Spania are o istorie îndepărtată. Incă de timpuriu, culturi neolitice originale s-au dezvoltat în această ţară. Iberii au fost primii locuitori ai peninsulei căreia i s-a atribuit numele lor. Printre popoarele care s-au succedat în această zonă a Europei se numără tartesienii, fenicienii, cartaginezii şi în cele din urmă romanii.
În perioada Evului Mediu, în peninsula Iberică s-au perindat diverse popoare barbare, venite din Europa Centrală şi Asia. Se remarcă regatul Vizigoţilor, care cuprindea o bună parte din peninsula Iberică şi care a ajuns la apogeu spre anii 500.
Începând din anul 711 - când arabii pătrund în peninsulă - începe o lungă perioadă de confruntări între creştini şi musulmani. Într-o primă perioadă (711-1492) musulmanii cuceresc aproape întreaga peninsulă Iberică şi înfiinţează califatul Cordobei. Dominaţia musulmană a avut nu numai un impact negativ, ci şi unul pozitiv; ea a contribuit şi la îmbogăţirea culturii spaniole, şi la dezvoltarea tehnicilor de cultivare a pământului. Califatele au construit biblioteci şi au favorizat răspândirea culturii.
Între anii 718 şi 1492 a urmat „Reconquista, recucerirea peninsulei şi în cele din urmă edificarea unui stat centralizat.
În 1137 Aragonul şi Catalonia se unesc, iar în 1230 se produce unirea dintre Castilla şi Leon. Căsătoria dintre Isabella de Castilla şi Ferdinand al II-lea Aragon, în 1469, contribuie la unificarea ţării. Din perioada domniei lor datează înfiinţarea inchiziţiei spaniole. În 1515 regatul Navarrei se adaugă posesiunilor deţinute de cei doi suverani.
După descoperirea Americii, urmează o perioadă de expansiune colonială în „lumea nouă", Spania şi Portugalia împărţindu-şi teritoriile din această parte a lumii, în 1494 prin Tratatul de la Tordesillas. Puterea Spaniei ajunge la apogeu în secolul XVI, sub domnia lui Carol Quintul şi apoi a fiului său Filip. Carol Quintul avea obiceiul să spună că în imperiul său „soarele nu apune niciodată", referindu-se la faptul că Spania domina teritorii situate pe continente diferite. Spania îşi extinde dominaţia şi influenţa în Europa, dar puterea sa începe să decadă în secolul XVIII.
Iniţial Spania adoptă o poziţie de reţinere faţă de revoluţia franceză, ceea ce a dus la un război cu Franţa revoluţionară. Refuzând să adopte o poziţie în conflictul dintre Carol al IV-lea şi Ferdinand al VII- lea (tată şi fiu), care îşi disputau tronul Spaniei, Napoleon transformă Spania într-un regat vasal, instaurându-l la conducerea ţării pe fratele său Joseph Bonaparte. La 18 martie 1812 a fost elaborată o Constituţie[1], care va fi abolită după restauraţie, ca urmare a unui lung război în care spaniolii s-au ridicat împotriva prezenţei trupelor franceze. Acestea se retrag şi Joseph Bonaparte abandonează tronul, Ferdinand al VII-lea fiind reinstaurat în 1814.
Ferdinand al VII-lea, confruntat cu mai multe răscoale populare, este constrâns să proclame o Constituţie, pe care nu o va respecta. Totodată, el restabileşte inchiziţia, persecutând pe oamenii cu vederi liberale. Ca urmare a mai multor mişcări militare, regele este nevoit totuşi să restabilească Constituţia. Cu sprijinul monarhiei franceze restaurate, Ferdinand al VII-lea îşi va recăpăta însă puterile absolute şi va instaura o perioadă de conducere autoritară.
Moartea lui Ferdinand al VII-lea a provocat o criză dinastică şi apoi un război civil între partizanii reginei Isabella a II-a şi „carlişti", partizanii lui Don Carlos şi ai absolutismului, conflictul soldându-se cu înfrângerea carliştilor. Domnia reginei Isabela nu s-a dovedit a fi cu nimic mai bună şi atunci, în 1868 generalul Juan Prim declanşează o revoltă care o determină pe regina Isabela să se autoexileze în
1 Constituţia din 1812 fusese promulgată de Cortesurile generale de la Cadiz şi denumită în mod popular "La Pepa", deoarece fusese adoptată în ziua de Sf.Ioseph (denumit popular Pepe). Din 1812 Spania a mai avut cu totul peste şapte constituţii, inclusiv cea actuală.
Franţa în acelaşi an, dar ea nu va abdica decât în 1870. Ca urmare a refuzului ducelui Amedeu de Savoia de a prelua tronul, republica va fi proclamată la 11 februarie 1873378.
Regimul republican va fi de scurtă durată, deoarece în 1874 dinastia bourbonilor va fi restaurată în persoana lui Alphons al XlI-lea, fiul Isabelei, instaurându-se un regim constituţional (1876).
