In viaţa politică britanică partidele au un rol foarte important, deşi modalităţile lor de acţiune, în special pe plan parlamentar, sunt diferite de cele cunoscute în celelalte ţări. In Anglia, partidele politice îşi au originea în timpul domniei lui Carol al II-lea, deşi şi mai înainte existaseră anumite deosebiri în cadrul Parlamentului între cei care preferau o singură biserică naţională, instituţionalizată, şi cei care atacau biserica naţională instituită, datorită mai ales unor afinităţi cu catolicismul roman. Cu toate acestea, ambele grupări susţineau suveranitatea Parlamentului faţă de pretenţia religiei de a-şi trage legitimitatea dintr-un drept divin. După recunoaşterea suveranităţii Parlamentului a apărut diviziunea între "conservatori" (tories) şi "liberali" (whigs). Conservatorii au fost acuzaţi de a avea legături secrete cu biserica catolică. Ei se opuseseră deschis, în 1678, unui proiect de lege care viza excluderea lui James al II-lea de la tronul Angliei. Distincţia între partide se referea însă nu numai la motive religioase, dar şi la modalităţile diferitelor grupuri parlamentare de a acţiona. Pe atunci, în fapt, nici nu existau distincţii clare între liberali şi conservatori în toate problemele, şi nici forme de organizare a partidelor pe deplin stabilite. Partidele existau numai în Parlament; ele nu aveau o bază teritorială şi nici nu se bucurau de o extindere la nivelul întregii ţări.
Odată cu extinderea partidelor la nivelul ţării s-au cristalizat mai bine şi diferenţele între partide şi programele lor politice. Dezvoltarea presei şi a mijloacelor de comunicaţie a sporit interesul pentru politică. Asociaţiile care s-au dezvoltat în diferite regiuni ale Marii Britanii s-au transformat mai târziu în asociaţii locale ale partidelor. S-a constituit, astfel, Uniunea Asociaţiilor naţionale conservatoare şi constituţionale, în 1867, şi Federaţia Naţională Liberală, în 1877. Concomitent au apărut lideri de partid care depindeau mai mult de loialităţile personale decât de principii politice şi programe. Lideri ca Gladstone şi Disraeli au iniţiat campanii electorale proprii în care îşi explicau opţiunile politice. Partidul Liberal îşi are originile în creşterea numărului sindicatelor şi organizaţiilor socialiste. Premergătoarele acestui partid au fost Federaţia social-democrată (1881), Societatea fabienilor (1883) şi Partidul independent al muncii (1893), denumirea de partid laburist fiind adoptată la un congres ce a avut loc în 1906. In 1918 partidul laburist a fost transformat dintr-o federaţie de societăţi afiliate, într-o organizaţie naţională cu propriile sale ramuri.
"Sistemul celor două partide, întrerupt prin apariţia, în ultima parte a secolului al XlX-lea, a Partidului Laburist, s-a reconstituit în mod lent prin descreşterea progresivă, în special în cursul unei perioade cuprinse între cele două războaie mondiale, care a fost o perioadă de tripartidism, a influenţei unuia dintre partidele în prezenţă". Acest fapt se explică, potrivit
analiştilor, datorită sistemului electoral britanic majoritar cu un singur tur de scrutin şi elementului, deja subliniat, al sprijinului sindicatelor[1].
Fiecare dintre cele două principale partide sunt interesate mai ales să câştige alegerile,
preocupându-se în mod prioritar de campaniile electorale şi apoi de promovarea propriului program pe calea activităţii parlamentare. Între ele există deosebiri în ce priveşte organizarea, datorate mai ales faptului că Partidul Conservator s-a format odată cu parlamentul, în timp ce Partidul Laburist cuprindea iniţial grupuri de presiune extraparlamentare ce aveau drept scop să obţină o reprezentare parlamentară. Cea mai mare dificultate pentru partide este să-şi asigure sprijinul ţării fără a sacrifica flexibilitatea acţiunilor lor în cadrul Parlamentului. Partidele cuprind de regulă trei mari structuri: nivelul organizaţiilor, nivelul conducerii şi nivelul parlamentar. În ambele partide un rol foarte important îl ocupă liderul care, în condiţiile în care partidul respectiv reuşeşte în alegeri, devine automat şi primul ministru al Marii Britanii.
Instituţia "liderului politic" sau a "liderului naţional" (această din urmă formulare fiind improprie) este de origine britanică, neavându-şi corespondentul în alte sisteme constituţionale. Din examinarea unei sinteze elaborată de Uniunea Parlamentară rezultă că următoarele ţări cunosc instituţia liderului politic, existând obligaţia desemnării automate ca şef al guvernului a conducătorului formaţiunii majoritare: Australia, Bangladesh, Canada, Fiji, India, Malaesia, Noua Zeelandă, Republica Sud Africană, Sri Lanka. În Norvegia şi Austria, fără a exista instituţia liderului politic, există obligaţia desemnării automate ca prim ministru a şefului partidului majoritar.
