Regimurile politice au fost definite în literatura de specialitate ca reprezentând anumite modalităţi prin care puterea politică este organizată într-o ţară determinată. Într-o altă concepţie, regimul politic însumează însuşi modul de organizare şi de funcţionare a mecanismelor prin care se înfăptuieşte puterea politică, în strânsă legătură cu situaţia drepturilor şi libertăţilor democratice[1].
În opinia autorilor francezi, noţiunea de regim politic este o noţiune complexă, care face apel la regulile de organizare şi de funcţionare a instituţiilor constituţionale, la sistemul de partide, la practica vieţii politice, precum şi la ideologie şi la moravurile politice. Esenţiale în această privinţă ar fi, potrivit unor autori, raporturile dintre forţele politice care se stabilesc în procesul guvernării între guvernanţi şi guvernaţi, dar şi relaţiile care se stabilesc între înseşi instituţiile politice care fac parte dintr-un anumit sistem politic[2].
Existenţa sistemului politic reprezintă în zilele noastre o necesitate, deoarece prin sistemul politic se înfăptuieşte practic posibilitatea cetăţenilor de a decide, în cunoştinţă de cauză, asupra posibilelor orientări ale întregii activităţi a organelor statului; prin acest sistem sunt definite şi consacrate instituţiile care le asigură drepturile şi libertăţile, inclusiv mecanismele la care pot recurge în situaţiile în care acestea ar fi nesocotite sau încălcate. Desemnarea regimurilor politice îşi găseşte fundamentul într-o anumită opţiune la care cetăţenii recurg. După expresia lui Julien Freund, "un regim se naşte dintr-o alegere politică şi nu valorează decât prin această alegere"[3].
În ceea ce priveşte relaţia dintre regimul politic şi regimul constituţional,
aceasta poate fi înţeleasă foarte bine deoarece orice societate politică, prin însuşi faptul că implică o sferă publică de relaţii, este o societate politică. Indiferent de regimul pe care o asemenea societate l-ar avea - tribal, patriarhal, patrimonial sau etatic - ea trebuie să accepte în mod necesar anumite cutume, anumite principii, precum şi anumite reguli, care îi orientează activitatea politică într-un anumit sens, determinând însăşi natura regimului[4]. În opinia lui Julien Freund orice colectivitate politică comportă, prin însăşi natura sa, o constituţie chemată să reglementeze forma puterii, principiile succesiunii, raporturile între membrii colectivităţii şi autorităţi[5]. Constituţia poate să consiste chiar din norme acceptate tacit şi sancţionate prin tradiţie, dar şi din înţelegeri explicite, înscrise în texte cu valoare de autoritate şi promulgate la cel mai înalt nivel al statului. Într-un sens larg, deci, ideea de constituţie, concepută ca organizare politică, este aceeaşi pentru toate tipurile de regimuri, indiferent dacă este posibil sau nu a se face o distincţie absolută între ele, cum s-ar putea efectua o demarcaţie, mai uşor, între sistemul patriarhal şi imperiu, sau între democraţie şi tiranie.
Este, desigur, în afară de orice dubiu că legea fundamentală a statului -
Constituţia - va reflecta în cel mai înalt grad tipul de structuri şi mecanisme politice, legalizând într-o formă sau alta mcanismele de exercitare a puterii. Un regim politic autarhic şi antidemocratic va avea, fireşte, o constituţie ce va restrânge drepturile şi libertăţile democratice, exagerând în acelaşi timp rolul autorităţilor şi stabilind prea puţine posibilităţi de control de către cetăţeni a activităţii acestora, sau chiar deloc. Pe de altă parte, după cum observă profesorul Tudor Drăganu, "este posibil ca o constituţie, fără să fie autoritară, să garanteze juridic şi material doar un număr restrâns de drepturi din ansamblul celor considerate astăzi de comunitatea internaţională ca fiind inerente naturii umane. Faptul că o asemenea constituţie este strict aplicată de parlamentul şi de celelalte organe ale statului respectiv nu este suficient pentru a se putea spune că ne găsim în parametrii statului de drept"[6].
