Considerat ca fiind primul dintre regimurile politice, atât datorită faptului că S.U.A. - principala democraţie a lumii - practică cu succes de peste două secole acest regim, urmat de numeroase ţări, cât şi datorită faptului că el oferă o clară separaţie a puterilor între executiv, legislativ şi judiciar, regimul prezidenţial conferă un număr considerabil de atribuţii preşedintelui, dar acestea pot fi neutralizate şi corectate printr-o procedură ce poate permite transparenţa şi controlul opiniei publice, inclusiv tragerea la răspundere a şefului de stat în situaţia în care s-a îndepărtat de la mandatul ce i-a fost conferit[1]. Faptul că un preşedinte american a putut fi tras la răspundere în 1974, cum a fost cazul Watergate, demonstrează forţa şi vitalitatea democraţiei americane, bazată pe tradiţii, pe drepturile omului, dar şi pe un sistem eficient de guvernare, care permite şefului de stat să exercite un număr considerabil de responsabilităţi, dar numai cu condiţia de a le folosi corect şi în serviciul întregii naţiuni. "Mai mult, în regimul prezidenţial al Statelor Unite ale Americii de Nord, sistemul de frâne şi contragreutăţi operează uneori chiar în cadrul aceleiaşi puteri. Alcătuirea Congresului pe bază bicamerală nu mrăreşte numai ca prin crearea Senatului să se asigure o reprezentare paritară a statelor ce formează federaţia nord- americană ci, şi ca, fracţionându-se puterea legiuitoare, aceasta să nu fie concentrată în mâinile unei singure adunări care, neîmpărţindu-şi atribuţiile cu nimeni, ar putea dobândi un rol politic excesiv"[2].
Largile puteri care sunt conferite preşedintelui american nu afectează cu nimic realizarea întregului mecanism al instituţiilor democratice, deoarece însuşi preşedintele se află sub controlul Constituţiei şi nu poate acţiona decât în limitele prevederilor sale. Dacă au existat situaţii, în special în epoca postbelică, în care o serie de state care au adoptat din punct de vedere juridic sistemul american - de pildă Liberia - au cunoscut revolte, mişcări insurecţionale etc., aceasta se datoreşte nu ineficienţei sistemului prezidenţial de guvernare ca atare, ci faptului că nu s-au racordat corect toate instituţiile şi mecanismele statului la nivelul unui sistem democratic.
Aşa cum s-a arătat mai sus, preşedintele american dispune de numeroase puteri, dar el este ales în baza unei proceduri democratice şi cât se poate de eficiente de consultare a poporului, iar odată ales, nu este cu nimic în afara sistemului de responsabilităţi. Adoptarea şi aplicarea regimului prezidenţial, prin urmare, nu este atât de mult influenţată de tipul de atribuţii pe care le deţine preşedintele, de prerogativele mai mari sau mai mici ce aparţin acestuia, ci de modul în care se încadrează această putere - considerabilă, desigur - în mecanismul de control democratic. Sistemul prezidenţial permite, deci, o autentică şi considerabilă înfăptuire a aspiraţiilor democratice, dar numai cu condiţia ca el să fie raportat la un întreg sistem de norme şi mecanisme, de instituţii şi forme de control care să-i garanteze eficienţa şi stabilitatea. Eşecul instituţiei prezidenţiale într-o serie de foste state socialiste se datorează nu faptului că instituţia prezidenţială ca atare nu ar conţine elemente democratice, ci datorită împrejurării că ea nu se integra în mod armonios într-un sistem de control valabil pentru instituţiile statului - parlament, justiţie etc. - care erau de fapt subordonate puterii prezidenţiale. Reţinem, prin urmare, că regimul prezidenţial constituie o formă eficientă şi viabilă de organizare a puterilor ce decurg din constituţie, cu condiţia ca el să fie permanent raportat la un sistem de control şi de verificare a modului în care preşedintele îşi exercită prerogativele.
[1] Eduard Lambert, op.cit., pag.25.
[2] Alexandre Otetelişano, op.cit., pag.114.