În ţările care aplică sistemul de drept britanic este recunoscută şi legiferată o anumită polarizare a forţelor "guvern" şi "opoziţie", conducătorul opoziţiei fiind retribuit cu o diurnă fixă, având un statut oficial şi trebuind să fie consultat în anumite probleme. El este şeful "cabinetului fantomă" (contra- guvern) care, în situaţia succesului în alegeri al partidului său, devine guvern al ţării.
Liderul Partidului Conservator este ales, cu începere din 1965, de către reuniunea deputaţilor conservatori. El trebuie să întrunească 15% mai mult din voturi decât contracandidatul său cel mai apropiat. În iulie 1965, când Alec Douglas-Home s-a retras din funcţia de lider al Partidului Conservator, acest post s-a disputat între Edward Heath, Reginald Maulding şi Enoch Powell, care au întrunit respectiv 150, 133 şi 15 voturi. În consecinţă, s-a recurs la o nouă votare pe care a câştigat-o Heath, contracandidaţii săi retrăgându-se.
Dispunând de largi prerogative, liderul are dreptul să desemneze pe preşedintele partidului (care conduce oficiul central), să stabilească programul partidului şi politica sa în problemele curente. Liderul Partidului Conservator se găseşte într-o poziţie politică mai puternică decât liderul Partidului Laburist, care trebuie să fie confirmat anual de către parlamentarii care fac parte din acest partid. Structura Partidului Conservator cuprinde mai multe organisme, printre care un rol esenţial îl ocupă Adunarea parlamentară conservatoare, înfiinţată în octombrie 1922, cunoscută sub denumirea de "Comitetul 1922". Această Adunare a deputaţilor conservatori are un rol foarte important în viaţa partidului. Deşi liderul Partidului Conservator, odată ales, dispune de o foarte largă autonomie în exercitarea funcţiilor sale, au existat cazuri în care "Comitetul 1922", sub presiunea masei membrilor partidului, a provocat căderea unor lideri, ca de pildă Austen Chamberlain în 1922, Neville Chamberlain în 1940, Alec Douglas-Home în 1965 ş.a.
În Partidul Conservator britanic disciplina parlamentară este asigurată prin aşa numiţii "Whips" (termen intraductibil, care desemnează mai curând un "hăitaş" în cursul vânătorii sau, eventual, un "chestor" parlamentar, în accepţiunea noastră de astăzi, deşi atribuţiile nu se suprapun). Aceştia sunt conduşi de un "Chief Whip" şi au dreptul de a propune sancţiuni împotriva membrilor Partidului Conservator care se îndepărtează de la disciplina parlamentară. Asemenea sancţiuni s-au aplicat în timpul guvernării lui Margaret Thatcher unor deputaţi care au adoptat atitudini critice la adresa guvernului conservator sau au votat cu partidul advers.
În ceea ce priveşte Partidul Laburist, trebuie menţionat că aici atribuţiile liderului sunt ceva mai reduse şi nu există un sistem atât de ferm de asigurare a menţinerii unităţii grupului parlamentar ca în cazul conservatorilor. Cu toate acestea, Tony Blair a reuşit - datorită succesului obţinut în două alegeri consecutive - să dobândească o puternică autoritate în propriul său partid şi pe plan internaţional.
În legătură cu deosebirile politice între cele două partide se cuvine a fi subliniat faptul că Partidul conservator susţine îndeosebi autonomia organizaţiilor sale locale. Consiliul central este compus din lider, conducători ai partidului, parlamentari, reprezentanţi ai formaţiunilor locale, însumând astfel peste 5.500 persoane. El este însă prea mare pentru a adopta decizii şi, practic, activitatea partidului este condusă de Comitetul executiv al Uniunii Naţionale, care cuprinde 150 de membri, în frunte cu liderul. Acesta are - cum s-a arătat - un rol foarte important în conducerea activităţii politice. Partidul organizează conferinţe anuale la care participă membrii conferinţei naţionale şi reprezentanţi ai agenţiilor constituite pe plan local.
Partidul laburist a reprezentat, până în anul 1918, aşa cum s-a arătat, o federaţie cuprinzând mai multe organizaţii şi uniuni afiliate. În prezent, organele sale sunt Conferinţa anuală a partidului, la care participă circa 1.000 de delegaţi aleşi de organizaţiile afiliate, Comitetul executiv naţional, compus din 28 membri, liderul ales pe un an.