In prima jumătate a secolului XX regimul din Spania este relativ stabil, dar ca urmare a loviturii de stat din 13 septembrie 1923 se instaurează dictatura generalului Miguel Primo de Rivera. Regimul său eşuează ca urmare a crizei economice, persistenţei problemei agrare şi nemulţumirii spaniolilor faţă de instaurarea dictaturii. Primo de Rivera pleacă din ţară în 1930, iar regele Alphonse al XlI-lea în 1931. In consecinţă este proclamată cea de a doua republică spaniolă (1931), care adoptă o constituţie liberală, instaurează votul universal şi ia măsuri în favoarea ţăranilor, fermierilor, favorizând autonomia catalană şi bască. Sunt abolite titlurile nobiliare, iar puterile clerului şi ale armatei sunt diminuate[2]. Manuel Azania devine prim ministru al Guvernului între 1931 şi 1933, conducător al Frontului popular în 1936 iar preşedinte al republicii în acelaşi an.
Perioada care urmează este o perioadă de crize politice, caracterizate prin greve, răpiri, asasinarea unor personalităţi politice şi destrămarea autorităţii de stat. In iulie 1936 generalii Emilio Mola şi Francisco Franco organizează o revoltă militară naţionalistă, care marchează începutul războiului civil. Războiul civil se desfăşoară între iulie 1936 şi aprilie 1939, încheindu-se prin înfrângerea republicanilor şi stabilirea dictaturii generalului Francisco Franco. In timpul războiului civil, Germania şi Italia sprijină forţele generalului Franco, în timp ce Uniunea Sovietică sprijinea regimul republican, favorizând întărirea forţelor de stânga. Franţa şi Marea Britanie nu au participat direct la conflict.
Perioada 1939-1975 este perioada dominaţiei generalului Franco, care treptat abandonează ideologia fascizantă în favoarea unei viziuni despre putere de tip autoritar şi conservator. Catolicismul este recunoscut ca religie de stat. Din aprilie 1937 falanga spaniolă devine Partid unic. Intre 1939 şi 1944, regimul franchist iniţiază acţiuni represive împotriva opozanţilor săi. In timpul celui de al doilea război mondial Franco trimite iniţial trupe pe frontul de răsărit, pe care le retrage, revenind la neutralitate.
După terminarea celui de al doilea război mondial, Spania se găseşte într-o anumită perioadă de izolare datorită regimului său politic şi relaţiilor cu fostele Puteri ale Axei. Cu toate acestea, războiul rece îi permite generalului Franco să beneficieze de prevederile Planului Marshall, în 1950, iar în 1956 Spania devine membră a ONU. De menţionat că încă din 1942 Franco restabilise Cortesurile, iar la 31 martie 1947 promulgase „Legea cu privire la succesiune", prin care Spania era proclamată monarhie, dar persoana monarhului urma să fie desemnată la moartea generalului Franco.
Ca urmare a grevelor şi manifestaţiilor ce au loc în anii următori, generalul Franco elaborează chiar o strategie de transferare a puterii. El cedează, în 1974, funcţiile de şef al statului prinţului Juan Carlos, pe care Franco îl desemnează succesorul său. Juan Carlos va fi încoronat rege al Spaniei şi va desfăşura o activitate importantă pe linia orientării Spaniei spre democraţie şi modernizare. El a reuşit să împiedice o lovitură de stat în 1981 şi a câştigat cu timpul un prestigiu de monarh democrat, promotor al valorilor europene. De altfel, Spania devine membră a NATO în 1982 şi membră a Uniunii Europene în 1986.
La 11 martie 2004 Spania este zguduită de mai multe atentate teroriste, care au avut loc la Madrid. In aceste atentate şi-au găsit moartea 191 de persoane, iar 1500 au fost rănite. Aceste atentate au fost comparate de spanioli cu atentatul comis de Al Qaida la 11 septembrie 2001 la World Trade Center.
Declaraţiile fostului prim ministru Jose Maria Aznar făcute imediat după atentatul terorist, potrivit cărora responsabilitatea atentatelor ar fi aparţinut mişcării separatiste ETA este dezminţită de fapte. Afirmaţia fostului prim ministru, considerată „pro causa", este criticată de spanioli după ce mijloacele de informare au demonstrat că ascunderea faptelor privind adevăratul vinovat (Al Qaida) fusese făcută spre a ascunde spaniolilor adevăratele cauze ale atentatului. Evenimentul are un efect nefast asupra carierei omului politic spaniol.
Alegerile ce se desfăşoară la câteva zile după atentat duc la înfrângerea partidului lui Jose Maria
Aznar şi la victoria socialiştilor conduşi de Luis Rodriguez Zapatera, care devine prim ministru.
378Inspirată de către Canovas, Constituţia din 1876 consacră inviolabilitatea persoanei Regelui şi puterea legislativă a Cortesurilor alese iniţial prin vot censitar.
379Constituţia din 9 decembrie 1931 cuprinde 9 titluri şi 123 articole. Ea consacră instituţia Preşedintelui, ales de Parlament, care este alcătuit dintr-o singură Cameră. Deşi proclamă libertatea cultelor, ea separă biserica de stat, suprimând retribuţia publică a clericilor.