Regimul parlamentar acordă o însemnătate considerabilă Parlamentului, care devine de fapt adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul - condus de un prim ministru eficient şi cu largi puteri - este obligat să dea socoteală Parlamentului, care îi poate retrage oricând încrederea fără prea mari dificultăţi, în condiţiile în care apreciază că nu-şi îndeplineşte mandatul. Preşedintele republicii este, în asemenea condiţii, o figură mai mult decorativă, având atribuţii de reprezentare şi protocol, un rol politic minor, ce este depăşit - de departe - de poziţia proeminentă a primului ministru. Preşedintele republicii poate acţiona însă cu succes în situaţii de criză, în care el este de fapt cel ce va conferi mandatul viitorului premier; o asemenea opţiune însă nu poate fi făcută nici ea discreţionar, deoarece preşedintele va recurge la o anumită nominalizare numai după ce va avea girul forţelor politice şi se va confrunta cu acestea[1]. După cum remarcă profesorul Tudor Drăganu, "simplul fapt că o ţară are un parlament nu este suficient pentru a se putea spune că ea şi-a însuşit regimul parlamentar, chiar dacă, prin Constituţie, adunării sau adunărilor legiuitoare li s-ar rezerva un rol important în viaţa politică... Fără îndoială, regimul parlamentar nu poate fi conceput în absenţa unui parlament. Numai că, pe lângă acest element, el presupune cu necesitate existenţa unui număr de trăsături suplimentare, cum sunt, în special: regula că şeful statului este nu raspunde din punct de vedere politic şi, deci, el «domneşte, dar nu guvernează»; cea potrivit căreia şeful statului are dreptul de a dizolva parlamentul; regula că guvernul răspunde din punct de vedere politic în faţa parlamentului atât pentru propriile sale acte, cât şi pentru cele ale şefului statului; cea în sensul căreia guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să demisioneze atunci când o pierde etc."[2].
Experienţa unor regimuri parlamentare europene dovedeşte că au existat în practică foarte multe situaţii în care noile guverne nu s-au putut forma şi în care ţări democratice şi cu bogate tradiţii parlamentare au fost lipsite, practic, de un mecanism eficient de guvernare. Experienţa celei de a III-a, dar mai ales a celei de a IV-a Republici franceze este ilustrativă în această privinţă şi a fost considerată - după cum se arată în lucrarea de faţă - ca un argument peremptoriu în trecerea de la regimul parlamentar la regimul semi-prezidenţial.
În ceea ce priveşte relaţia dintre republică şi monarhie, ca regimuri politice, este necesar să precizăm că în actualele condiţii istorice, când republicile pot fi prezidenţiale, semiprezidenţiale sau parlamentare, monarhia este numai de un singur fel: monarhie constituţională. Epoca monarhiilor absolute, a abuzului de putere, a monarhilor judecaţi şi detronaţi, a revoluţiilor sângeroase, a fost depăşită de mult prin adaptarea instituţiei monarhiei la condiţiile societăţii moderne. În ţările - desigur, puţine la număr - în care fiinţează regimul monarhic, acesta este în realitate un regim monarhic constituţional, al cărui principiu fundamental este acela că Regele nu se amestecă în politică, ci rămâne esenţialmente un simbol al statului. Respectul şi consideraţia de care se bucură regina Marii Britanii reprezintă un fenomen bazat pe tradiţiile societăţii britanice, în care primul ministru este acela care exercită practic atribuţiile fundamentale de guvernare. În ţări precum Danemarca, Olanda, Spania, Suedia, Norvegia etc., monarhia păstrează aceleaşi virtuţi simbolice, neimplicându-se în mod direct în politică şi păstrând în general prerogativele care revin preşedintelui de republică în cadrul republicilor parlamentare. Evident, singura deosebire este aceea că în cadrul republicii parlamentare preşedintele este ales de către Parlament, fireşte, şi nu de către electorat, în timp ce monarhia îşi păstrează caracterul său ereditar. În ce priveşte esenţa atribuţiilor, cu excepţia - desigur - a unor atribuţii de protocol şi reprezentare, care sunt mai puternice în statele monarhice, pe fond nu s-ar putea vorbi de o diferenţiere substanţială a funcţiilor pe care le îndeplineşte şeful statului.
[1] Ibidem, pag.124.
[2] Ibidem, pag.126.