Constituţia prevede un sistem de legături între Guvern şi Parlament, care acţionează în ambele sensuri. Guvernul, ca şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar, este obligat să prezinte informaţiile şi documentele pe care le solicită Camera Deputaţilor şi Senatul, ori comisiile parlamentare[1]. În afară de aceasta, deputaţii sau senatorii pot cere, prin intermediul preşedinţilor Camerei din care fac parte, ca Guvernul de la organele centrale ale administraţiei de stat, orice acte sau dosare, precum şi alte informaţii utile pentru activitatea lor. În cazul în care o iniţiativă legislativă presupune modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale, solicitarea informării este absolut necesară. Constituţia prevede că membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, participarea lor fiind obligatorie numai dacă li se solicită prezenţa.
Un mijloc pe care îl au parlamentarii pentru a se informa în mod public asupra stadiului soluţionării unor anumite probleme îl constituie procedura întrebărilor şi interpelărilor[2].
Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul înţelege să comunice acte şi informaţii care i-au fost solicitate sau dacă are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată. Întrebările sunt adresate verbal, fie Guvernului în totalitatea sa fie unui anumit membru al Guvernului. În aceeaşi şedinţă, sau dacă nu este posibil la o şedinţă următoare a Camerei Deputaţilor sau Senatului, urmează să se dea răspuns întrebărilor formulate.
Procedura interpelărilor este ceva mai complicată şi implică un text scris. Ea constă într-o cerere scrisă adresată Guvernului, prin care se solicită explicaţii asupra politicii sale, în probleme interne sau externe. Interpelările se înscriu în ordinea prezentării lor într-un registru special şi se afişează în sala de şedinţe. La Camera Deputaţilor interpelările se fac numai în numele grupurilor parlamentare, în timp ce la Senat ele se fac individual, în numele senatorilor. În şedinţa consacrată susţinerii şi dezbaterii interpelărilor, se dă cuvântul mai întâi interpelatorului şi apoi reprezentantului Guvernului sau ministerului. Există însă - soluţie consacrată şi în dreptul parlamentar comparat - şi posibilitatea adoptării unei moţiuni, prin care una sau alta dintre cele două Camere, pe baza dezbaterilor purtate, îşi exprimă poziţia în legătură cu problema care a făcut obiectul interpelării.
Printre modalităţile cele mai importante de care dispune Parlamentul de a acţiona în raporturile sale cu Guvernul se numără moţiunea de cenzură. Aceasta poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, trebuind să fie comunicată Guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată, în şedinţa comună a celor două Camere. În cazul în care a fost adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, se consideră că încrederea Guvernului a fost retrasă. Dacă moţiunea de cenzură a fost însă respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia o nouă moţiune de cenzură în cadrul aceleiaşi sesiuni.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României din 1991, există şi posibilitatea angajării răspunderii Guvernului, în cazul în care acesta apreciază că este necesar să-şi angajeze direct răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, reunite în şedinţă comună, în legătură cu un program, o declaraţie de politică generală su un proiect de lege. În legătură cu programul prezentat de Guvern sau proiectul de lege, poate fi introdusă o moţiune de cenzură în termen de 3 zile de la prezentarea lor. Dacă moţiunea de cenzură este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, Guvernul este considerat demis. În cazul în care nu s-a întrunit majoritatea cerută, proiectul de lege se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern.
[1] A se vedea, în special, Cristian Ionescu, Studii de drept constituţional, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.171, 184; Ion Rusu, Regimul politic românesc, Editura BREN, Bucureşti, 2000, pg.140.
[2] Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică parlamentară, vol.I, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.141.