În legătură cu rolul partidelor[2] în viaţa societăţii britanice este cunoscut că ele îndeplinesc mai multe funcţii: organizează opinia publică, o educă, asigură o legătură politică între Parlament şi ţară, dau stabilitate şi coeziune Parlamentului, conferă consistenţă Guvernului, promovează stabilitatea guvernării şi asigură cele mai efective mijloace ale schimbării guvernelor. Au fost subliniate în literatura de specialitate şi unele dezavantaje ale sistemului celor două partide. Aşa, de pildă, s-a arătat că prin acest sistem s-a ajuns de fapt la eliminarea completă din Camera comunelor a "independenţilor", adică a parlamentarilor care nu doresc să se afilieze în mod formal nici unui partid. Acestei susţineri i sa răspuns că adesea "critica guvernului este mult mai eficientă prin intermediul unei opoziţii organizate pe baze de partid, decât printr-un număr de independenţi care nu sunt legaţi între ei"[3]. O altă critică ce s-a adus în literatura britanică de specialitate este şi aceea că sistemul celor două partide ar fi de natură să suprime individualitatea parlamentarilor, incluşi într-o formaţiune politică sau alta. S-a mai susţinut că datorită sistemului de partide, anumite probleme care nu interesează direct partidele politice riscă să fie neglijate, ca de pildă reforma legii căsătoriei, legile privind respectul zilei de duminică, regulamentele privind jocurile de noroc - pe care parlamentarii independenţi ar fi putut să le pună în discuţie şi să le promoveze cu mai multă eficienţă decât parlamentarii aparţinând unor anumite partide. S-a susţinut, de asemenea, că întărirea partidelor ar putea avea o ascendenţă a acestora asupra guvernelor conduse de partidele respective, imprimându-le un oarecare automatism în luarea hotărârilor. Un asemenea pericol nu există însă în Marea Britanie. Astfel, în 1945, când Harold Laski, preşedintele Comitetului naţional executiv al partidului laburist, a încercat să schiţeze anumite puncte pe care domnul Attlee urma să le promoveze în activitatea guvernamentală, el a fost refuzat. Cu toate acestea, în Australia, Partidul Muncii (mai exact conducerea acestuia) a avut o influenţă foarte mare în desemnarea cabinetului laburist.
Persistenţa sistemului celor două partide în Marea Britanie, în pofida acestor critici, se datoreşte faptului că un asemenea sistem se dovedeşte a fi cel mai potrivit pentru societatea britanică. Scopul fiecărei alegeri generale este de a confirma sau de a schimba guvernul. "Aceasta este forma de democraţie pe care englezii o preferă pentru că ea le permite să exercite deplina suveranitate la fiecare cinci ani, chiar dacă compunerea legislaturii nu poate să reflecte în mod precis diferitele lor puncte de vedere"[4]. Disputa politică se polarizează în felul acesta în competiţia celor doi mari actori - guvernul şi opoziţia -, partidele mici neavând şanse şi fiind obligate, în final, să se ralieze uneia sau alteia din cele două părţi.
Popularitatea sistemului celor două partide se datoreşte faptului că în Marea Britanie domneşte convingerea că un asemenea sistem dă stabilitate guvernului democratic, delimitând în mod clar responsabilităţile politice. In ţările în care există mai multe partide, alinierile se produc după ce se publică rezultatul alegerilor şi încep jocurile politice de influenţă. Dar în Marea Britanie, votând pentru un partid, electoratul alege nu numai guvernul, ci indică în acelaşi timp şi marile linii politice pe care doreşte ca acesta să le urmeze. In felul acesta, "poporul participă la exerciţiul puterii mai direct decât în multe alte ţări unde sistemul electoral produce o legislatură reprezentând pe departe, cu mai multă acurateţe, opinia publică decât Parlamentul britanic"[5].
Un alt autor britanic apreciază că "diferenţele între partide sunt suficiente pentru a menţine solidaritatea de bază a loialităţii electorale a partidului, şi suficient de puternice pentru a face ca fiecare partid să critice programul oponenţilor săi care sunt la conducere. În acelaşi timp, sprijinul electoratului faţă de partide este suficient de echililbrat, existând un număr suficient de votanţi care pot oscila astfel ca să facă guvernul conştient de riscurile unei înfrângeri electorale"[6].
Aşa cum s-a arătat mai sus, un rol esenţial al activităţii partidelor politice revine activităţii parlamentare, acesta fiind de fapt câmpul predilect de acţiune a partidelor politice. Prin aceasta se dă o orientare concretă activităţii partidelor, făcându-se ca ea să se reflecte în actele normative ce se adoptă în direcţiile majore de orientare a politicii ţării. Sistemul britanic de partide este, prin urmare, unul dintre sistemele cele mai strâns legate de activitatea parlamentară, permiţând partidelor - ca factori politici capabili să polarizeze convingerile alegătorilor - să-şi regăsească activitatea în mod direct în câmpul legislativului, domeniu în care partidele îşi pot manifesta pe deplin personalitatea, individualitatea şi exprima convingerile.
[1] Pierre Pactet, op.cit., pag.165. Menţionăm că actualul Partid liberal-democrat - al treilea partid ca importanţă în viaţa politică a Marii Britanii - a fost constituit în 1988 din fuziunea Partidului liberal (constituit în 1850) cu Partidul social- democrat (înfiinţat în 1981).
[2] J.Harvey, L.Bather, op.cit., pag.130.
[3] Idem, pag.135.
[4] Idem, pag.138.
[5] Idem, pag.141.
[6] R.M.Punnett, op.cit., pag.409-410.