Un regim politic pe deplin democratic şi ataşat realmente ideii statului de drept se va reflecta însă într-o largă paletă de garanţii constituţionale, în mecanisme sigure şi eficiente de garantare a drepturilor omului. Printre acestea se vor număra un sistem de instituţii chemate să asigure preeminenţa participării cetăţenilor la conducere, dreptul acestora de a-şi spune cuvântul în problemele fundamentale ale statului, de a-şi alege şi de a-şi demite reprezentanţii, precum şi de a contribui în mod activ la toate formele şi treptele prin care se exercită puterea[7]. Desigur, fiecare ţară are tradiţiile şi experienţa ei, ceea ce face ca anumite mecanisme aplicabile şi eficiente într-o anumită ţară să nu poată fi întotdeauna aplicate cu succes şi transpuse în alte ţări. Există, însă, cu toate acestea, un nucleu fundamental de principii democratice, a căror aplicare în viaţa de stat şi a căror respectare fermă de către autorităţi, precum şi de către cetăţeni poate contribui în mod indiscutabil la asigurarea eficienţei unui anumit sistem politic. Dincolo de deosebirile de detaliu, care marchează trăsăturile specifice, elementele fundamentale care ţin de orientarea sistemului, ideile forţă care guvernează astăzi societăţile democratice reprezintă punctele necesare, indispensabile oricărei orientări a sistemului constituţional, în concordanţă atât cu realităţile unei epoci în schimbare, cât şi cu tradiţiile democratice care s-au păstrat şi perpetuat în lumea de azi.
Rezultă, deci, că între regimul politic şi regimul constituţional există o strânsă relaţie ce va
îmbrăca forme şi conotaţii diferite, după cum va fi conceput regimul politic, ca un regim autoritar, axat pe forţa puterii publice, ca un regim democratic, larg, în care vor fi respectate la maximum drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ori ca un regim intermediar, în care drepturile cetăţenilor vor fi împletite cu drepturile autorităţilor, ce se vor afla permanent sub controlul opiniei publice[8].
În literatura de specialitate, vorbindu-se despre regimurile politice, se avansează numeroase clasificări. Astfel, se vorbeşte de regimuri democratice şi regimuri nedemocratice, de regimuri autoritare şi regimuri autocratice, de regimuri coloniale, constituţionale şi regimuri fasciste, de regimuri marionetă, regimuri militare, regimuri parlamentare, prezidenţiale etc.
În opinia noastră, urmează a fi reţinute ca tipuri de regimuri politice în primul rând regimurile democratice şi regimurile autoritare. O asemenea clasificare ar trebui luată în considerare în primul rând deoarece vizează înseşi modalităţile de exerciţiu ale puterii politice. Regimurile democratice pot fi, la rândul lor, clasificate în regimuri parlamentare, prezidenţiale, reprezentative şi semiprezidenţiale, iar regimurile autoritare în regimuri autocratice, în regimuri militare, regimuri de tip corporatist etc.
Regimurile constituţionale, ca o categorie aparte sau ca un subsistem al regimurilor politice, au în vedere numai modalităţile prin care regimul politic se reflectă în sistemul constituţional. Este posibil să ne imaginăm un regim politic dictatorial, care să nu aibă nici un fel de constituţie, la fel de bine cum ne putem imagina un regim politic parlamentar, cum este Marea Britanie, care să nu aibă o constituţie scrisă. Prin urmare, suprapunerea celor două categorii analizate este doar relativă, esenţial fiind - după cum am mai arătat - mecanismul de exercitare a puterii, raporturile dintre forţele politice şi sistemul prin care se asigură drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
[1] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.17; Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii
[2] Philippe Ardant, Institutions politiques et Droit constitutionnel, 8e edition, L.G.D.J., Paris, 1996,
p.221.
[3] Julien Freund, op.cit., p.261
[4] Ibidem, p.331.
[5] Ibidem, p.338.
[6] Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1992, p.8-9.
[7] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat, vol.I, pag.141 şi urm.
[8] Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Editura "Galeriile J.L.Calderon", Bucureşti, 1994, pag.169.