statului sau particularilor. În asemenea caz, litigiul urma să se judece conform dreptului comun, dar autorizarea corpurilor legiuitoare era necesară.
Legea mai stabilea că răspunderea miniştrilor acoperă o perioadă ce începe cu depunerea jurământului "până la încetarea lor de fapt din funcţie" (art.5). Membrii Cabinetului erau solidar răspunzători din punct de vedere penal, atât pentru faptele săvârşite în comun, cât şi pentru acelea care le-ar fi dat "o susţinere intenţionată". Totdată, legea mai stabilea şi răspunderea funcţionarilor care ar fi executat dispoziţii sau ordine "al căror obiect nu era de resortul ministrului sau a căror ilegalitate era evidentă". Asemenea funcţionari erau consideraţi "complici ai ministrului", dar judecătorul putea să le aplice beneficiul circumstanţelor atenuante, potrivit dreptului comun.
În 1999 a fost adoptată Legea nr.115 privind responsabilitatea ministerială[2], curmându-se astfel o interesantă discuţie care a avut loc între jurişti şi parlamentari, unii susţinând subzistenţa legii privind răspunderea ministerială din 1879, iar alţii argumentând că această lege a căzut în desuetudine.
Legea răaspunderii ministeriale a fost contestată la Curtea Constituţională de un număr de 83 senatori şi 62 deputaţi, invocându-se în special neconcordanţa legii răspunderii ministeriale cu prevederile art. 108 din Constituţia României, întrucât legea reglementa numai răspunderea politică a membrilor Guvernului, iar nu şi răspunderea de ordin penal şi civil, stabilind prevederi şi dispoziţii concrete în acest sens. Curtea Constituţională, prin Decizia nr.93/1999, a respins obiecţia de neconstituţionalitate, dar în anul 2002 a fost adoptată Legea nr.253 din 29 aprilie 2002, prin care au fost aduse îmbunătăţiri actului normativ menţionat.
În forma sa actuală, legea prevede că atât Guvernul cât şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să-şi îndeplinească mandatul cu respectarea Constituţiei şi a legilor ţării, precum şi a Programului de guvernare acceptat de Parlament. Din punct de vedere politic, Guvernul răspunde în faţa Parlamentului, membrii guvernului fiind solidari pentru activitatea desfăşurată şi răspunzând pentru aceasta. Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea sa ca urmare a retragerii încrederii acordate de Parlament prin adoptarea unei moţiuni de cenzură[3].
Legea prevede că intră sub incidenţa prevederilor sale faptele săvârşite de membrii guvernului în exerciţiul funcţiilor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni. Sunt considerate ca infracţiuni, printre altele, prezentarea cu rea credinţă de date inexacte cu privire la activitatea guvernului sau unui minister, refuzul nejustificat de a prezenta informaţiile şi documentele cerute în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu, de natură sa aducă atingere drepturilor omului.
La dezbaterea parlamentară, cel în cauză ar dreptul să-şi prezinte punctul de vedere cu privire la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal. Urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar judecata de către Curtea Supremă de Justiţie. În cazul în care s-a cerut urmărirea penală împotriva unui membru al Guvernului, preşedintele României poate dispune suspendarea acestuia din funcţie. Membrul Guvernului condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă va fi demis din funcţie de preşedintele României, la propunerea primului ministru.
106Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României. Comentată şi adnotată, pag.322.
[2] Monitorul Oficial al României, An XI, nr.300, Partea I, Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, luni 28 iunie 1999
[3] A se vedea: Elena Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Drept constituţional şi instituţii politice, Caiet de seminarii, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag.144 şi literatura citată.