loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Instituţia şefului de stat în România este parte componentă a puterii executive şi se supune normelor stabilite în Constituţia României. Modelul după care este împărţită puterea executivă este cel bicefal sau dualist (puterea executivă este împărţită între şeful statului şi guvern, atribuţiile fiind bine delimitate prin lege organică).

Legitimitatea Preşedintelui stă în înţelegerea acestuia prin vot direct de către populaţia României, spre deosebire de Guvern care este numit de şeful statului în baza votului de investitură acordat de Parlament.

În conformitate cu Constituţia României, Preşedintele deţine patru funcţii principale:

  • ”reprezintă statul român;
  • este garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării;”[1]
  • ”veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice;
  • funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” [2]

”Preşedintele României este investit, în mod expres de către Constituţie, cu prerogativa de a reprezenta statul român. Faptul că el este ales prin vot direct de către cetăţeni îi conferă acestuia rol reprezentativ atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Ca şef al statului, Preşedintele reprezintă statul român, putem afirma chiar că el se identifică cu statul român”.[3] Astfel, ca atribuţie esenţială pe plan intern menţionăm promulgarea legilor, acţiune prin care legea este învestită cu formulă executorie, garantând astfel independenţa tării. Pe plan extern, funcţia de reprezentare se manifestă prin atribuţii precum: acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare sau semnarea acordurilor internaţionale în numele României.

În calitatea de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, Preşedintele României dispune de importante prerogative:

  • prezidează Consiliul Suprem de Apărarea a Ţării;
  • este comandantul forţelor armate;
  • poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;
  • instituie starea de asediu sau starea de urgenţă.

Activitatea preşedintelui României se încadrează strict în prevederile Constituţiei si în forţa şi supremaţia legii ale căror  dispoziţii nu pot fi încălcate de nimeni,nici chiar de şeful statului. În literatura juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii este de obicei definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu trebuie să corespundă nici unei alte norme, în afară de normele cuprinse în Constituţie, iar toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea. Plecând de la această constatare şi făcându-se anumite precizări, se defineşte supremaţia legii ca „acea caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice” (Tudor Drăganu).

În general, supremaţia legii este la fel definită, deşi unii o denumesc „forţa juridică supremă a legii”, alţii „supremaţia juridică”, iar alţii pur şi simplu „supremaţia legii”. Valorificând şi cele exprimate până în prezent în literatura juridică, putem concide că supremaţia legii este un principiu constituţional ce exprimă acea calitate a legii (trăsătură a legii) în virtutea căreia legea elaborată în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei este superioară, juridic, tuturor actelor normative existente într-un sistem constituţional.

Astfel văzute lucrurile, apare corectă constatarea în sensul căreia consacrarea şi realizarea supremaţiei legii în ansamblul sistemului de acte normative reprezintă o condiţie a unităţii întregului sistem de izvoare ale dreptului, precum şi singura modalitate de armonizare a cerinţelor democraţiei cu cerinţele de rapiditate, tehnicitate, specializare şi supleţe a activităţii normative[4].

Tot Preşedintele este şi garantul unităţii ţării. Astfel el trebuie să ia în considerare orice ameninţare ce provine din exterior sau din interior (din partea unui partid politic prin informare în masă, a unui grup de persoane sau o autoritate publică centrală sau locală). Pentru a se asigura integritatea teritorială a ţării Preşedintele este comandantul suprem al forţelor armate şi poate declara mobilizarea generală sau parţială a acestora.

În conformitate cu prevederile constituţionale orice persoană fizică sau juridică indiferent de funcţia pe care o are este îndatorată să respecte litera şi spiritul Constituţiei. Rolul Preşedintelui este acela de a veghea asupra modului de exercitare a oricărei activităţi socio-umane în conformitate cu prevederile constituţionale.

Constituţia României prevede ca şeful statului să exercite funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între cele trei puteri constituţionale. Preşedintele este imparţial, caracteristică datorată neafilierii sale la vreun partid politic.

În ceea ce priveşte terminoligia adoptată, aceea de „drepturi fundamentale” aceasta ne este sugerată de Titlul II al Constituţiei intitulat „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”.

Având în vedere că între „drept” şi „libertate” nu există diferenţă din punctul de vedere al materiei juridice, am procedat la definirea generică. Această terminologie ne-a fost sugerată şi de „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” şi de cele două pacte, respectiv Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Desigur, din punct de vedere terminologic putem să definim şi „drepturile şi libertăţile fundamentale” mergând strict pe textul constituţional.

Considerând că pentru stabilirea conceptului de drepturi fundamentale trebuie să luăm în considerare următoarea triadă:

  1. drepturile fundamentale sunt drepturi subiective;
  2. într-o abordare axiologică a drepturilor fundamentale, acestea sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
  3. drepturile şi libertăţile cetăţenilor fiind valori supreme sunt înscrise şi garantate prin legi fundamentale care într-o abordare diacronică au fost: Bill-ul drepturilor, declaraţiile de drepturi, Constituţia.

Triada fundamentală propusă mai sus reprezintă elementele constante ale conceptului de drepturi fundamentale.[5]

 

[1] Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, Titlul III, Capitolul II,  art. 80, alin. 1;

[2]  Ibidem alin. 2;

[3]  Cristian Ionescu, Instituţii politice și drept constituţional, suport de curs la Universitatea creștină ”Dimitrie Cantemir”, 2001, București;

[4] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul II,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007,p.215

[5] Pavel Nicolae, Drept constituţional și instituţii politice, Editura Fundaţiei România de Mâine, București, 2004, p. 73

Loading...