Regimul semi-prezidenţial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului prezidenţial, dar şi de imperfecţiuni ale regimului parlamentar - la care ne vom referi în continuare. Între un sistem care acordă preşedintelui prerogative foarte largi şi un sistem care nu îi acordă deloc, regimul semi- prezidenţial imaginează o cale de mijloc, în care preşedintele ales de întregul popor devine un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă aparţine de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găseşte primul ministru. Aceasta reprezintă, de fapt, prima şi cea mai importantă deosebire între regimul semi- prezidenţial şi cel prezidenţial, deoarece în regimurile prezidenţiale preşedintele este totodată şeful puterii executive. Ca element comun între regimurile prezidenţiale şi cele semi- prezidenţiale este posibilitatea de punere sub acuzaţie a preşedintelui în anumite situaţii grave dar, în timp ce în regimurile semi-prezidenţiale, în anumite situaţii cu totul specifice, preşedintele poate dizolva Parlamentul, acest lucru nu-l poate face niciodată preşedintele într-un sistem prezidenţial. Desigur, sunt şi unele puncte controversate, care nu respectă pe deplin această demarcaţie de puteri. Aşa, de pildă, în regimurile semi- prezidenţiale preşedintele republicii prezidează Consiliul de Miniştri, fie de regulă cum este în Franţa, fie numai în anumite situaţii. Implicarea sa directă în viaţa politică nu este posibilă în regimurile semi- prezidenţiale unde, deşi preşedintele este ales prin vot direct, cu sprijinul unui partid sau anumitor partide, el nu poate desfăşura o activitate politică, deoarece prin definiţie el trebuie să adopte o poziţie echidistantă faţă de diferitele forţe politice care participă la competiţia pentru guvernare.
Atât în regimul prezidenţial, cât şi în regimul semi-prezidenţial, preşedintele nu are iniţiativă legislativă, dar el poate opri adoptarea unor proiecte de legi şi să dispună trimiterea lor pentru o nouă discutare Camerei (sau Camerelor), în scopul reexaminării proiectului pe care nu îl acceptă.
Atribuţiile de politică externă sau cele privind funcţiile militare sunt, în general, aceleaşi. La fel şi cunoscutele prerogative ce privesc amnistia şi graţierea care, în sistemul anumitor constituţii, solicită şi un aviz din partea Ministerului Justiţiei. Exemplul clasic al regimului semi-prezidenţial îl constituie regimul politic francez[1], căruia i se acordă un loc important în lucrarea de faţă. De remarcat este însă faptul că acest regim, chiar criticat la timpul respectiv de o serie de oameni politici şi specialişti în dreptul constituţional, şi-a dovedit totuşi valabilitatea, în special în acele condiţii în care preşedintele francez aparţinea unei tendinţe politice iar primul ministru unei alte tendinţe, situaţie care în loc să blocheze - cum ar fi fost de aşteptat - procesul de guvernare, a contribuit tocmai, dimpotrivă, în mod fericit, la o corectă şi eficientă funcţionare a instituţiilor politice.
[1] Al.Otetelişano, op.cit., pag.121.